Atanasie Anghel

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Atanasie Anghel
Atanasie Anghel.jpg
Afiliere religioasă   Episcop român unit
Funcția episcopală
Sediul  Alba Iulia
Titlul   Episcop greco-catolic de Alba Iulia
Formulă de adresare   Preasfinția Voastră
Perioada   1698 - 1713
Predecesor   Teofil Seremi
Succesor   Ioan Giurgiu Patachi
Cariera religioasă
Hirotonire episcopală   22 ianuarie 1698
Episcop consacrator   Teodosie al Ungrovlahiei și patriarhul Dositei al Ierusalimului
Date personale
Data nașterii    ?
Locul nașterii   Bobâlna, Hunedoara
Data morții   19 august 1713
Locul morții   Alba Iulia

Atanasie Anghel (născut la Bobâlna, Hunedoara, d. 19 august 1713, Alba Iulia) a fost un episcop român. Urmaș al lui Teofil Seremi în scaunul Mitropoliei Bălgradului (Alba-Iuliei), a continuat și desăvârșit eforturile acestuia de unire a românilor transilvăneni cu Biserica Romei, pentru crearea Bisericii Române Unite cu Roma, cunoscută și sub numele de Biserica Greco-Catolică Română.

Viața[modificare | modificare sursă]

Atanasie Anghel s-a născut la Bobâlna, unde tatăl său era preot, nobil de Ciugud[1]. A fost hirotonit episcop în ziua de 22 ianuarie 1698 de către mitropolitul Teodosie (cca. 1620 -1708), al Mitropoliei Ungrovlahiei și de patriarhul Dositei al Ierusalimului. Cu această ocazie, patriarhul Dositei al Ierusalimului (1641 - 1707) i-a dat proaspătului hirotonit instrucțiuni precise, între care:

„Trebuie, arhieria Ta, slujba bisericei, adecă Octoihul, Mineele și alte cărți, ce se cântă duminicile și sărbătorile și slujba de toate zilele să te nevoiești cu deadânsul să se citească toate pre limba slovinească sau elinească, iară nu românească sau într-alt chip.”

[2]. Patriarhul Dositei îi mai cere episcopului Atanasie Anghel să dea ascultare atât ierarhilor greci de la curtea lui voievodului Constantin Brâncoveanu[3], care supervizau activitatea ierarhilor români[4], cât și ierarhiei calvinești ardelene.

În 7 octombrie 1698[1], a convocat sinodul de unire de la Alba Iulia, dând publicității o Carte de mărturie (Manifest)[1]. Actul unirii cu Biserica Catolică a fost semnat de Atanasie Anghel și de toți membrii Sinodului de la Alba Iulia (38 de protopopi districtuali[5] și de 2270 de preoți), fiind pecetluit cu sigiliul Mitropoliei Bălgradului. Dieta Transilvaniei, controlată fiind de protestanți, n-a văzut cu ochi buni eliberarea confesională a poporului român. Marii proprietari de pământ au început să-i persecute pe preoții români uniți, situație căreia Atanasie Anghel a trebuit să-i facă față. Nobilii reformați au pus la cale revolte printre țărani, să nu se alăture Bisericii Catolice.

În aceste condiții, episcopul Atanasie Anghel a convocat un nou sinod, care a avut loc tot la Alba Iulia, pe 4 septembrie 1700 și la care au luat parte protopopi si preoți, precum și câte 3 delegați mireni din fiecare sat românesc. Cei 54 de protopopi, împreună cu toți preoții și delegații prezenți, au semnat un nou act, în care au întărit decizia sinodului din 1698, consfințind unirea religioasă a românilor din Ardeal cu Biserica Catolică.

Pentru Atanasie Anghel au urmat ani grei, fiind atacat atât de calvini, cât și de Arhiepiscopia Bucureștilor. Atanasie Anghel a fost chemat la Viena, pentru a da explicații. În aceste condiții, pe 7 aprilie 1701, a făcut o declarație prin care nu-l mai recunoștea pe arhiepiscopul Bucureștiului ca superiorul său.

Activități comerciale[modificare | modificare sursă]

Mitropolitul Atanasie a fost acuzat în mai multe rânduri că ar fi desfășurat activități comerciale. Cinsprezece ani înainte de unirea cu Roma a cumpărat o casă în Alba Iulia în care fabrica bere și vin. În anul 1703, după unirea cu Roma, a fost somat să înceteze această activitate, considerată incompatibilă cu statutul de episcop.[6] În anul 1711 încă mai obținea venituri din producția de bere.[7]

Decesul[modificare | modificare sursă]

A decedat la Alba Iulia în data de 19 august 1713.

Galerie de imagini[modificare | modificare sursă]

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • Andreas Freyberger, Historica relatio unionis Walachicae cum Romana Ecclesia. Relatare istorică despre unirea bisericii românești cu biserica Romei, versiune românească și studiu introductiv de Ioan Chindriș, Cluj-Napoca, 1996.
  • Ioan Chindriș, Andreas Freyberger și cronica sa despre români, în vol. Cultură și societate în contextul Școlii Ardelene, Cluj-Napoca, 2001, p. 22.
  • Ioan Chindriș, Un mister dezlegat, în ***Școala Ardeleană, volum coordonat de Ioan Chindriș, II, Oradea, 2008, p. 285-287.
  • Ioan M. Bota, Istoria Bisericii universale și a Bisericii românești de la origini până în zilele noastre, Casa de Editură „Viața Creștină”, Cluj-Napoca, 1994.
  • Timotei Cipariu, Acte și fragmente latine și românești pentru istoria Bisericii românești, mai ales unite, Blaj, 1855, XVI+280 pagini.
  • Onisifor Ghibu, Rostul patriarhului Dositei al Ierusalimului în România, ca dușman al poporului român și limbii și culturii române, in „Societatea de mâine”, Nr. 28, Cluj, 1924.
  • Nicolae Iorga, Istoria Bisericii românești, vol. 2, București, 1930.
  • Nicolae Iorga, Sate și preoți din Ardeal, București, 1902.
  • Silviu Dragomir, Românii din Transilvania și Unirea cu Biserica Romei, Cluj, 1990.
  • Silviu Dragomir, Istoria dezrobirii religioase a Românilor din Ardeal în secolul al XVIII-lea, vol. I, Sibiu, 1920.
  • David Prodan, Supplex Libellus Valachorum, București, 1967.

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ a b c Ioan M. Bota, Istoria Bisericii universale și a Bisericii românești de la origini până în zilele noastre, p. 162.
  2. ^ Timotei Cipariu, Acte și fragmente, Blaj, 1855, p. 210.
  3. ^ Onisifor Ghibu, Rostul patriarhului Dositei al Ierusalimului în România, ca dușman al poporului român și limbii și culturii române, în Societatea de mâine, Nr. 28, Cluj, 1924, p. 556.
  4. ^ Nicolae Iorga, Istoria Bisericii românești, vol. 2, București, 1930, p. 16.
  5. ^ Semnăturile celor 38 de protopopi au fost verificate și sunt autentice Vd. Silviu Dragomir, Românii din Transilvania și Unirea cu Biserica Romei, Cluj, 1990, p. 35.
  6. ^ A. Bitay, Un amănunt necunoscut din viața lui Atanasie Anghel, în: Revista Istorică XXI (1935), pag. 21-22.
  7. ^ Nicolae Iorga, Două scrisori ale lui Atanasie Anghel, în: Academia Română. Memoriile secțiunii istorice, seria III, t. XIII (1933), pag. 7-8.

Legături externe[modificare | modificare sursă]