Intifada Al-Aqsa

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Jump to navigation Jump to search
Intifada de la Al-Aqsa
Parte din Conflictul israeliano-palestinian  Modificați la Wikidata

Informații generale
Perioadă septembrie 2000 - prezent
Locație Israel, Fâșia Gaza
Beligeranți
Israel Israel Autoritatea Națională Palestineană
Fatah
Flag of Hamas.svg Hamas
Jihadul Islamic
Comitetele Populare de Rezistență
Conducători
Ehud Barak
Ariel Sharon
Ehud Olmert
Yasser Arafat
Mahmoud Abbas

Ahmed Yasin
Khaled Mashaal
Ismail Haniyeh
Mohammed Deif

Pierderi
1,073 de Israelieni total:
- 727 de Israelieni uciși de Palestinieni;
- 346 de membrii ai forțelor de securitate uciși de Palestinieni[1][2][3][4]
6,349 de Palestinieni total:
- 5,852 de Palestinieni ucisi de Fortele de Securitate Israeliene;*
- 47 de Palestinieni uciși de coloniștii Israelieni;
- 577 de Palestiniei uciși de Palestinieni[1][2][3][5],[4][6]
66 Cetățeni Străini total:
- 54 Cetățeni străini ucisi de Palestinieni;
- 12 cetățeni străini ucisi de forțele de securitate Israeliene[1]
*For the controversial issue of the Palestinian civilian/combatant breakdown, see Casualties.

Cea de-a doua Intifadă, de asemenea, cunoscută și sub numele de Intifada de la Al-Aqsa (Arabă: انتفاضة الأقصى, ebraică: אינתיפאדת אל - אקצה, Intifādat El-Aqtzah) a fost cea de-a doua revoltă palestiniană, o perioadă de acte intense de violențe palestiniene și represalii israeliene, care a început la sfârșitul lui septembrie 2000.Acțiunea care a încins spiritele a fost vizita unui grup de deputați israelieni în frunte cu Ariel Sharon, pe Muntele Templului, pe esplanada moscheii El Aqsa

"Al-Aqsa" este numele principalei moschei musulmane din Ierusalim, construită în secolul al 7-lea pe Muntele Templului în Orașul Vechi, în aria unde a fost Templul regelui Solomon,și apoi cel de-al doilea Templu al evreilor, din care anumite urme sunt vizibile și astăzi.

"Intifada" este un termen arab care literalmente înseamnă "scuturare" și se referă la revolta violentă caracterizată prin acte numeroase de terorism împotriva persoanelor civile israeliene, care a fost privită ca o modalitate politică legitimă, acceptată și încurajată de instituțiile oficiale palestiniene. Intifada a provocat reacții militare care au dus la importante pierderi de vieți omenești precum și la pagube materiale notabile suferite de palestinieni. A avut drept consecință o și mai mare izolare între regiunile locuite de arabii palestineni și Israel, prin construirea gardului și zidului de separare destinat să împiedice pătrunderea de teroriști arabi pe teritoriul locuit de israelieni, a dus la arestarea și judecarea a numeroși conducători palestineni implicați in conducerea acțiunilor violente, și pe termen lung, la evacuarea Fâșiei Ghaza de către coloniștii evrei și armata israeliană și intrarea acestei regiuni în mâinile Organizației islamiste Hamas.

Începutul celei de-a doua Intifadă[modificare | modificare sursă]

