Secretul doctorului Honigberger

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
„Secretul doctorului Honigberger”
Secretul doctorului Honigberger.jpg
Coperta volumului „Secretul doctorului Honigberger”, tipărit de Editura Socec & Co., București, 1940.
Autor Mircea Eliade
Titlu original „Tărâmul nevăzut”
Țară  România
Limbă română
Gen nuvelă fantastică
Publicată în Revistei Fundațiilor Regale
Tip media tipăritură (periodic)
Data publicării martie-aprilie 1940

„Secretul doctorului Honigberger” este o nuvelă fantastică scrisă de Mircea Eliade și publicată în 1940. Ea a apărut în numerele din martie și aprilie 1940 ale Revistei Fundațiilor Regale, sub titlul „Tărâmul nevăzut”.[1] În iulie 1940, o versiune lărgită a nuvelei a apărut în volumul Secretul doctorului Honigberger (Ed. Socec, București, 1940), alături de o altă povestire fantastică scrisă la începutul aceluiași an, „Nopți la Serampore”. Ea combină motive magice autohtone cu practici oculte indiene.[2]:p. 494

Nuvela se referă la cercetarea dispariției stranii a unui medic și orientalist bucureștean pe nume Zerlendi după ce începuse să se documenteze cu privire la practicile oculte realizate de medicul și farmacistul sas transilvănean Johann Martin Honigberger. Tema principală o reprezintă căutarea iluminării spirituale, o taină accesibilă doar unor persoane inițiate.

Rezumat[modificare | modificare sursă]

Information icon.svg Atenție: urmează detalii despre narațiune și/sau deznodământ.
Medicul şi farmacistul sas Johann Martin Honigberger. Litografie din anul 1850.

La începutul secolului al XX-lea, un medic bucureștean pe nume Zerlendi începe să se intereseze de viața doctorului brașovean Johann Martin Honigberger (1795-1869), cu scopul de a scrie o biografie a acestuia. Pe măsură ce se documentează cu privire la viața lui Honigberger, el descoperă că acesta avea preocupări ocultiste. Treptat, doctorul Zerlendi începe să se intereseze de practicile oculte, renunțând la scrierea biografiei. El adoptă un stil de viață ascetic, renunțând la tutun, alcool, cafea și carne, și începe să experimenteze o serie de practici yoghinice (cum ar fi catalepsia, levitația, invizibilitatea etc.). Finalmente, Zerlendi dispare fără urmă la 10 septembrie 1910, neluându-și cu el nicio haină sau document.

Nedumerită de acest eveniment straniu, soția sa a invitat câteva persoane care să afle ce s-a întâmplat. Cei care au încercat să elucideze misterul dispariției au trecut și ei prin întâmplări stranii. Fratele doamnei, prefectul, care adusese un învățat francez pentru a cerceta biblioteca, a murit doi ani mai târziu. Un ofițer german pe nume Hans, rămas în București după ocupație, a murit în anul 1921 într-un accident de vânătoare, la o moșie a familiei Zerlendi, după ce afirmase că începe să înțeleagă „tainele” lui Honigberger, dar că nu știe suficient de bine limba română.

Doamna Zerlendi a lipsit din țară o lungă perioadă, iar biroul și biblioteca soțului ei au rămas aproape neschimbate. Casa fusese vizitată de atunci doar de câțiva prieteni, care nu aveau pregătirea specială pe care o dobândise dr. Zerlendi. Invitată de doamna Zerlendi pentru a cerceta bogata colecție orientală, scriitoarea Bucura Dumbravă[3] a venit după mai multe amânări și a fost foarte interesată, spunând că a găsit aici cărți pe care le ceruse cândva de la British Museum. Ea și-a făcut unele însemnări și a promis să revină după întoarcerea sa din India, unde s-a dus să participe la un congres teozofic, dar a murit la Port-Said fără a mai apuca să pună piciorul pe pământ românesc.

