Peștera Ghețarul de la Vârtop

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Peștera Ghețarul de la Vârtop
Pestera Vartop D2.jpg
Generalități
Localizare comuna Gârda de Sus, județul Alba
Lungime 340 m
Altitudine 1200 m.d.M.
Coordonate 46°32′23″N 22°46′49″E / 46.53972°N 22.78028°E / 46.53972; 22.78028
Geologie Calcar
Număr de intrări 1
Observații Peșteră fosilă

Peștera Ghețarul de la Vârtop este cunoscută și apare sub mai multe denumiri Peștera Minunată sau Ghețarul de la Casa de Piatră și este locul în care s-a găsit cea mai veche urmă a omului de Neanderthal din România.

Denumirea peșterii vine de la platoul sub care se află, platoul Vârtop, vârtoapele fiind adânciturile (doline [1]) care se formează în zonele carstice.

Localizare[modificare | modificare sursă]

Ghețarul de la Vârtop este situat pe teritoriul comunei Arieșeni, județul Alba, în Munții Bihorului. Se ajunge urmând șoseaua de pe Valea Gârda Seacă aproape 12 km din comuna Gârda de Sus, până în cătunul Casa de Piatră. La acest cătun se poate ajunge și coborând din traseul turistic Padiș-Scărișoara în Poiana Călineasa. Ghețarul de la Vârtop este situat în versantul vestic al muntelui, spre Valea Gârda Seacă, la o diferență de nivel de 170 m față de fundul văii.

Istoric[modificare | modificare sursă]

Intrarea în peșteră este cunoscută de localnici de sute de ani, dar nu a fost menționată în lucrări știintifice până în 1955, când o echipă condusă de profesorul Marcian Bleahu a pătruns în galeriile profunde ale peșterii. Ulterior a fost cartată de Bleahu și Iosif Viehmann. În 1957 a fost declarată monument al naturii și închisă cu poartă. Mulți specialiști susțin că este chiar mai spectaculoasă decât mult mai celebra peșteră "Ghețarul de la Scărișoara".

Descriere[modificare | modificare sursă]

Portalul peșterii, văzut din interior
Sala Domului

Intrarea este un portal de 15 metri lățime și 5 metri înălțime. Este descendentă și duce în "Sala Ghețarului", de 70 metri lungime. Blocul de gheață are aproximativ 1.600 metri cubi. Din această sală, trecând printr-o poartă și un scurt sector de galerie joasă, se ajunge în "Sala Domului", în care se poate admira un dom din montmilch,[2] festonat cu gururi[3], precum și draperii interesante pe tavan. De aici se intră în "Sala Minunilor", denumită astfel datorită diversității speleotemelor prezente: stalactite,[4], stalagmite[5],coloane[6], draperii parietale[7], coralite[8], gururi etc. Din această sală se urcă spre "Sala Mare", cu o lungime de peste 100 metri.

Aici se găsesc domuri stalagmitice și numeroase stalagmite, stalactite, coloane, coralite, baldachine, draperii, gururi festonate, un disc[9] și cristale de calcit. Importanța peșterii rezidă mai ales în bogăția formațiunilor de depunere calcitică, foarte variate ca tip și bine conservate. Deși mică, aceasta este una dintre cele mai frumoase peșteri din țară datorită conservării podoabelor.

Arheologie[modificare | modificare sursă]

Cercetările știintifice din 1974 au dus la descoperirea "Sălii Pașilor" de către o echipă condusă de profesorul Iosif Viehmann, de la Institutul Speologic "Emil Racoviță" din Cluj. În această sală au fost descoperite urme pietrificate ale "omului de Vârtop", din care una a fost recoltată și studiată la Institutul de Speologie din Cluj. Urma are 22 centimetri lungime și 10,6 centimetri lățime. Degetul mare era mai depărtat de celelalte degete cu 1,6 centimetri, lucru care a indus constatarea că putea "apuca" obiecte cu piciorul, ca maimuțele. Specialiștii au mai stabilit că înalțimea "omului de Vârtop" depășea 146 centimetri.

După descoperire, în urma cercetărilor realizate de antropologul Cantemir Riscuția, acesta a stabilit ca este vorba de omul de Neanderthal. La Institutul din Cluj au fost realizate, cu ajutorul unui tomograf performant, secțiuni imagistice și s-a constatat că momentul în care omul de Neanderthal a pășit și a lăsat urma într-o substanță moale a fost în urmă cu 62.000 ani. Ulterior urma s-a umplut cu un alt material, datat ca având o vechime de aproximativ 25.000 ani.