Data de începere a celei de a doua intifadă este contestată. Unele surse spun că începutul celei de-a doua revolte a început pe 27 septembrie 2000. Unii consideră că revoltele au început pe 28 septembrie 2000, imediat după vizita lui Ariel Sharon la Muntele Templului, o zonă cunoscută de musulmani ca Al-Haram Al-Sharif. Alții cred că a început o zi mai târziu vineri, 29 septembrie, a doua zi de rugăciuni, când a fost introduse forțe de poliție și militară, când au existat conflicte majore cu decese. Unele surse israeliene cred că Yasser Arafat a ieșit de la negocierile ce se țineau la Summit-ul de la Camp David, în iulie 2000, și că a doua intifadă a început atunci. Exisă dovezi că au existat victime israeliene încă din 27 septembrie, acest lucru este punctul de vedere exprimat de către Ministerul de Externe israelian. Majoritatea mass-mediei au avut în vedere faptul că vizita lui Sharon a fost scânteia care a declanșat violențele de la începutul celei de-a doua intifadă. În primele cinci zile de la vizită, forțele de securitate israeliene au ucis 47 palestinieni și au rănit 1885, în timp ce cinci israelieni au fost uciși de palestinieni. De asemeni se apreciază că ar fi fost o manevră a forțelor ce se împotrivesc procesului de pace, care prin declanșarea acestei acțiuni palestiniene, au sperat în anularea acestui proces.

Băiatul palestinian de 12 ani Muhammad al-Durrah a devenit în media araba si apoi cea internațională un simbol al suferinței palestinienilor din 2000, după ce a fost omorât în cursul unor ostilitati dintre palestinieni și militari israelieni la data de 30 septembrie 2000. S-a declanșat o lungă controversă cu privire la identitatea celor care l-au omorât, militanții palestinieni sau armata israeliană.

Fundalul imediat al celei de-a doua Intifade[modificare | modificare sursă]

La 11 iulie - 25 iulie 2000 a avut loc la Camp David un „Summit de pace” pentru Orientul Mijlociu la care au luat parte președintele american Bill Clinton, prim-ministrul israelian Ehud Barak, și președintele Autorității Palestiniene Yasser Arafat. Convorbirile au eșuat pentru că nu s-a reușit să se ajungă la un consens între părți. Au fost patru principale obstacole în calea acordului: probleme de teritoriu, Ierusalimul, Muntele Templului și "dreptul de a se întoarce" pe teritoriul Israelului al refugiaților palestinieni de la 1948.

Yasser Arafat și parlamentul palestinian au amânat planificata declarație de sproclamare a unui stat palestinian independent care era planificată de partea palestiniană pentru 13 septembrie 2000.

La 16 septembrie palestinienii au comemorat masacrul din 1982 de la Sabra și Shatila .

La 27 septembrie sergentul israelian David Biri a fost rănit într-un atac cu bombă în apropierea localității Netzarim în Fâșia Gaza. A murit a doua zi.

Prezentare generală[modificare | modificare sursă]

Palestinienii consideră că în cea de-a doua intifadă au luptat pentru eliberare națională, justiție și împotriva ocupației israeliene. Mulți israelieni evrei o consideră a fi un "val de terorism palestinian" fără precedent, instigat și planificat de liderul palestinian Yasser Arafat.

Tacticile palestiniene au variat de la proteste în masă și greve generale, similare cu prima intifadă, la atacuri armate asupra coloniștilor, civililor și forțele israeliene de securitate, atentate sinucigașe cu bombe și arme de foc în inima unor localități israeliene și lansarea de rachete Qassam asupra unor zone rezidențiale israeliene.

Tacticile israeliene de apărare si represalii au inclus paralizarea deplasării palestinienilor- înființarea de puncte de control, deasemenea și punerea în aplicare a unor blocade strict în anumite domenii, ca mijloc de luptă economică. Obiectivul atacurilor a fost distrugerea unor infrastructuri ale Autorității Palestiniene, cum ar fi sediile de poliție și închisorile palestiniene destinate a convinge Autoritatea Palestiniană să urmeze cererile israeliene de a pune capăt violențelor.

Israelul de asemenea, a trimis periodic unități militare pe teritoriul descris în conformitate cu acordurile de la Oslo ca zona A, preluând locul forțelor de securitate palestiniene, care, în parte, contrar acordurilor, începuseră să-și îndrepte armele contra militarilor israelieni, precum și controlul civil. Israelul a recurs de asemenea la demolări punitive de case (măsură moștenită de la mandatul britanic), demolări ale unor magazine,pe motiv că funcționau fără permis, deoarece refuza să elibereze permise. [Nevoie de citare] Israelul de asemenea a procedat la arestări în masă și actiuni de lichidare a comandanților palestinieni implicați in organizarea atentatelor (de multe ori provocând și victime civile). [Nevoie de citare].