În toamna anului 1934, doamna Zerlendi îi scrie naratorului, care tocmai se întorsese din India, invitându-l să cerceteze colecțiile orientale adunate de soțul ei. Curios, naratorul se deplasează la casa familiei Zerlendi de pe strada S. nr. 17 (aflată în centrul Bucureștilor, foarte aproape de Calea Victoriei) și acceptă să se documenteze pentru a valorifica munca neterminată a doctorului.

Timp de câteva săptămâni, naratorul a petrecut cel puțin trei după-amiezi pe săptămână în biblioteca doctorului Zerlendi. Studiind materialele adunate de Zerlendi, el își dă seama că manuscrisul se întrerupea odată cu reîntoarcerea lui Honigberger la Alep, prin 1822, materialele scrise alcătuind abia un sfert din biografia propriu-zisă. Într-una din zile, fiica doamnei Zerlendi, Smaranda, intră în camera de studiu și îi spune tânărului cercetător că pe mama ei o interesează mai mult ce s-a întâmplat cu soțul ei decât scrierea biografiei lui Honigberger. La rugămintea naratorului, Smaranda îl informează că tatăl ei n-a murit, ci că a dispărut de acasă fără să-și ia cu el haine, acte sau bani, nelăsând nici o scrisoare soției sau vreunui prieten. Doctorul nu a mai fost văzut de atunci de nimeni și nici nu s-a mai auzit nimic de el.

Surprins de cele auzite, naratorul renunță să se mai documenteze cu privire la Honigberger și începe să cerceteze caietele personale ale doctorului Zerlendi. Majoritatea acestora conțineau traduceri din limba sanscrită. În ziua următoare, el descoperă un caiet pe a cărei primă pagină se afla transcrierea câtorva pasaje din Upanișade, în timp ce fraza transcrisă pe primul rând din pagina a doua era o traducere în limba sanscrită a primei fraze din Evanghelia lui Ioan. Citind frazele următoare, el descoperă că acel caiet era un jurnal al doctorului Zerlendi început la 10 ianuarie 1908 și scris în limba română cu litere sanscrite.

Servitoarea Arnica intră în cameră după scurtă vreme și-i spune naratorului că în următoarele două zile se va face în casă o curățenie generală. Aproape fără să-și dea seama, naratorul ascunde caietul sub haină și se duce acasă. În aceeași seară, el citește însemnările și află că doctorul Zerlendi ajunsese să stăpânească o serie de practici yoghinice, căutând căile de a atinge țara mitică Shambala. Exercițiile de a se face invizibil îi reușesc, dar ca urmare a slăbirii voinței el nu mai poate să revină la starea anterioară.[2]:p. 495 Ultima însemnare din jurnalul doctorului este următoarea: „12 septembrie. De alaltăieri noaptea, nu mă mai pot întoarce. Am luat caietul acesta, și creionul, și scriu pe scara care duce la pod. Îl voi ascunde, apoi, printre caietele mele de studii. Mă cuprinde însă groaza la gândul că aș putea totuși rătăci drumul spre Shambala”.[4]:p. 301

Naratorul decide să înapoieze caietul și să i-l citească în întregime doamnei Zerlendi. Timp de câteva săptămâni nu reușește să o găsească, servitoarea spunându-i că doamna ori este bolnavă, ori este plecată la moșie. Abia pe la sfârșitul lui februarie 1935, este primit în casă de Smaranda și de doamna Zerlendi, care nu-l mai recunosc. Cele două femei îi spun că biblioteca fusese risipită în timpul ocupației germane a Bucureștilor, iar servitoarea Arnica murise cu 15 ani în urmă. Plimbându-se buimac pe străzi, naratorul pretinde că „numai după ce am rătăcit multă vreme pe străzi și mi-am venit în fire, mi s-a părut că înțeleg tâlcul acestei uluitoare întâmplări. Dar n-am îndrăznit să-l mărturisesc nimănui, și nici în această povestire nu îl voi destăinui. Viața mea și așa a fost îndestul de încercată, în urma tainelor pe care d-na Zerlendi m-a îndemnat să le cercetez, fără să aibă dezlegarea doctorului ...”.[4]:p. 305 Trecând pe aceeași stradă câteva luni mai târziu, naratorul observă că vechea casă boierească este demolată, îngropându-și taina pentru totdeauna.

