Grigore Maior

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Grigore Maior
Afiliere religioasă   episcop catolic de rit bizantin
Funcția episcopală
Sediul  Blaj
Titlul   Episcop de Făgăraș și Alba Iulia
Formulă de adresare   Preasfinția Voastră
Perioada   1773-1782
Predecesor   Atanasie Rednic
Succesor   Ioan Bob
Cariera religioasă
Hirotonire preot   1745, Roma
Hirotonire episcopală   23 aprilie 1773, Viena
Episcop consacrator   Vasile Bojiscovici, episcop sârb unit
Date personale
Data nașterii   [[]] 1715
Locul nașterii   Sărăuad, comitatul Sătmar, azi județul Satu Mare
Data morții   februarie 1785,
Locul morții   Alba Iulia

Grigore Maior, născut Gavrilă Maior, (n. 1715, Sărăuad, comitatul Sătmar - d. februarie 1785, Alba Iulia) a fost cel de-al șaselea întâistătător al Bisericii Române Unite cu Roma, episcop al Episcopiei de Făgăraș și Alba Iulia între 1773-1782.

Biografie[modificare | modificare sursă]

Grigore Maior, s-a născut în 1715, la Sărăuad, în comitatul Sătmar. Privind biografia sa, dascălul Daniil Graur a scris în 1932:

Cum Grigorie Maior avea și conume, este mai mult ca sigur că era de origine nobil, întrucât a trăit înainte de Iosif II. Se spune că părintele său era foarte aspru. Păzind odată, într'o toamnă, vitele în ograda părintelui său, o junincă a trecut în ograda unui vecin. Cum vecinul a închis juninca, băiatul de frică să nu capete o bătaie, nu s'a mai întors la casa părintească. Astfel, fugând în lume, a ajuns până la Blaj. Aci un oarecare canonic l'a luat la sine. Văzând că băiatul este diligent și îi place cartea, l'a înscris la școli și în urmă episcopul de atunci l'a trimis la Roma. E de notat, că înainte de anul 1848 numai nobililor, respective băeților lor le era permis a umbla la școli. In zădar a fost căutat de părinții lui, că nu i-au mai dat de urmă. Cam la 30 ani s'a hotărît să-și cerceteze părinții. S'a dus la Sărăuad. Trăindu-i încă părinții, a întrebat dacă își mai aduc aminte de fiul lor. I s'a răspuns că nu au mai auzit de el. Atunci episcopul și-a îmbrățișat părinții spunâ,ndu-le, că el este fiul lor și le-a spus că între ce împrejurări i-a părăsit. Episcopul Grigorie Maior în amintirea acelui eveniment a donat 10 mii florini pentru edificarea bisericei din Sărăuad. Pe acel timp era curator bisericesc un credincios cu numele Petricaș. Acest curator a și început la zidirea bisericei. Lăcomind însă la suma aceea mare de bani, și-a însușit o parte din ei, așa că numai pereții i-a ridicat. Curatorul Petricaș, ca să scape de urmărire a trecut la legea reformată (calvinistă) și s'a făcut ungur. Dintre descendenții acestui Petricaș, un fiu cu numele Dr. Petri Mór, a fost revizor școlar al județului Sălaj în Zălau. [...] Când a venit episcopul în comuna natală ca să se convingă cum progresează edificarea bisericei și văzând numai pereții — a lăcrimat.. și a mai donat 5000 florini pentru terminarea bisericei din Sărăuad.[1]

A făcut studii strălucite la Cluj și la Roma. A studiat Teologia la Colegiul de Propaganda Fide din Roma între 1740-1747, de unde a revenit la Blaj „doctor în Filosofie și Blagoslovie[2]. În anul 1745 fusese hirotonit preot. A făcut parte din ordinul călugăresc al bazilienilor.

La 30 iunie 1764, în urma morții episcopului Petru Pavel Aron, survenită la 9 martie 1764, la sinodul electoral care a avut loc la Blaj, candidații la episcopat au primit, în ordine, următoarele voturi:

  1. Grigore Maior – 90 de voturi,
  2. Inocențiu Micu-Klein (care era în exil, la Roma) – 72 de voturi,
  3. Silvestru Caliani – 16 voturi,
  4. Atanasie Rednic – 9 voturi.

Împărăteasa Maria Terezia l-a preferat pe scaunul episcopal de la Blaj pe Atanasie Rednic, deși acesta primise cel mai mic număr de voturi în sinodul electoral.

Întrucât a cârtit împotriva numirii lui Atanasie Rednic ca episcop al românilor uniți cu Roma, Grigore Maior, nemulțumit că nu fusese el numit episcop având cele mai multe voturi, a fost întemnițat la Sibiu pentru trei luni și jumătate, iar apoi a fost trimis la pocăință pe viață la mănăstirea ruteană de la Muncaciu. Amicii săi, și într-o oarecare măsură complici ai lui Grigore Maior, n-au scăpat nici ei fără pedeapsă: Gherontie Cotorea a fost trimis la mănăstirea Strâmba din Fizeșu Gherlii, iar pe Silvestru Caliani l-a trimis la mănăstirea MăginaAiud.

În 1771, Grigore Maior a fost eliberat de la mănăstirea ruteană Muncaciu de către împăratul Iosif al II-lea, după care a lucrat pentru puțin timp corector la Tipografia slavă și română de la Viena.

Episcopul Grigore Maior[modificare | modificare sursă]

Biserica dintre Brazi din Sibiu, ctitorie a episcopului Grigore Maior

A fost ales episcop al Blajului, în sinodul electoral din 15 august 1772, după decesul rivalului său, Atanasie Rednic, cu 100 de voturi.

La 23 aprilie 1773, a fost hirotonit episcop la Viena de către episcopul unit sârb din Croația, Vasile Bojiscovici, în prezența împărătesei Maria Terezia. Împărăteasa a fost foarte impresionată de frumusețea ritualului Bisericii Române Unite cu Roma, precum și de cuvântarea lui Grigore Maior. Împărăteasa i-a dăruit, cu această fericită ocazie, o cruce de aur, precum și un inel de preț.

Împărăteasa Maria Terezia a întemeiat Institutul Teologic „Sfânta Barbara” de la Viena, unde clerul unit să primească o educație aleasă. Institutul a primit numele Sfânta Barbara, întrucât clădirea se afla lângă biserica închinată acestei sfinte.

Între ctitoriile episcopului Grigore Maior se numără Biserica „Sfinții Petru și Pavel”, dintre Brazi din Sibiu.

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • Augustin Bunea, Episcopii Petru Pavel Aron și Dionisiu Novacoviciu, Blaj, 1902, p. 325;
  • Ioan Georgescu, Istoria Bisericii Universale, Blaj, ediția a II-a, 1931, p. 152;
  • Ion Dumitriu-Snagov, Românii în arhivele Romei, București, 1979, p. 209;
  • Ioan M. Bota, Istoria Bisericii universale și a Bisericii românești de la origini până în zilele noastre, Casa de Editură «Viața Creștină», Cluj-Napoca, 1994, pp. 190-193.

Note[modificare | modificare sursă]

Commons
Wikimedia Commons conține materiale multimedia legate de Grigore Maior
  1. ^ Daniil Graur, 0 lămurire istorică, în Școala Noastră, Noemvrie 1932, anul IX, no.9, p.371.
  2. ^ Ioan M. Bota, Istoria Bisericii universale și a Bisericii românești de la origini până în zilele noastre, p. 190.

Legături externe[modificare | modificare sursă]