Antiromânism

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare

Cuvântul Antiromânism poate desemna trei ansambluri de fapte:

  • forme de luptă cultural-politică împotriva românismului, adică a mișcărilor de emancipare sau de afirmare ale populațiilor românești ca grup etnic-lingvistic ;
  • diferite forme de discriminări negative față de populațiile românești, prin dispoziții legale împotriva acestora, fie ca grup etnic-lingvistic, fie în calitate de cetățeni ai României indiferent de apartenența lor etnică;
  • românofobia, o formă de xenofobie care se poate manifesta, în țările unde trăiesc sau circulă populații românești, prin sentimente negative față de acestea, fie ca grup etnic-lingvistic, fie în calitate de cetățeni ai României indiferent de apartenența lor etnică.

Generalități[modificare | modificare sursă]

Distribuirea limbilor în România Mare (recensământul din 1930)
Alfabetizarea în România Mare (recensământul din 1930)

Discriminări și sentimente antiromânești au fost prezente în imperiile și statele care au stăpânit țările române sau care înconjoară România, precum și în state mai îndepărtate unde trăiesc sau circulă minorități românești. Ele pot privi atât România ca stat, cât și românofonii trăind în afara acestui stat, mai ales acolo unde granițele politice nu coincid cu limitele ariilor de răspândire a grupurilor etno-lingvistice. Antiromânismul este o reacțiune emoțională sau intelectuală ostilă la creșterea, în decursul secolelor, a identității naționale românești. Pe planul politic se poate manifesta prin tendința de a minimaliza sau de a descrie în termeni negetivi această identitate. Pe planul practic, antiromânismul poate îmbrăca diferite forme, de la cele mai ușoare la cele mai grave :

  • pur verbală sau literară, prin generalizări negative ("toți Românii sunt..."), termeni pejorativi ("vlahos-vlaka" adică "vlah-prostovan" în grecește) sau instrumentalizări ale unor aspecte criticabile reale prin ocultarea celorlalte (cum este cazul în relatarea situației orfanilor, romilor sau pensionarilor ocultând existența structurilor și fundațiilor care ajută aceste categoirii de cetățeni, sau relatarea crimelor săvârșite de dictaturile din istoria României, ocultând condițiile istorice în care acestea au ajuns la putere și rezistența cercurilor democrate împotriva lor, sau atribuind crimele unor trăsături proprii ale întregului popor român);
  • hărțuiri ocazionale prin luarea de măsuri discriminatorii temporare, prin limitarea învățâmântului în limba română, prin împiedicarea manifestărilor culturale sau a folosirii limbii, prin repartizarea etnicilor români departe de aria lor de răspândire inițială;
  • persecuția instituționalizată precum negarea identității lingvistice, anchetarea și pedepsirea celor care o revendică;
  • prigoana violentă prin maltratare fizică, înfometare intențională, deportare, incarcerare sau ucidere.

Istorie[modificare | modificare sursă]

Regatul Ungariei și Imperiul Austro-Ungar[modificare | modificare sursă]

Transilvania din evul mediu a avut parte de o organizare bazată pe existența unor grupuri etnice cu putere și influență în viața socio-economică și politică. Grupul dominant a fost aristocrația laică și ecleziastică de etnie maghiară. Alte grupuri importante au fost sașii, secuii și românii (sau vlahii - Universitas Valachorum), toate cu o bază etnică și etno-lingvistică (Universis nobilibus, Saxonibus, Syculis et Olachis). Comitetul general (congregatio generalis) al celor patru grupuri avea puteri legislative în Transilvania, dar uneori lua și măsuri care priveau ordinea în țară, relațiile dintre clasele privilegiate, chestiuni militare etc.

Un punct de cotitură în istoria românilor din Transilvania a fost anul 1366, când, prin Decretul de la Turda, regele Ludovic I al Ungariei a redefinit nobilitatea în funcție de apartenența la Biserica Romano-Catolică, astfel excluzând românii ortodocși. Unica posibilitate a românilor de a accede la un rang nobiliar era convertirea la romano-catolicism. Unii nobili români s-au convertit și au fost integrați în aristocrația maghiară, dar majoritatea a refuzat, în acest fel pierzându-și statutul și privilegiile.

În consecință, după 1366, românii și-au pierdut treptat statutul de clasă privilegiată și au fost excluși din forurile de conducere ale Transilvaniei. Populația română din Transilvania nu a mai fost reprezentată direct în Dieta Transilvaniei, formată din nobili unguri, germani și secui (Unio Trium Nationum), în ciuda faptului că recensămintele făcute de autoritățile ungare și austriece au avut ca rezultat o majoritate absolută a românilor în Transilvania, în timp ce celelalte 3 grupuri etnice erau minoritare. În plus, în evul mediu, românilor le era interzis să locuiască între zidurile unor cetăți-orașe, între care Sibiu, Brașov, Cluj, Timișoara. Discriminarea consta și în existența, în secolul al XVI-lea, unor legi care prevedeau drepturi separate pentru unguri, secui și sași în comparație cu drepturile populației românești.

Țărănimea română s-a revoltat de mai multe ori, cerând un tratament mai uman. Aceste revolte, ca cea a lui Horea, Cloșca și Crișan din 1784, au fost suprimate imediat, în mod dur; de exemplu doi dintre liderii revoltei din 1784 au fost executați prin zdrobirea cu o roată de car. Ceilalți țărani erau aduși cu forța să privească tortura și execuția pentru a îi înspăimânta. Însă în timpul revoltei și răsculații s-au dedat la atrocități.

După realizarea în 1867 a dualismului politic între Austria și Ungaria, Transilvania fiind reinclus în Regatul Ungariei, autoritățile de la Budapesta au adoptat o politică tot mai intensă de maghiarizare sau asimilare a minorităților etnice. În Transilvania și Banat, principala țintă a acestei politici era populația română. Prin politica de maghiarizare s-a ajuns ca stăpânirea fluentă a limbii maghiare să fie obligatorie pentru admiterea în servicii de stat, de exemplu în administrația locală, învățământ și justiție. Numărul școlilor în limbi minoritare a scăzut continuu: între 1880 și 1913, când numărul școlilor cu predare exclusiv în limba maghiară aproape s-a dublat, numărul școlilor în limbi minoritare aproape s-a înjumătățit. Nenumărate nume de persoane au fost maghiarizate într-o scurtă perioadă de timp, adesea în mod forțat, contrar voinței celor afectați.