Structură[modificare | modificare sursă]

Nuvela este împărțită în 10 capitole numerotate cu cifre arabe și neavând titluri.

Personaje[modificare | modificare sursă]

  • naratorul - tânăr orientalist care petrecuse câțiva ani în India, unde studiase filozofiile și religiile orientale; a publicat câteva romane și tratate filozofice
  • doamna Sofia Zerlendi - soția doctorului Zerlendi, femeie trecută de 50 de ani care „îmbătrânea asemenea femeilor din alte veacuri; înțelegând, într-un chip tainic, că prin moarte se va apropia de marea iluminare a tuturor înțelesurilor, iar nu de sfârșitul unei vieți pământene”[4]:p. 255
  • Smaranda - fiica doctorului Zerlendi, femeie trecută de 30 de ani, „înaltă, subțire, aproape slabă”; era elevă în clasa a II-a primară la momentul dispariției dr. Zerlendi, a fost logodită ulterior cu ofițerul german Hans ce a murit într-un accident de vânătoare petrecut în 1921
  • Arnica - servitoarea bătrână și șchioapă din casa familiei Zerlendi

Scrierea nuvelei[modificare | modificare sursă]

Surse de inspirație[modificare | modificare sursă]

Mircea Eliade a trăit câțiva ani (1928-1931) în India, petrecând câteva luni la ashram-ul lui Swami Sivananda din Rishikesh, de la poalele munților Himalaya. Acolo a trăit într-un kutiar ca un eremit, a urmat un regim vegetarian, a studiat cărțile sacre și practicile yoga.[5] El a simțit, ca și Mihai Eminescu, o fascinație față de India teozofică și tantrică.[6]:p. 225

Cercetătorul Liviu Bordaș presupune că Eliade a plecat în scrierea acestei nuvele de la cazul furtului de la familia Zerlendi petrecut în anul 1911 și relatat în memoriile unui fost comisar de poliție din București.[1] Ion Petru Culianu presupune că dispariția doctorului Zerlendi avea ca punct de plecare o știre mai veche din presă.[6]:p. 384

Manuscrisul[modificare | modificare sursă]

După cum scrie Mircea Eliade în memoriile sale, nuvela fantastică „Secretul doctorului Honigberger” a fost scrisă în iarna anilor 1939-1940 „într-un ritm vertiginos”, utilizând anumite fapte reale (existența istorică a lui Honigberger, experiențele sale personale din Rishikesh) pe care le-a camuflat într-o povestire fantastică, „în așa fel încât numai un cititor avertizat ar fi putut distinge adevărul de fantezie”.[7] Nuvela a fost publicată în numerele din martie și aprilie 1940 ale Revistei Fundațiilor Regale, sub titlul „Tărâmul nevăzut”.[1][6]:p. 384 Mircea Eliade a plecat la Londra la 19 aprilie 1940 pentru a ocupa postul de atașat cultural la Legația României, predând anterior editurii Socec pentru publicare o versiune lărgită a nuvelei, împreună cu o altă povestire fantastică scrisă la începutul aceluiași an, „Nopți la Serampore”. Volumul Secretul doctorului Honigberger a fost tipărit de Editura Socec din București în iulie 1940.[8]