Intifada Al Aksa era numită uneori în rândurile taberei israeliene de dreapta și „Războiul Oslo-ului” (מלחמת אוסלו) fiind considerată a fi rezultatul concesiilor mari făcute de Israel prin acordurile de la Oslo, ca de pildă permisiunea dată conducerii Organizației pentru Eliberarea Palestinei in frunte cu Arafat și a mii de militanți ai acesteia de reveni din exil pe Teritoriile Palestiniene și întemeierea pe aceste teritorii a unor forțe de securitate palestiniene înzestrată cu arme de foc. Ambele părți, atât israelienii cât și palestinienii s-au acuzat reciproc pentru eșecul procesului de pace de la Oslo.

Cronologie[modificare | modificare sursă]

Fond[modificare | modificare sursă]

Tactica[modificare | modificare sursă]

Tactica celor două părți în conflict este în mare măsură bazată pe resursele și obiectivele de care dispun.

Israel[modificare | modificare sursă]

Elicopter militar

Numărul mare de atentate ucigașe însoțite sau nu de auto-aruncarea în aer a atentatorilor în plină inimă a centrelor urbane israeliene - in hoteluri, restaurante, cafenele, în autobuze, pe străzi etc au creat, o vreme îndelungată, în ciuda superiorității israeliene din punct de vedere militar, un sentiment de neputință în rândurile populației israeliene. Forțele de Apărare Israeliene au fost nevoite să adopte tactici noi, adecvate pentru mediul urban. Ele au recurs pentru apărare la echipamente blindate ca, de pildă, Tancul Merkava, uneori avioane militare F-16s, avioane fără pilot și elicoptere Gunships, acestea ducând adesea și la victime civile, atunci când au trebuit utilizate în zonele urbane [nevoie de citare]. Turnurile de lunetiști au fost folosite pe scară largă în Fâșia Gaza, înainte de retragerea unilaterală israeliană și au fost din ce în ce mai folosite în Cisiordania. Puternic blindate, buldozerele FIL Caterpillar D9 au fost de obicei folosite pentru a detona capcanele și dispozitivele explozive artizanale, pentru a dărâma casele de-a lungul frontierei cu Egiptul care erau folosite pentru în acțiunile contra trupelor și așezărilor israeliene. Până în februarie 2005, în Israel a avut loc o politică (moștenită de la legile mandatului britanic) de a demola casele civile ce aparțineau sinucigașilor „kamikaze”. Având în vedere număr considerabil de palestinieni care locuiesc în aceeași casă și cantitatea mare de case distruse, precum și daunele colaterale ale demolărilor de case, aceasta a devenit o tactică din ce în ce mai controversată. Familiile care au furnizat informații cu privire la activitățile de bombarbare forțelor de apărare israeliene în scopul de a preveni demolarea caselor lor, cu toate că a procedat astfel de familii riscă să fie executat sau altfel pedepsiți pentru colaborare, fie de către Autoritatea Palestiniană sau extra-judiciar de către militanți palestinieni. O comisie a Forțelor de Apărare Israeliene care a studiat problema a recomandat să se încheie această politică pentru că nu a fost suficient de eficientă pentru a justifica costurile Israelului asupra imaginii internaționale și a crea o stare de spirit negativă printre palestinieni.