Mișcarea națională română a trimis în 1892 împăratului Franz Josef documentul întitulat Memorandumul Transilvaniei, în care fruntașii românilor din imperiul austro-ungar cereau ca românilor să li se acorde drepturi egale cu cele ale maghiarilor și solicitau încetarea persecuțiilor și a politicii de maghiarizare și deznaționalizare a românilor. Memorandumul a fost ignorat, iar liderii mișcării au fost întemnițați pentru „trădare de țară”. Simulacrul de proces intentat lor a făcut vâlvă în Europa acelor ani[1].

Imperiul rus[modificare | modificare sursă]

Basarabia a fost anexată de Imperiul Rus în 1812 după Tratatul de la București. A urmat o scurtă perioadă de autonomie desființată în 1828, după care presa și toate instituțiile și școlile moldovenești au fost treptat închise și înlocuite cu altele, rusești: în 1829 limba băștinașă este interzisă în administrație; în 1833 în liturghia bisericească; în 1842 în școlile secundare, iar în 1860 în toate școlile. Românismul, deși se manifesta aici mai slab ca în alte teritorii locuite de vorbitorii limbii române (deoarece nivelul de școlarizare era mai scăzut), era strașnic combătut. La sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX, Basarabia este astfel supusă unui intens proces de rusificare ale cărui unelta sunt școala, biserica și serviciul militar. Procesul de rusificare a teritoriului a mai constat și în colonizarea cu alte etnii aduse de pe cuprinsul Rusiei, din țările de limbă germană și din Imperiul Otoman: ruși și ucraineni, germani, evrei, bulgari și găgăuzi. Un al treilea mijloc de desnaționalizare a fost toponimia: ori de câte ori autoritățile ruse aveau de ales între o denumire moldoveană și alta tătară sau turcă, au ales-o sistematic, ca nume oficial, pe cea de-a doua (de exemplu Кагул de la tătărescul Cahul în loc de Frumoasa, Измаил din turcescul Ismail în loc de Oblucița, Bender în loc de Tighina sau Аккерма́н din Ak-Kerman în loc de Cetatea Albă)[2]. Desigur toate localitățile noi primeau denumiri rusești, iar cele vechi erau rusificate, precum Kișiniov sau Orgheiev în loc de Chișinău sau Orhei. Totodată populației autohtone i-a fost inculcată sistematic ideea că, spre deosebire românimea din Moldova apuseană, Ardeal, Țara Românească și Dobrogea, moldovenimea basarabeană nu ar fi fost de același neam, românesc, și că limba ei nu poate fi numită „română”. Încă din acea perioadă, Rusia îi impunea populației românofone din Basarabia o identitate „moldovenească” exclusivă de cea română, deși în Bucovina pe atunci austriacă și în Moldova de apus, cele două identități de contopeau fără probleme, cea „moldovenească” fiind regională iar cea „română” fiind națională. Pe planul cultural și monumental, Imperiul rus nu a făcut nimic pentru a o ocroti patrimoniul „moldovenesc” și a lăsat în paragină bisericile moștenite de la Principatul Moldovei, preferând să clădească altele noi de stil rusesc. Prin această politică, procentul populației române din Basarabia în recensăminte a scăzut continuu:

  • Recensământ rusesc din 1817: 86% români
  • Recensământ rusesc din 1856: 74% români
  • Recensământ rusesc din 1897: 56% români.

Uniunea Sovietică (inclusiv Revoluția din 1917)[modificare | modificare sursă]

După prăbușirea, în 1917, a imperiului țarist rus, în Basarabia s-a constituit un „sfat al țării” care a declarat provincia drept republică independentă (la 2 decembrie 1917). Dată fiind situația militară, care punea în pericol noul stat (în acel moment, guvernul bolșevic ducea tratative cu Germania pentru a-i preda toată partea vestică a fostului imperiu rus, iar armata rusă înfometată era dezorganizată, transformându-se în cete de jefuitori), Sfatul Țării a apelat la Regatul României pentru a trimite trupe care să asigure pacea. Trupele armatei regale române au intrat în Basarabia la 13 decembrie. La 27 martie 1918, Sfatul Țării a votat pentru unirea Basarabiei cu România. Rusia Sovietică a refuzat să recunoască unirea și a pornit un program amplu de propagandă susținând că România ar fi fost un stat imperialist multietnic. Basarabia a rămas parte a României până în 1940, când URSS a anexat din nou teritoriul, împreună cu nordul Bucovinei.

Convenția din 28 octombrie 1920, prin care Imperiul Britanic, Franța, Italia și Japonia recunoșteau suveranitatea română în Basarabia, nu a fost recunoscută de URSS. Moscova nu a recunoscut nici măcar porțiunea care stipula că la cererea Rusiei Consiliul Ligii Națiunilor avea dreptul de a arbitra o eventuală dispută ruso-română asupra Basarabiei. Kremlinul insista că România ar fi ocupat ilegal Basarabia. În același timp, regimul de la Moscova a susținut în Basarabia activități împotriva guvernării românești prin agenți bolșevici infiltrați (vezi de exemplu răscoala de la Tatarbunar).

Conform documentelor oficiale NKVD, peste 15.000 de români din Bucovina au fost deportați în Siberia doar în 1940 .[3] Acțiunile sovietice au culminat cu o serie de masacre, cel mai cunoscut fiind Masacrul de la Fântâna-Albă, când circa 3.000 de români care încercau să se refugieze în România au fost blocați de trupe ale NKVD și un număr estimat la 200 dintre ei au fost uciși la Fântâna Albă.

Teritoriul RSS Moldovenească a fost compus din Basarabia (cu excepția Bugeacului, și a ținutului Hotinului, alipite Ucrainei) și dintr-o parte a fostei Republici Sovietice Socialiste Moldovenești (Transnistria), înființată în 1924 pe teritoriul Ucrainei. În documentul de creare a RSSA Moldoveneaști, din 12 octombrie 1924, frontiera de vest a republicii nu a fost trasată de-a lungul râului Nistru, ci de-a lungul Prutului. În RSSA Moldovenească s-a implementat ideologia unei identități moldovenești separate, inclusiv definirea unei limbi moldovenești, distinctă de limba română. În 1938, prin decretul din 23 mai a fost reintrodus în RASSM alfabetul chirilic (de data asta în varianta rusească) și numeroase împrumuturi lexicale și calcuri din limba rusă[4].

În Basarabia, guvernarea sovietică a inițiat o politică de asimilare a etnicilor români. Elita populației românești a fost deportată în Siberia, la fel ca în Bucovina. Au fost aduși ruși și ucraineni care au fost colonizați în zonele golite de populația română deportată.[5] Cei care se declarau români și nu moldoveni erau persecutați de regimul comunist.