Condiții de vizitare[modificare | modificare sursă]

Începând din 2010, peștera este amenajată turistic și poate fi vizitată contra cost. Din păcate întreaga amenajare constă doar din lanternele pe care le poartă ghizii și un panou montat la intrare care arată semnul interzis speologilor.

"Amenajarea" este făcută de administrația Parcului Natural Apuseni. Costul unui bilet este de 10 RON.

La intrare, vizitatorul trebuie să semneze o declarație prin care își asumă responsabilitatea pentru orice tip accident care i s-ar putea întâmpla în peșteră.

Fauna[modificare | modificare sursă]

Sunt prezente multe elemente trogloxene (moluște, coleoptere), dar în parțile întunecate ale culoarelor abundă Pholeuon proserpinae glaciale.

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • T. Orghidan, Ștefan Negrea, Peșteri din România. Ghid Turistic, Editura Sport-Turism, București, 1984

Galerie de imagini[modificare | modificare sursă]

Legături externe[modificare | modificare sursă]

Imagini

Vezi și[modificare | modificare sursă]

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Dolinele, formele exocarstice elementare cele mai frecvente, sunt pâlnii mai mult sau mai puțin rotunde săpate în calcar. Dolinele au diametre de la câțiva metri la peste 1 km, adâncimi pâna la 100 m și suprafețe de la. O,17 la 150000 m2. Ele se grupează formând mari câmpuri în care densitatea este de 200-400 pe km2, putând să acopere 300000 m2 pe km2.Dolinele iau naștere prin dizolvarea treptată a calcarului, ceea ce duce la scobirea formei în rocă (doline de dizolvare), la coborârea unui strat ce acoperă calcarele (doline de subsidentă) sau la prabușirea unui gol preexistent (doline de prabușire). Modul de formare poate fi dedus după formă sau după analiza situației geologice. Din punct de vedere pur morfologic se pot distinge urmatoarele forme de doline: în pâlnie (conice), în strachină (cu fundul plat), în cupă (cu pereții ceva mai abrupți și fundul rotunjit) sau cilindrice (cu pereții abrupți, chiar verticali). Din punct de vedere al aspectului în plan, ele sunt rotunde, eliptice, semicirculare, alungite, stelate.
  2. ^ Montmilchul este o substanță complexă ce conține cristale microscopice de carbonați de calciu și 35-75% apă. Din partea solidă, 90% reprezintă calcitul, restul fiind alți carbonați de calciu mai rar cum ar fi lublinit, hidromagnezit, huntit, la care se adaugă ceva argilă și materie organică. Studiile chimice detaliate au evidențiat circa 16 substanțe ce intră în compoziția montmilchului, dar geneza acestei substanțe rămâne încă necunoscută. Unii autori cred ca montmilchul se formează direct, prin precipitare, alții cred că este un produs de dezintegrare, de alterare a calcitului. Alte ipoteze prezintă ideea că bacteriile joacă un rol important în formarea montmilchului
  3. ^ Gururile sau bazinele de planșeu sunt unele dintre cele mai frecvente tipuri de speleoteme. Numele este o preluare din limba franceză (gour). Gururile se prezintă ca bazine cu o latură proptită de pantă si celelalte laturi sub forma unui baraj arcuit convex. Gururile au formă alungită, semiovală sau semicirculară. Comparația cu un baraj nu este numai morfologică, ci și funcțională, căci în spatele lui este adunată, apa, ba mai mult, ea explicâ însăși geneza unei astfel de forme
  4. ^ Stalactitele sunt speleotemele de formă cilindrică sau conică ce atîrnă din tavan sau de pe orice proeminență și care sunt generate de picături de apă ce cad atrase de gravitație. Sunt mai multe tipuri fundamentale de stalactite, în funcție de modul de aport al apei și de morfologia punctului de desprindere a picăturii. Tipul cel mai comun se datorește aportului de apă printr-o fisură. Apa, venind prin ea, ajunge în golul peșterii, formează o picatură care, tot mărindu-se, atinge o limită și se desprinde. În realitate ea se rupe în două, jumătate ramânând aninată de marginea fisurii, iar cealaltă jumătate căzând. În momentul ruperii are loc o evaziune de dioxid de carbon din soluție - și pe marginea fisurii se depune carbonat de calciu sub forma unui inel. Cantitatea este infimă, dar, adaugată din picătură și picătură, treptat, stalactita crește.
