Decapolis

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Decapolis

Decapolis a fost un grup de zece orașe la frontiera de est a Imperiului Roman în aproprierea provincilor romane Iudea și Siria, unite datorită limbii, culturii, locației și statutului politic comun. Cu excepția orașului Scitopolis, toate se aflau la est de râul Iordan, fiind un izvor de cultură greacă și romană. Această uniune a fost fondată în 64 î.Hr. în timpul cuceririi Siriei de către Pompei și dizolvată în 135 d.Hr. la sfârșitul revoltei lui Bar Kohba.

Orașe[modificare | modificare sursă]

Plinius cel Bătrân ne relatează în scrierile sale care erau aceste orașe, în contradicție cu alte scrieri care sugerează că existau mai mult de zece în această uniune.

Istoric[modificare | modificare sursă]

Epoca elenistică[modificare | modificare sursă]

Perioada elenistică a Decapolisului începe în 323 î.Hr., la moartea lui Alexandru cel Mare, până în 63 î.Hr., când orașele intră în sfera de influență romană.

Cu excepția Damascului ( cu o vechime de peste 9.000 de ani[1]), celelalte orașe din Decapolis au fost fondate, unele în timpul dominației ptolemeice a regiunii, alte sub conducerea Imperiului Seleucid.

În regiune au interacționat două culturi: cultura greacă și cultura semitică locală. Fiecare împrumutând celeilate diverse valori materiale și spirituale, elenii au adoptat unii zei fenicieni și nabatieni, în timp ce Zeus a devenit și stăpânul zeilor locali. De asemenea, grecii au fost șocați de practica semitică a circumciziei. Zona Decapolisului se distingea de împrejurimi, datorită culturii greco-semitice.

Epoca elenistică se sfârșește odată cu supunerea Regatului Hasmonean de către Pompei în 63 î.Hr.[2], populația Decapolisului întâmpinându-i cu mult fast pe romani.

Dominația romană[modificare | modificare sursă]

După cucerirea Iudeei și Siriei de către romani, Roma a dorit dezvoltarea culturii romane în cele mai îndepărtate regiuni din sfera sa de influență (inclusiv, Decapolis). Imperiul Roman le-a permis acestor orașe o autonomie regională, funcționând ca niște orașe-stat. Pe monezile proprii bătute de membrele Decapolisului, erau inscripționate cuvinte ca autonomă, liber, suveran, dovadă a autoguvernării permisă de împărat.

Romanii și-au lăsat puternic amprenta asupra regiunii, orașele au fost reconstruite după modelul celor romane, tiparul străzilor, templelor și clădirilor era asemănător. Cultul împăratului a fost o practică comună întregului Decapolis. Comerțul înflorise datorită noilor drumuri romane, formând o puternică rețea comercială.

Decapolisul a fost unul dintre puținele ținuturi cu o populație mică de evrei unde, conform Evangheliilor lui Marcu, Matei și Luca, Iisus a propăvăduit credința creștină.

Sfârșitul[modificare | modificare sursă]

Orașele au fost împărțite între provincile Siria, Iudaea și Arabia Petraea, dar regiunea a rămas să fie cunoscută ca Decapolis, fiind distinctă față de provinciile romane deoarece foloseau calendarul Pompei, care începea cu cucerirea Regatului Hasmonean în 63 î.Hr.

Creștinismul a fost adoptat diferit de fiecare oraș, unele l-au acceptat, altele au rămas păgâne o lungă perioadă de timp. Multe așezări au dispărut o dată cu cucerirea ținutului de către arabi în 641 d.Hr, dar puține (precum Damascul) au introdus cultul mahomedan existând mult după acest eveniment.

Vezi și[modificare | modificare sursă]

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Burns 2005, p. 2
  2. ^ Hooker, Richard. "The Hebrews: The Diaspora". Retrieved 2006-01-08. World Civilizations Learning Modules. Washington State University, 1999.

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • Chancey, Mark A. and Adam Porter. “The Archaeology of Roman Palestine.” Near Eastern Archaeology, Vol. 64, No. 4. December 2001. pp. 164–198.
  • Epstein, Claire. “Hippos (Sussita).” The New Encyclopedia of Archaeological Excavations in the Holy Land. Vol. 2. Ed. Ephraim Stern. Jerusalem: Israel Exploration Society & Carta, 1993.
  • Mare, W. Harold. "Decapolis." Eerdman's Dictionary of the Bible. Ed. David Noel Freedman. Grand Rapids, Michigan: William B. Eerdman's Publishing Company, 2000.
  • Parker, S. Thomas. “The Byzantine Period: An Empire’s New Holy Land.” Near Eastern Archaeology, Vol. 62, No. 3. September 1999. pp. 134–171.
  • Segal, Arthur. "The 'Kalybe' Structures." Zinman Institute of Archaeology, Haifa University. Online.

Legături externe[modificare | modificare sursă]