În anii 1946-1947, ca rezultat a foametei din Moldova, se estimează că au murit peste 300.000 de locuitori, fiind consemnate chiar cazuri de canibalism. Populația fostei RSSAM, ca parte a RSS Ucraineană, a suferit de asemenea de foamete în anii 1930, când peste opt milioane de locuitori ai Ucrainei au murit de inaniție (vezi și Holodomor).

Teritoriul Transnistriei era mai puternic industrializat decât restul republicii, iar procesul de industrializare a fost însoțit de colonizarea cu populație rusofonă adusă din Federația Rusă. Deși Republica Moldova avea cea mai mare densitate a populației în comparație cu celelalte republici ale URSS, Moscova a stimulat în continuare aducerea de forță de muncă din afară, inclusiv a celei cu o slabă calificare. Însuși Igor Smirnov, liderul Transnistriei, a fost trimis în 1987 din Rusia la Tighina pentru a ocupa poziția de conducere a unei întreprinderi. Acest proces a fost amplificat și printr-o excesivă militarizare a regiunii.

Rusificarea în perioada comunistă[modificare | modificare sursă]

Înainte și după al doilea război mondial, Uniunea Sovietică a deportat un număr foarte mare de persoane din Basarabia și Bucovina la muncă forțată, unde multe dintre ele au murit sau au fost executate. Deportații au fost declarați de regimul stalinist inamici ai clasei muncitoare. Printre deportați au fost polițiști, soldați, clerici, proprietari de terenuri (boieri și țărani împroprietăriți), membri ai partidelor politice, precum și toți cei care își exprimaseră dezacordul față de regim (o mare parte din populație și majoritatea populației educate), stâlpii culturii românești. În plus, populația de etnie română a fost mutată de la regiunile de graniță. (Vezi și Transferuri de populație în Uniunea Sovietică și Colonizările forțate în Uniunea Sovietică).

Potrivit cercetărilor istoricului rus Nikolai Bugai, de la Universitatea din Moscova, care în anii 1992-1993 a avut acces la arhivele NKVD-MVD-KGB și la corespondența între Stalin și miniștrii săi, îndeosebi Kruglov[6], între iulie 1940 și decembrie 1953, un număr de 332.500 de persoane au fost deportate din teritoriul anexat de URSS în 1940: români, ruși albi (antibolșevici), refugiați din URSS, minorități religioase, dintre care, în 1954, 47.000 mai erau incă în viață în locurile de deportare. Aceasta reprezintă o medie de 90 de persoane pe zi sau 2.700 pe lună, dar practic deportările se efectuau în valuri, în funcție de disponibilitatea materialului feroviar și rutier.

Conform cercetărilor istoricului american Rudolf Joseph Rummel, de la Universitatea din Hawaii :

  • Între iunie 1940 și iunie 1941, au fost deportați 300.000 de basarabeni și bucovineni, dintre care 57.000 au murit[7];
  • Între martie 1944 și mai 1945, au fost deportați 390.000 de basarabeni și bucovineni, din care 51.000 au murit[8];
  • Între mai 1945 și decembrie 1953, au fost deportați 1.654.000 de basarabeni și bucovineni, dintre care 215.000 au murit (majoritatea în Gulag și pe drum)[9].

În total, după Rudolf Rummel, aproximativ 2.344.000 de persoane, în mare parte români, au fost deportate din teritoriile anexate de URSS în 1940 în dauna României, dintre care 703.000 și-au pierdut viața. Aceasta reprezintă o medie de 620 de persoane pe zi sau 18.600 pe lună, ceea ce înseamnă aproximativ un tren de zece vagoane sau un convoi de camioane pe zi.

Potrivit cercetărilor istoricului american Charles King[10], diferența dintre populația teritoriului anexat la recensămintele din 1938 (românesc) și 1959 (sovietic), ținând cont de cei 280.000 de evrei deportați și uciși în perioada iulie 1941-martie 1944 și de intensa colonizare sovietică de după august 1944, arată că deficitul demografic a fost compensat prin colonizare și, totodată, că populația băștinașă românească/moldovenească s-a menținut la fața locului în proporție de 59% (pentru tot teritoriul anexat, fără Transnistria) în contrast cu 74% de dinainte de război. Procentajul de 15% dintr-o medie de trei milioane de locuitori reprezintă aproximativ 450.000. Mulți locuitori români, ruși albi sau refugiați anticomuniști din Basarabia, care nu au reușit să se refugieze în România când URSS a anexat teritoriul, au fost capturați de NKVD; un procentaj mare dintre aceștia au fost împușcați sau deportați[11].

Autoritățile sovietice au vizat mai multe grupuri socio-economice, în baza situației lor economice, politice, sau în baza legăturilor cu fostul regim al României. Deportații au fost duși în Siberia și în nordul Kazahstanului; unii au fost întemnițați sau executați. În conformitate cu Raportul Tismăneanu, în 1940-1941 pe timp de pace, 86.604 persoane au fost arestate și deportate, în timp ce istoricii ruși au prezentat un număr estimativ de 90.000 pentru aceeași perioadă. NKVD s-a concentrat asupra grupărilor socotite antisovietice, dintre care majoritatea au fost cele mai active între 1944 și 1952.

O campanie de eradicare a așa-zișilor chiaburi a fost orientată contra familiilor țăranilor proprietari din Moldova, care au fost deportați în Siberia și Kazahstan. De exemplu, în două zile, 6 iulie și 7 iulie 1949, 11.342 de familii din Republica Moldova au fost deportate din ordinul ministrului Securității statului I. L. Mordoveț, în conformitate cu planul „Operațiunea Sud”[11].

Alte campanii de deportare au fost orientate împotriva persoanelor de origine germană (al căror număr a scăzut de la peste 140.000 în 1938 la 4.000 în 1959, din cauza emigrării voluntare din 1940 și prin relocări forțate din cauza că erau catalogați după război drept „colaboratori” cu regimul nazist) și a minorităților religioase (700 de familii, mai ales Martorii lui Iehova au fost deportați în Siberia, în aprilie 1951 în cadrul planului numit „Operațiunea Nord[12].

Moldova și Transnistria de după URSS[modificare | modificare sursă]

În Republica Moldova, antiromânismul s-a manifestat ca reacție împotriva mișcării unioniste. Atitudinea antiunionistă a fost și este îndeosebi a unei părți însemnate din clasa politică locală, susținută preponderent de minoritățile conlocuitoare și de moldovenii românofoni care cred că ar avea de pierdut în cazul reunificării. Principala doctrină a antiromânismului în Republica Moldova este „moldovenismul”, concepție elaborată în URSS încă înainte de 1940, în timpul Republicii Socialiste Sovietice Autonome Moldovenești din Ucraina, prin care se încearcă și în prezent să se demonstreze că în conștiința națională și în limba localnicilor, identitatea românească ar fi artificială și marginală, prin reinterpretarea a posteriori a identității locale medievale și tradiționale a voievodatului Moldovei[13], care, în realitate, nu a fost niciodată potrivnică identității românești, ci parte a acesteia[14].

