Carst
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Cuprins |
[modifică] Definiţie
Totalitatea proceselor legate de circulaţia apei în roci solubile (calcar, dolomit, gips, sare) şi formele de relief la care acestea dau naştere (la suprafaţă şi în adâncime) conturează noţiunea de carst. Acesta a fost studiat iniţial în Podişul Karst din Slovenia.
[modifică] Condiţii de formare
Apariţia şi dezvoltarea carstului sunt condiţionate de trei procese principale:
- coroziunea (dizolvarea sau disoluţia), ca proces principal, datorată apei şi bioxidului de carbon;
- eroziunea, prin scurgerea laminară sau turbulentă (evorsiune, turbionare, marmitaj);
- alterarea biochimică ce degajă acizi (azotic, sulfuric, fulvic).
Condiţiile de carstificare:
a) Condiţiile litologo-structurale includ: existenţa unor roci carstificabile (calcar, dolomit, cretă, gips, sare); solubilitatea rocii; puritatea, grosimea şi gradul de tectonizare al rocilor; structura petrografică; prezenţa sau absenţa unor formaţiuni detritice acoperitoare.
b) Condiţiile hidrologice se referă la sursele care pot furniza apa, bioxidul de carbon (CO2) şi diferiţii acizi (ape ascendente, atmosfera, procese biochimice, descompunerea resturilor organice). Apele ţinuturilor reci conţin mult CO2, fiind de 4 ori mai agresive decât cele din zona temperată. Totuşi în zonele temperate, mediteraneeane, subtropicale şi tropicale umede carstul se dezvoltă intens. Aici litiera prin descompunere generează diferiţi acizi care accelerează efectul coroziv.
c) Condiţiile morfologice facilitează sau diminuează intensitatea carstificării, prin: declivitatea pantelor, densitatea fragmentării, energia reliefului, expoziţia versanţilor.
d) Condiţiile climatice, fitogeografice şi omul constituie alte grupe de factori care influenţează carstificarea.
[modifică] Sursele de apă
Izvoarele carstice sunt alimentate din: precipitaţii, cursuri autohtone şi alohtone, apă acumulată în golurile carstice.
După specificul alimentării şi funcţionarii, izvoarele se grupează în:
a) Izvoare efemere (ocazionale) - functionează după ploi sau după topirea zăpezii şi sunt caracteristice carstului superficial.
b) Izvoarele periodice (cu sifonaj, intermitente) - se caracterizează prin erupţii ale apei. Acestea se subîmpart la rândul lor în: izbucuri şi estavele.
- „Izbucurile” au la bază principiul sifonajului. În golurile carstice se acumulează apă până la un anumit nivel (de evacuare); de la acesta izvorul prezintă scurgere până când apa atinge nivelul de oprire, în golul carstic pătrunzând aer; se întâlnesc la Călugări (lângă Vaşcău), Bujor (Munţii Apuseni) şi Bigar (Munţii Banatului).
- „Estavelele” funcţionează alternativ ca „ponor” (când apa este puţină, apele de suprafaţă se scurg prin fisuri în subteran) şi ca „izbuc”, când apa este multă şi debuşează pe orificiul fostului ponor, la suprafaţă, sub formă de izvor. La noi sunt cunoscute estavelele Ponoare (Podişul Mehedinţi) şi Ţarina (Podişul Vaşcăului).
c) Izvoare permanente sunt legate de zona de profunzime. În cadrul lor se disting:
- „izvoare voclusiene”: acestea sunt ascendente, cu un debit bogat (exemplu: Vaucluse în Franţa);
- „izvoare submarine”, alimentate din râuri ce pornesc din regiunile muntoase şi care debuşează sub nivelul mării; larg răspândite pe ţărmul adriatic, în Peloponez şi Argolida (Grecia); prezenţa lor schimbă culoarea şi compoziţia apei, producând bolboroseli;
- „morile de mare”: tipice pentru ţărmul dalmatic şi în unele insule din Marea Egee. Apele dulci, ascendente, utilizând linii de fisurare, antrenează şi pe cele marine, care pătrund aici pe principiul atracţiei în goluri, şi, amestecate, ies la zi, sau ceva sub nivelul mării, sub forma de vârtejuri de mare presiune, ca ape salmastre.