Cu completă superioritate militară la sol și în aer, se efectuează arestări în masă regulat; la un moment dat, existau aproximativ 6000 de prizonieri palestinieni în penitenciarele israeliene, aproximativ jumătate dintre ei au fost arestați temporar fără a fi acuzati, în conformitate cu legea israeliene. Unități de control există în orașe și în interconexiunile dintre orașe. Poziția Israelului este că zonele tampon de verificarea sunt necesare pentru a opri militanți și a limita abilitatea militanților de a muta arme în fâșie, în timp ce observatorii internaționali și alte organizații le percep ca un control excesiv, umilitor și o cauză majoră a situației umanitare grave din teritoriile ocupate. Timpul petrecut într-un punct de control poate dura mai multe ore, în funcție de situația actuală de securitate din Israel. Punctele de prelucrarea metalelor, magazinele și alte facilități de afaceri suspectate de Israel că ar fi folosite pentru fabricarea de arme sunt distruse de aviație regulat. Tactica militară de "stare de asediu" - pe termen lung lockdown civile zone (si ea moștenită de la administrația mandatului britanic) - a fost utilizată adesea. Orașul Nablus a fost ținut sub stare de asediu peste 100 de zile consecutive, în general, două ore pe zi li-sa permis oamenilor să-și obțină alimente sau să facă alte activități.

Deși aceste tactici au fost condamnate internațional, Israel insistă că sunt vitale pentru securitate, în scopul de a contracara atacurile teroriste. Serviciile secrete israeliene Shabak permit forțelor de securitate israeliene (FAI, Magav, poliția YAMAM și unităților de Mistaravim SF) să oprească atentatele „sinucigașe” prin furnizarea în timp real de atenționări și rapoarte secrete viabile.

Israel urmărește, de asemenea, o politică de "lichidări țintite", uciderea de militanți și în special a unor comandanți care sunt implicați în săvârșirea atentatelor împotriva israelienilor, pentru a elimina iminente amenințări și pentru a descuraja altele.[necesită citare] Aceasta practică a fost condamnată ca extra-judiciară de către unele organizații internaționale în domeniul drepturilor omului și de Organizația Națiunilor Unite, în timp ce altele (cum ar fi Statele Unite) o vede ca o măsură de auto-apărare împotriva terorismului. Israel a fost criticat pentru utilizarea de elicoptere gunship și rachete pentru lichidarea comandanților palestinieni în zonele urbane, care de multe ori s-au soldat și cu victime civile. Israelul, la rândul său, a criticat ceea ce el descrie ca o practică de a-i ascunde pe comandanții militanților in zonele civile palestiniene, astfel transformând pe conaționalii civili, fără să știe, în scuturi umane.

Palestinieni[modificare | modificare sursă]

Grupurile militante implicate în violență includ Hamas, Palestinian Islamic Jihad, Frontul Popular de Eliberare a Palestinei (PFLP) și brigăzile Al-Aqsa. Ei au dus o campanie de gherilă cu atacuri sinucigașe împotriva Israelului. Echipamanetele militare sunt în cea mai mare parte importate, cum ar fi o mare parte din grenade și din centurile explozive, puști de asalt și rachete Qassam. Mașini de aruncat bombe au fost deseori folosite împotriva unor obiective civile și militare, cum ar fi jeep-urile blindate israeliane și punctele de control.

Recent au început utilizarea unor minori ca sinucigași. Spre deosebire de cele mai multe atacuri sinucigașe, utilizarea copiilor a fost condamnată nu numai de Statele Unite dar și de organizații precum Amnesty International, dar și de catre organizații palestiniene și factori din Orientul mijlociu arab. Cel mai tânăr palestinian sinucigaș a fost de 16 de ani, Issa Bdeir, un elev de liceu din satul Al Doha, care și-a șocat prietenii și familia, atunci când el însuși a explodat într-un parc din Rishon LeZion, ucigând un băiat, o adolescentă și un om în vârstă. Cel mai tânăr copil care a avut o tentativă de sinucidere cu bombă a avut 14 ani. El a fost capturat de soldați la Huwwara înainte de a-și indeplini până la capăt misiunea.

Implicarea internațională[modificare | modificare sursă]

Efectul acordului de la Oslo[modificare | modificare sursă]

Accidentele[modificare | modificare sursă]

Costurile economice[modificare | modificare sursă]

Vezi și[modificare | modificare sursă]

Legături externe[modificare | modificare sursă]

Note[modificare | modificare sursă]