După destrămarea Uniunii Sovietice, mai multe reforme legislative au consolidat poziția băștinașilor basarabeni din Republica Moldova prin stabilirea limbii române ca limbă oficială[15]. Relațiile dintre guvernele Republicii Moldova și României au fost la început foarte cordiale, România fiind primul stat din lume care a recunoscut independența Republicii Moldova. Când parlamentarii moldoveni au ales calea independenței mai degrabă decât cea a unirii cu România, președintele Mircea Snegur a elaborat doctrina numită un popor, două state. Această doctrină susține că Republica Moldova este o „patrie a moldovenilor români, ruși, ucraineni, găgăuzi, bulgari ș. a., toți cetățeni egali în drepturi și toți deopotrivă moldoveni, fie că aparțin limbii, istoriei și culturii poporului român, rus, ucrainean, găgăuz sau bulgar”.

După alegerile din 1996, identitatea românească a populației majoritare și bășinașe a început să fie negată din nou, articolele 12 și 13 din noua constituție ulterior adoptată, susținând, ca în epoca sovietică, că ar exista „diferență dintre limba română și limba moldovenească, dar păstrând această limbă ca „limbă de stat și de comunicare interetnică [16]. După alegerile din 2001, câștigate de Partidul Comuniștilor din Republica Moldova, s-a încercat inițial să se acorde limbii ruse statutul de limbă de stat, dar inițiativa a eșuat datorită opoziției; în schimb, limba rusă a recăpătat statutul de limbă de comunicare interetnică (pierdut în septembrie 1989), ceea ce în practică îi obligă pe toți locuitorii republicii Moldova să cunoască limba federației Ruse, nu și limba de stat a țării.

Rezultatul acestor evoluții este că în prezent (2013) singura etnie conlocuitoare din Republica Moldova care nu își poate afirma nestingherit indentitatea și istoria în relație cu semenii săi de peste hotarele statului, este cea băștinașă și majoritară, devreme ce Bulgarii, Găgăuzii, Rușii sau Ucrainenii se pot în mod liber afirma ca membri ai națiunilor respective, în timp ce Basarabenii care îndrăznesc să se afirme Români sunt socotiți ca o minoritate în propria lor țară, iar dacă predau că Moldovenii sunt Români, pot fi urmăriți și condamnați penal. În 2006, Școala Româno-Franceză Gheorghe Asachi din Chișinău a fost forțată să își schimbe numele în Școala Moldo-Franceză Gheorghe Asachi. Guvernul a fost acuzat că modifică doar denumirile care se referă la limba română, acesta întrucât altor școli ca Școala Ruso-Ucraineană Necui-Levițki li s-au permis să își păstreze denumirea. În semn de protest, patru elevi de la Școala Asachi au înlocuit pancarta cu noua denumire cu o alta pe care era din nou specificat vechiul nume. Cei patru elevi au fost acuzați de „huliganism grav în grup"[17]. De atunci, relațiile dintre guvernele Republicii Moldova și României sunt tensionate, Vladimir Voronin acuzând România de imperialism, chiar dacă oficial, președintele Voronin și președintele Traian Băsescu și-au declarat intenția de a îmbunătăți colaborarea bilaterală.

Antiromânismul s-a mai manifestat în Republica Moldova prin refuzul guvernului de a reveni la denumirile moldovenești inițiale ale mai multor localități rusificate fie în perioada imperială rusă (1812-1917) fie în perioada sovietică (1940-41 și 1955-91)[18]. Astfel, de exemplu, s-a renunțat la Edinița (rămasă Edineț, de la Единець), la Sturzeni (rămasă Ucrainca, de la Украйнка), la Ciubărciu (rămas Ciobruci, de la Чобручь) sau la Frumoasa (rămasă Cahul, de la Кагул).

În Transnistria, situația este și mai rea. După războiul din 1992 dintre separatiști și Republica Moldova, populația românofonă a fost persecutată în mod repetat, ducând la emigrarea a unui număr de 5.000-10.000 de românofoni din regiune. Deși în Transnistria trăiește un număr semnificativ de românofoni, limba română nu este folosită în public aproape niciodată. Școlile românești reprezintă circa 11% din numărul total de școli din Transnistria, deși conform recensământului din Transnistria în 2004, românii sunt 31,9% din populație. Majoritatea acestor școli sunt forțate să folosească alfabetul chirilic rusesc și manualele comuniste publicate cu circa patru decenii în urmă.

Numai șase școli sunt autorizate să predea în limba română și să utilizeze și alfabetul latin. Sunt însă semne că și asupra acestora se fac presiuni pentru a fi închise. Criza școlară din 2004 este un exemplu în acest sens, guvernarea prorusă din Tiraspol încercând să închidă cu forța două dintre aceste școli. La orfelinatul din Tighina, copiii români întorși din vacanță au găsit orfelinatul închis de poliție. După ce au stat o noapte afară, au intrat cu forța în clădire și au stat acolo, fără apă și electricitate timp de câteva luni, până când, datorită intervențiilor Republicii Moldova, a României cât și a OSCE, situația a fost rezolvată.[19] Mulți părinți români au fost arestați sau concediați din cauza simpatiilor politice sau determinării lor de a își ține copii în școli cu limba de predare româna.

Cetățenii care au exprimat vederi proromânești sau chiar promoldovenești sunt supuși unei politici de persecuție și intimidare în Transnistria. Grupul Ilie Ilașcu este cel mai cunoscut și bine documentat dintre aceste cazuri[20].