  5. ^ Stalagmitele sunt speleotemele cilindrice sau conice ce cresc de jos în sus pe orice proeminență pozitivă și care iau naștere din picături de apă căzute de sus. Dimensiunea și forma lor este condiționată de raportul dintre debitul apei de alimentare și capacitatea de depunere a calcitului din ea. Din tavan sosesc picături de apă, într-un anumit ritm, ce umezesc podeaua pe o anumită suprafață. Dacă condițiile de evaziune a dioxidului de carbon sunt favorabile (temperatura mai ridicată, presiune mai scăzută, aerisire bună), depunerea calcitului va avea loc rapid, ceea ce va face ca suprafața de acumulare a calcitului să fie restrânsă. Coloana ridicată prin această acumulare va avea ca atare un diametru redus, iar rezultatul va fi o stalagmită zveltă. Dacă, dimpotrivă, condițiile de evaziune a dioxidului pe carbon vor fi nefavorabile (temperatură scăzută, presiune ridicată, aerisire proastă sau conținut ridicat de dioxid de carbon în atmosfera peșterii), carbonatul de calciu va ieși greu din soluție, adică pe o distanță mai mare de punctul de picurare, ceea ce va duce la creșterea unei stalagmite cu diametru mai mare și o formă robustă.
  6. ^ . Coloanele constituie o formă principală de speleoteme de picurare. Ele nu reprezintă altceva decât unirea unei stalactite cu stalagmita corespunzătoare, participarea celor două elemente fiind de obicei vizibilă. Astfel, dacă stalagmita ocupă mai mult de jumatatea coloanei se vorbește de o stalacto-stalagmită, iar dacă stalactita ocupa mai mult de jumatatea coloanei este vorba de o stalagno-stalactită. Unii autori au propus pentru coloane termenul de stalagnat, dar el nu a reușit să se impună.
  7. ^ Draperiile parietale sunt depunerile de calcit ce îmbracă pereții golurilor subterane, uneori într-o mare bogăție de forme, dând peisajului subteran impresia de opulență. Termenul „draperie", dat inițial acestor speleoteme, a fost extins greșit asupra valurilor care atârnă libere din tavan, deși o draperie, în sens menajer, nu atârna niciodată liber, ci este lipită de un perete. Pentru adevaratele draperii, cele parietale, se mai folosesc și termenii scurgere parietală și scurgere de cascadă, primul putând fi aplicat și la forme simple, individuale, cel de-al doilea la formațiuni extrem de bogate.
  8. ^ Speleoteme în formă de corali
  9. ^ Denumite și palete, sunt considerate printre speleotemele cele mai enigmatice. Ele se prezintă ca discuri, de la 50 cm la 2 m diametru, groase de 12—20 cm, agățate de tavanul golurilor subterane, fiind prinse cu un picioruș de câțiva cm diametru. Ar putea astfel să pară ca niște ciuperci, dar pălăria este perfect plană iar piciorul este plasat asimetric, într-o parte. Discul merge paralel cu tavanul, orizontal, în sus sau în jos, la o distanță de cîțiva decimetri de el. Cele mai ciudate sunt discurile orientate în sus, fiind astfel în mod clar o formațiune antigravitațională. De multe ori, de marginile discurilor atârnă stalactite. Tăiate transversal discurile prezintă o structură foarte particulară și anume ele se dovedesc a fi constituite din două plăci paralele, separate de un spațiu foarte îngust, submilimetric. În el circulă apă capilară ce avansează radiar până la marginea formațiunii, unde, ieșind, determină depuneri de calcit. Formațiunea crește astfel radiar, fapt vizibil la discurile neacoperite de încrustații și pe care se observă benzi concentrice de culori diferite, ce indică modul de creștere. Desigur, explicația nu este suficientă, deoarece nu s-a găsit din ce cauză discurile cresc rotunde, nici cum se face alimentația prin pedunculul de inserție și nici de ce ele se dezvoltă relativ paralel cu tavanul și distanțat de acesta. Fără îndoială, studiile de detaliu în viitor vor lămuri și aceste mistere. Această formațiune cumulează caracteristicile organismului viu. Se naște (apare), se hrănește, crește (are grijă să nu se lipească de tavan sau pereți) și moare. Mai trebuie descoperit modul de reproducere.