În încheierea acestui paragraf, putem aminti de crâncena luptă dusă, prin tastaturi și ecrane, de „moldoveniști" în cadrul enciclopediei interactive Wikipedia, pentru a instaura o versiune în „limba moldovenească" deosebită de cea în limba română. Tentativa a eșuat, nu pentrucă administratorii Wikipediei au luat poziție pentru „româniști" împotriva „moldoveniștilor", ci din motive tehnice și practice : acceptând o versiune „moldovenească", s-ar fi ajuns, pentru orice subiect, la existența a două serii de articole diferite în aceiași limbă (din aceleași motive nu s-a acceptat nici instaurarea unor versiuni americane, australiene sau neozelandeze în limba engleză, diferite de versiunea britanică, sau a unei versiuni austriece diferită de cea germană). În ciuda acesei înfrângeri inițiale, „moldoveniștii" au obținut ulterior succese însemnate în Wikipedia anglofonă, cel mai de seamă fiind folosirea termenilor „moldovan" și „moldovans" în infoboxurile respective, în sensul absolut și excluziv conform punctului de vedere sovietic, rus, ucrainean și „moldovenist", pentru care acești termeni nu înseamnă o apartenență istorico-geografică la Moldova istorică (cuprinzând și Moldova românească cu locuitorii săi) ci desemnează o „etnie", trăind excluziv în fosta URSS și „diferită de Români". Toate tentativele de a expune în infoboxuri și celălalt sens al cuvintelor „moldovan" și „moldovans", anume că și Românii dintre Carpați și Nistru tot Moldoveni sunt, au fost șterse sub pretextul că „nu sunt surse".

Ucraina[modificare | modificare sursă]

În Bucovina de Nord și raioanele Teceu și Rahău din Transcarpatia trăiește cel mai mare număr de etnici români, conform recensămintelor ucrainiene.

Numărul de studenți români la Universitatea din Cernăuți a scăzut rapid în perioada sovietică. În 1991-1992, ultimul an de conducere sovietică, numărul acestora era de doar 4,44% (434 din 9.769 studenți în total) [21]. În personalul facultăților este evidentă slaba reprezentare a românilor. În același an, universitatea avea 465 profesori ucrainieni (77,1%), 102 ruși (16,9%), 9 moldoveni (1,4%), 7 români (1,1%), 6 belaruși (0,9%), etc. Chiar și după declarația de independență a Ucrainei, numărul studenților români la universitate a continuat să scadă la numai 3,9% în 1992-1993, mult mai puțin decât procentajul populației române din regiune. Din 1997, s-au oferit burse unor studenți pentru a studia la universități din România [22]. În 2001 Alianța Creștin-Democratică a Românilor din Ucraina a raportat lipsa de posibilități a românilor de a studia laCernăuți în limba lor maternă[23].

În situații similare se află și celelalte minorități etnice din Ucraina, iar învățământul superior se face în limba ucraineană, majoritatea universităților neoferind cursuri nici în limba rusă, deși limba rusă este limba maternă pentru mare parte a populației din Ucraina.

Totodată există școli cu predare în limba română, de asemenea ziare, canale TV și radio[24]. Organizațiile românești au reclamat și faptul că 19 sate românești nu mai beneficiază de școli în limba maternă, situația fiindu-le mai rea decât în timpul regimului sovietic [25].

Cetățile moldovenești din Ucraina (Hotin, Cetatea Albă) sunt prezentate ca fiind succesiv slave (ale principatului Halici, Polono-lituaniene) apoi turcești, fără vreo referință la trecutul lor românesc. Satele românești din Bugeac au rămas cu numele schimbate în ciuda cererilor exprimate de localnici (1991: Adămești=Primorske, Păpușoi=Rascoșne, Gălilești=Desantne, Jibrieni=tot Primorske, Frumușica-Veche=Alexandrivka, Frumușica-Nouă=Mykolaivka, Zoreni=Staroselie). În Ucraina, prezența românească în dreapta Nistrului este caracterizată exclusiv ca ocupație străină, nicidecum ca parte din rădăcinile istorice ale acestor regiuni.

Iugoslavia/Serbia[modificare | modificare sursă]

În Iugoslavia (din 2006 Serbia), Românii din Voivodina (Banatul apusean) în număr de 34.175, erau recunoscuți ca atare în cadrul acordurilor bilaterale care recunosc simultan minoritatea sârbă din Banatul românesc. Românii Timoceni, în schimb, în număr de 712.050, nu erau recunoscuți, fiind socotiți ba „Sârbi de limbă romanică”, ba „Vlahi”, și prin urmare nu beneficiau de niciun drept cultural sau școlar. Orice revendicare pentru recunoaștere era pedepsită ca „mișcare separatistă. Începând cu anul 2007, situația lor a început să se amelioreze(în special datorită proiectului pilot de introducere a Limbii Române ca materie în școlile din Valea Timocului, proces început din 2013), un acord posibil conturându-se în 2008[26].

Albania[modificare | modificare sursă]

În Albania trăiesc circa 300.000 de români (aromâni), care nu sunt recunoscuți ca minoritate națională. Ei sunt recunoscuți de către autoritățile albaneze sub denumirea generică și impusă de „Vlahi”. Ei nu au mijloace(școli, instituții culturale, mass-media, susținere guvernamentală) prin care să-și păstreze identitatea națională.

Bulgaria[modificare | modificare sursă]

Bulgaria și România au întreținut relații bilaterale călduroase de la independența simultan câștigată în 1878, datorată în parte și acțiunilor militare române la Plevna și Grivița, până în 1913 (la care trebuie adăugat că Țara Românească, apoi România îi susținuseră pe comitagiii bulgari încă din 1821). Resimțită de bulgari ca o „trădare” a acestei prietenii, ofensiva militară română împotriva Bulgariei în 1913 și consecința sa : anexarea Cadrilaterului de către România, au stârnit în Bulgaria un val de indignare și de antiromânism virulent[27], care a dus la măcelul prizonierilor români din Bătălia de la Turtucaia (1916) și a lăsat urme adânci până astăzi în ambele țări. Cărțile de istorie bulgărești prezintă perioada românească în Cadrilater ca fiind o „cruntă ocupație militară”, și redau prezența românească în zonă (îndeosebi la Balcic) ca fiind o colonizare, în timp ce cărțile de istorie românești interbelice prezentau Bulgarii ca fiind un popor „crud și sălbatec”. Istoricii bulgari nu mai recunosc caracterul multinațional al Țaratului Vlaho-Bulgar din sec. XIII, afirmând că acesta era excluziv bulgar în sensul de astăzi, etnic, al cuvântului, și extind acest punct de vedere și asupra despotatului Dobrogea din sec. XIV.

Occident[modificare | modificare sursă]

În occident antiromânismul a îmbrăcat trei forme :

  • una pur verbală sau literară vizând minimalizarea sau deriziunea românilor: un „antiromânism popular”, manifestat prin glume precum: „Care este rețeta omletei românești? Răspuns: începi prin a fura patru ouă...”, sau prin prezentări parțiale și părtinitoare ale istoriei Românilor, fie ca urmare a stipulărilor tratatului de pace de la Paris din 1947 care definea România numai ca o țară „dușmană” a Aliaților (contribuția sa de partea acestora după 23 august 1944 fiind foarte rar menționată), fie prin afirmarea că România (ca și Polonia și alte țări din răsăritul Europei) ar fi o țară mult mai „rasistă” decât țările apusene (ca și cum declarațiile și acțiunile rasiștilor români ar fi mai virulente decât ce se putea citi în ziarul colaboraționist francez „Je suis partout” sau ce a săvârșit regimul Pétain)[28]. Antiromânismul nu începe cu aceste afirmații, care pot proveni din simpla necunoaștere a istoriei Românilor și din repetarea fără spirit critic a unor surse părtinitoare[29]. El începe cu refuzul respectivilor de a își corecta greșelile, atunci când acestea le sunt aduse la cunoștință și argumentate prin surse...
  • una de hărțuire ocazională a cetățenilor români nomazi (în majoritate, dar nu în întregime Romi) prin măsuri de deplasare forțată a taberelor lor (vezi de exemplu Expulzarea romilor din Franța);
  • una violentă împotriva cetățenilor români de origine Romi sau Evrei, care au fost arestați, deportați și în multe cazuri uciși în decursul celui de-al doilea război mondial în Germania nazistă și în țările ocupate de aceasta sau aliate ei (în ciuda unor acțiuni sporadice ale unor agenți consulari români pentru a-și ocroti cetățenii).

România[modificare | modificare sursă]

Autori foarte diferiți ca opinii și filozofie, de exemplu Titel Constantinescu, Neagu Djuvara, Victor Frunză, Paul Goma, Gabriel Liiceanu, Andrei Pleșu, Romulus Rusan sau Valeriu Rusu, precum și de personalități politice (de exemplu Doina Cornea), au apreciat că regimul comunist instaurat la sfârșitul celui de-al doilea război mondial, a aplicat în însăși România o politică antiromânească prin cenzură, prin înăbușirea intelectuală a părții mai educate din populație, prin obligativitatea proletcultismului și a realismului socialist, precum și prin promovarea unui „național-comunism” de fațadă în locul valorilor culturale anterioare. Acești autori au afirmat că antiromânismul comunist s-a impus în Republica Populară Romînă promovând cultura sovietică în dauna culturii românești, și în Republica Socialistă România promovând chiciurile erei Ceaușescu. Pe planul urbanistic, s-a concretizat prin distrugerea patrimoniului istoric, arhitectonic și monumental românesc, și prin înlocuirea sa cu blocuri anonime pur utilitariste cum se pot vedea în orice altă parte a lumii. Obiceiurile deprinse în acea perioadă nu s-au atenuat după 1989, ci s-au accentuat mulțumită libertății redobândite, cultura comunistă și limba rusă sau jargonul proletcultist fiind înlocuite prin cultura mercantilistă și limba engleză[30].

În domeniul cercetării și predării istoriei și geografiei[modificare | modificare sursă]

Incidența considerațiilor politice din cadrul constituirii identității naționale din sec. XIX și al revendicărilor și contestărilor teritoriale din sec. XX, asupra cercetării și predării istoriei și geografiei, a produs, și mai produce în numeroase lucrări inclusiv universitare din străinătate, minimalizarea sau ocultarea existenței :

  • fie a populațiilor vorbitoare de limbi romanice orientale (zise „Vlahi”) în perioada de „dietă documentară” a secolelor III - XIII, în ciuda evidenței că limbile romanice orientale dovedesc persistența acestor populații în bazinul Dunării de jos ;
  • fie a formațiunilor statale din trecut, românești sau multietnice cu componentă românească, care sunt descrise ca simple provincii ale regatelor sau imperiilor vecine din trecut (cazurile principatelor Ardealului, Țării Românești și Moldovei) sau a căror componentă românească este ocultată (regatul Asăneștilor și Dobrogea).

Antiromânismul nu începe cu greșelile cartografice, care pot proveni din simpla necunoaștere a istoriei Românilor. El începe cu refuzul cartografilor de a își corecta greșelile, atunci când corecturile le sunt aduse la cunoștință și argumentate prin surse. Această minimalizare sau ocultare este o reacțiune la afirmarea identității naționale românești în decursul secolelor trecute, dar a provocat la rândul ei o reacțiune la fel de ne-științifică în rândul unor cercetători români, care la rândul lor minimalizează sau ocultează aporturile slave, maghiare, cumane și altele în etnogeneza poporului român, sau mai mult, încearcă să demonstreze o identitate și o perenitate etno-culturală între cei mai vechi indo-europeni, dacii sau macedonenii din Antichitate și români, negând validitatea tuturor studiilor istorice care nu coroborează ipoteza dânșilor, ceeace daună grav credibilității istoriografiei române.

[35]

Vezi și[modificare | modificare sursă]

Referințe[modificare | modificare sursă]

  1. ^ * Ioan-Aurel Pop, Istoria Transilvaniei Medievale, Cluj-Napoca, 1997, ISBN 973-9261-24-8
    • Romsics Ignác, Magyarország története a huszadik században (Istoria Ungariei în secolul XX), p. 85-86
  2. ^ Anthony Babel, La Bessarabie, 1927, Félix Alcan, Genève
  3. ^ Gabriel Gherasim, Românii din Ucraina (2), p. 3, Noi, NU! Revistă de atitudine și de cultură, 7 august, 2005..
  4. ^ Gheorghe Negru, Politica etnolingvistică din RSS Moldovenească, ed. "Prut Internațional", Chișinău 2000, ISBN 9975-69-100-5, pp. 17-23
  5. ^ Nina Negru, Nu-i lua cu fericirile - disciplinează-i cu decalogul, Jurnal de Chișinău, ediția 409, 30 august 2005.
  6. ^ Nikolai Bugai, Депортация народов из Украины, Белоруссии и Молдавии: Лагеря, принудительный труд и депортация (Deportarea popoarelor din Ucraina, Bielorusia și Moldova: lagăre, muncă forțată și deportare), Dittmar Dahlmann și Gerhard Hirschfeld, Essen, Germania, 1999, p. 567-581
  7. ^ en R. J. Rummel, Table 6.A. 5,104,000 victims during the pre-World War II period: sources, calculations and estimates, Freedom, Democracy, Peace; Power, Democide, and War, University of Hawaii
  8. ^ en R. J. Rummel, Table 7.A. 13,053,000 victims during World War II: sources, calculations and estimates, op.cit.
  9. ^ en R. J. Rummel, Table 8.A. 15,6133,000 victims during the Postwar and Stalin's twilight period: Soviet murder: sources, calculations and estimates, op.cit.
  10. ^ Charles King, The Moldovans: Romania, Russia, and the Politics of Culture, Hoover Institution Press, 2000
  11. ^ a b Charles King, The Moldovans: Romania, Russia, and the Politics of Culture, Hoover Institution Press, 2000, p.96
  12. ^ „King, p. 96
  13. ^ Gheorghe Negru, Politica etnolingvistică în RSS Moldovenească, Chișinău, Ed. Prut internațional, 2000, ISBN 9975-69-100-5; Sorin D. Ivănescu, Bogdan Schipor, Flavius Solomon și Alexandru Zub, Basarabia: dilemele identității, Ed. Dosoftei, Iași 2001, ISBN 973-9135-99-4
  14. ^ Denumirea de „român” pentru vorbitorii limbii române, este timpuriu atestată atât în Transilvania, în Țara Românească, Dobrogea, cât și în Moldova dintre Carpați, Nistru și Mare, nu numai de cronicari moldoveni precum Miron Costin („Așa și neamul acésta, de carele scriem, al țărâlor acestora, numele vechiŭ și mai direptŭ ieste rumân, adecă râmlean, de la Roma. Acest nume de la discălicatul lor de Traian, și cât au trăit [...] tot acest nume au ținut și țin pănă astăzi și încă mai bine munténii decât moldovénii, că ei și acum zic și scriu țara sa rumânească, ca și românii cei din Ardeal. [...] Și așa ieste acestor țări și țărâi noastre, Moldovei și Țărâi Muntenești numele cel direptŭ de moșie, ieste rumân, cum să răspundŭ și acum toți acéia din Țările Ungurești lăcuitori și munténii țara lor și scriu și răspundŭ cu graiul: Țara Românească.” în De neamul moldovenilor), Ion Neculce sau Grigore Ureche, ci deasemenea de umaniști renascentiști din secolul al XVI-lea care, fiind în majoritate trimiși ai Sfântului Scaun, au călătorit în aceste ținuturi. Astfel, Tranquillo Andronico notează în 1534, că valahii „se numesc romani” : „nunc se Romanos vocant” (în: Endre Veress, pe Fontes rerum transylvanicarum: Erdélyi történelmi források, Történettudományi Intézet, Magyar Tudományos Akadémia, Budapesta, 1914, p. 204) ; Francesco della Valle scrie în 1532 că valahii „se denumesc romani în limba lor” iar mai departe, el citează chiar și o scurtă expresie românească : „Sti rominest?” : „... si dimandano in lingua loro Romei... se alcuno dimanda se sano parlare in la lingua valacca, dicono a questo in questo modo: Sti Rominest ? Che vol dire: Sai tu Romano, ...” (în : Claudiu Isopescu, Notizie intorno ai romeni nella letteratura geografica italiana del Cinquecento, în Bulletin de la Section Historique, XVI, 1929, p. 1–90) ; după o călătorie prin Țara Românească, Moldova și Transilvania, Ferrante Capecci relatează prin 1575 că locuitorii acestor provincii se numesc pe ei înșiși „romanesci” : „Anzi essi si chiamano romanesci, e vogliono molti che erano mandati quì quei che erano dannati a cavar metalli...” (în : Maria Holban, Călători străini despre Țările Române, București, Editura Stiințifică, 1970, vol. II, p.158–161) ; Pierre L'Escalopier scrie în 1574 că cei care locuiesc în Moldova, Țara Românească și cea mai mare parte a Transilvaniei „se consideră adevărați urmași ai romanilor și-și numesc limba «românește»” : „Tout ce pays la Wallachie et Moldavie et la plus part de la Transivanie a esté peuplé des colonie romaines du temps de Traian l’empereur… Ceux du pays se disent vrais successeurs des Romains et nomment leur parler romanechte, c'est-à-dire romain…” (în Voyage fait par moy, Pierre Lescalopier l’an 1574 de Venise a Constantinople, citat de Paul Cernovodeanu : Studii și materiale de istorie medievală, IV, 1960, p. 444) ; umanistul sas Johann Lebel relatează în 1542 că „românii […] se numesc pe ei înșiși «Romuini»” : „Ex Vlachi Valachi, Romanenses Italiani,/Quorum reliquae Romanensi lingua utuntur.../Solo Romanos nomine, sine re, repraesentantes./Ideirco vulgariter Romuini sunt appelanti” (în Ioannes Lebelius : De opido Thalmus, Carmen Istoricum, Cibinii, 1779, p. 11–12 apud Adolf Armbruster, pe Romanitatea românilor. Istoria unei idei, Editura Științifică București, 1992, S. 84) ; istoricul polonez Orichovius (Stanisław Orzechowski) scrie în 1554 că românii „se numesc pe limba lor romini după romani, iar pe limba noastră (poloneză) sunt numiți, după italieni, valahi” : „qui eorum lingua Romini ab Romanis, nostra Walachi, ab Italis appellantur” (în : Stanislaus Orichovius, Annales polonici ab excessu Sigismundi citat de I. Dlugossus, Historiae polonicae libri XII, col 1555, apud Adolf Armbruster, Auf den Spuren der eigenen Identität. Ausgewählte Beiträge zur Geschichte und Kultur Rumäniens, Editura Enciclopedica, 1991, p. 182) în timp ce primatul și diplomatul ungar Anton Verancsics scrie în 1570 că „românii se numesc romani” : „... Valacchi, qui se Romanos nominant...”, „Gens quae ear terras (Transsylvaniam, Moldaviam et Transalpinam) nostra aetate incolit, Valacchi sunt, eaque a Romania ducit originem, tametsi nomine longe alieno...” (în Antonius Verantius, De situ Transsylvaniae, Moldaviae et Transaplinae citat în Monumenta Hungariae Historica, Scriptores, II, Pesta, 1857, p. 120, apud Krista Zach, pe Konfessionelle Pluralität, Stände und Nation. Ausgewählte Abhandlungen zur südosteuropäischen Religions- und Gesellschaftsgeschichte, LIT Verlag Berlin, Hamburg, Münster, 2004, p. 40) iar eruditul maghiar transilvan Martinus Szent-Ivany citează în 1699 expresii românești ca : „Sie noi sentem Rumeni” și „Noi sentem di sange Rumena” : „Valachos [...] dicunt enim communi modo loquendi "Sie noi sentem Rumeni" etiam nos sumus Romani. Item: "Noi sentem di sange Rumena": Nos sumus de sanguine Romano” (în Martinus Szent-Ivany, Dissertatio Paralimpomenica rerum memorabilium Hungariae, Tyrnaviae, 1699, p. 39 citat de Adolf Armbruster, Der Donau-Karpatenraum in den mittel- und westeuropäischen Quellen des 10.-16. Jahrhunderts. Eine historiographische Imagologie., 1990, p. 161) ; deasemenea, stolnicul Constantin Cantacuzino explică în Istoria Țării Rumânești originile și semnificația denumirii de „român, românesc” dată Țărilor Române : „Însă vlahii, acești gheografi și mai toți istoricii câți scriu de aceste țări, zicea și Moldovei și ceștiia; apoi o împarte în doao, una de sus; alta de jos, îi zic. Le zic și: mai mare și mai mică; cea de sus, adecăte și mai mare, Moldova; cea de jos și mai mică, țara această Muntenească numeind, cum îi zic mai mulți așa; că Rumânească numai lăcuitorii ei o chiamă, și doar unii den ardeleni ăiî rumâni, pentru că și aceia și ceștea numai când să întreabă, ce iaste? Ei răspund: rumâni; iar moldovénii să osebesc de să răspund: moldovani, săvai că și ei sunt de un neam și de un rod cu ceștea, cum mai nainte mai pre larg vom arăta cu mărturiile multora. [...] și cum că apoi Traian mulțime de romani du pretutindenea den biruințele lui au adus aicea de au așezat lăcuitori și paznici acestor țărî, den carii și pănă astăzi să trag acești rumâni ce le zicem noi, iară grecii și latinii, vlahi și volahi le zic, încă ne-am adeverit den istoricii cei mai de credință și mai numeiți ce sunt. [...] Și mai chiar vedem că rumânii den Ardeal, moldovénii și céștea de țara aceasta, tot un neam, tot o limbă fiind, încă între dânșii mult să osebesc, care aceasta iaste cum să véde den amestecătura vecinilor lor. Așadară și acéle trei neamuri, ce zicem mai sus, den preavecinătatea romanilor, luând de-ale acelora cuvinte, și cu céle de moșie ale lor amestecându-le, și stricându-și limba, au rămas în această ce acum sunt. [...] Însă dară, valahii, adecăte rumânii, cum sunt rămășițele romanilor celor ce i-au adus aici Ulpie Traian, și cum că dintr-aceia să trag și până astăzi, adevărat și dovedit iaste de toți mai adevărații și de crezut istorici, măcară că apoi le-au mutat și numele, valahi zicându-le.” în Istoria Țării Rumânești.
  15. ^ Constitutia Republicii Moldova, Titlul 7, Articolul 7: „Legea cu privire la funcționarea limbilor vorbite pe teritoriul RSS Moldovenești nr.3465-XI din 1 septembrie 1989, Veștile nr. 9/217, 1989 afirmă „identitatea lingvistică Moldo-Română.
  16. ^ „Legea din 1 Septembrie 1989 despre folosirea limbilor vorbite pe teritoriul Republicii Moldova rămâne valabilă, cu excepția punctelor care contrazic prezenta Constituție.
  17. ^ 4 elevi moldoveni riscă închisoarea, pentru ca susțin că sunt români , Gândul, 8 iunie 2006.
  18. ^ După 1989, profesorul dr. filolog Anatol Eremia, lingvist specialist în onomastică și toponimie, din Institutul de Limbă și Literatură (azi Institutul de Filologie) al AȘM și echipa sa au încercat să revină la denumirile băștinașe, dar, de cele mai multe ori, statul republican s-a mulțumit să transcrie în litere latine denumirile sovietice sau rusești ; vezi și cartea lui Anatol Petrencu : În serviciul zeiței Clio, Chișinău, 2001, ISBN 9975-78-118-7
  19. ^ en OSCE report about Romanian language in Transnistria
  20. ^ *Lenore A. Grenoble, Language Policy in the Soviet Union, Springer, ISBN 1-4020-1298-5
    • BBC, Lichidarea școlilor românești din Transnistria [1] 2004
  21. ^ Conform revistei Noi NU
  22. ^ [2]
  23. ^ [3]
  24. ^ [4], [5], [6]
  25. ^ [7]
  26. ^ * Gilia Crăciun, BBC: Minoritatea românilor din Serbia este nemulțumită [8]
    • Draško Djenović, Forum18: Police ban Romanian Orthodox commemoration [9]
    • Florian Mihalcea, BBC: Biserica românească din Malainița amenințată din nou [10]
    • Georgeta Petrovici, Evenimentul Zilei: Românii nimănui [11]
    • Lucian Ursulețu, Evenimentul Zilei: Slujbă clandestină pentru românii de pe Valea Timocului [12]]
    • Viorel Dolha, ROST: Românii din Timoc [13]
  27. ^ Situație descrisă, atunci, de C. Dobrogeanu-Gherea
  28. ^ Vedeți articolele despre Români și România din perioada 1990-azi ale marilor periodice „Der Spiegel”, „Frankfurter Zeitung”, „Le Nouvel Observateur”, „Le Figaro”, „La Stampa”, „New York Times” și analiza lui Jean-Baptiste Naudet : Le nationalisme roumain : danger réel ou pétard mouillé ?, în : La Nouvelle alternative nr. 22, iunie 1991, pp. 23-27.
  29. ^ Un exemplu izbitor a fost, în 1974, omul politic francez François Mitterrand care, într-o dezbatere la televizor în care adversarul său Valéry Giscard d'Estaing îi reproșa că este aliat cu comuniștii, i-a răspuns că aceștia din urmă au avut și un rol pozitiv în istorie, dând ca exemplu faptul că „în România, comuniștii au dat jos un regim feudal în care boierii se amuzau călcând țăranii cu mașinile lor de lux”.
  30. ^ * Victor Frunză, Alergătorul de la Marathon, Ed. „EVF București”, 1996
  31. ^ Aproape toate hărțile istorice occidentale ale Europei sunt greșite în ceeace privește Europa de Sud-Est, cum se poate vedea la editura Euratlas pe [14] care le rezumă pe toate celelalte, dar mai ales în ceeace privește istoria Romanicilor orientali, a Românilor și a țărilor române, foarte adesea ne-menționată înainte de Unirea Principatelor (deși istoria popoarelor dimprejurul României este menționată), aproape totdeauna ignorată înainte de apariția Moldovei și Ţării Românești.
  32. ^ [15]
  33. ^ [16]
  34. ^ [17]
  35. ^ Spre deosebire de alții, toți autorii acestor hărți au în comun faptul că deși li s-au adus la cunoștință surse și dovezi, au refuzat să-și corecteze operele fie nemotivat, fie sub pretext că au destule surse (fără să-i preocupe erorile din acestea) fie sub pretexte grafice/tehnice...