În manuscrisele lui Mircea Eliade de la Biblioteca Academiei Române s-a descoperit începutul unei prefețe pentru volumul Secretul doctorului Honigberger, în care scriitorul afirma printre altele: „Am preferat așadar, să povestesc unele întâmplări de tinerețe și să public o serie de lucrări tehnice în legătură cu filozofia și mistica indiană, îndestul de aride ca să ridice între mine și eventualii amatori de revelații senzaționale un meterez cu neputință de trecut. [...] Datorită unor împrejurări asupra cărora sunt nevoit să păstrez încă tăcere, m-am hotărât acum să povestesc câteva asemenea întâmplări, în aparență neînțelese, la care oarecum fără voia mea am luat și eu parte. Trebuie să adaog, însă, că voi spune atâta cât socotesc eu că pot spune, și că nu sunt dispus, sub nici un motiv, să dau lămuriri suplimentare, așa cum mi s-au cerut din mai multe părți, în legătură cu dispariția doctorului Zerlendi”.[1]

Pe la mijlocul anilor ’70 ai secolului al XX-lea, cercetătorul Mircea Handoca a descoperit manuscrisul nuvelei într-un anticariat din București. Manuscrisul s-a aflat în posesia sa până în anul 1985. Mircea Handoca a plecat la Paris în acel an pentru a se întâlni cu Mircea Eliade, dar autoritățile au reținut manuscrisul la frontiera României, nepermițându-i-se posesorului că iasă cu el din țară. La întoarcerea în România, Handoca nu a mai reușit să-l recupereze.[1]

Continuare[modificare | modificare sursă]

O lună după apariția volumului, Mircea Eliade îi comunica lui Alexandru Rosetti (directorul Editurii Fundațiilor Regale pentru Literatură și Artă) că intenționa să scrie o a treia nuvelă care să întregească ciclul fantastic indian și să fie inclusă într-o viitoare reeditare a volumului. Nu există însă nicio confirmare a acestei intenții.[1]

Ca urmare a interesului manifestat de cititori pentru această nuvelă, Eliade a scris spre sfârșitul anilor '40 ai secolului al XX-lea o nuvelă în care a încercat să ofere unele răspunsuri. Această idee a pornit de la o scrisoare din 1 martie 1947 a lui Louis Pauwels (căruia îi trimisese spre lectură traducerea realizată de Jacques Soucasse), în care scriitorul francez se declara pasionat de povestea lui Zerlendi, dar îi mărturisea autorului că nu înțelege prea bine finalul nuvelei.

La 2 martie 1947, Eliade își nota că „răspunzându-i lui Pauwels într-o lungă scrisoare, în care îi dădeam explicații necesare sfârșitului Secretului doctorului Honigberger, mă trezesc deodată imaginând o nouă nuvelă, care să plece exact de la nelămuririle lăsate de sfârșitul primei povestiri, care explică aceste nelămuriri și deschide altele. Și mă apuc pe la ceasurile 6 de scris, iar până la ora 1 noaptea (scăzând timpul pierdut cu masa la hotelul Gizei) scriu 10 pagini mici. Cred că e un bun început de povestire, dar nu știu nici cum o voi continua, nici cum o voi sfârși. Simt doar nevoia de a o scrie (în loc de a adăoga câteva pagini la Secretul…).”[1]

Noua nuvelă a fost scrisă în numai trei zile, dar Mircea Eliade nu a publicat-o niciodată. Existența ei a fost cunoscută de foarte puține persoane. Această scriere urma să devină a treia nuvelă a ciclului fantastic indian, având titlul „Post scriptum” și urma să explice unele nelămuriri din „Secretul doctorului Honigberger”.[1]

Manuscrisul „Post scriptum”-ului a fost identificat și fotocopiat de profesorul american Mac Linscott Ricketts după publicarea inventarului arhivei Eliade de la biblioteca Universității din Chicago, în vara anului 2008. El era scris cu creion negru pe hârtie albastră și cuprindea 35 de pagini de text, plus alte trei pagini conținând modificări ale unor fraze sau chiar paragrafe întregi.[1]

Analiză[modificare | modificare sursă]

Critica literară a identificat două axe stilistice ale prozei lui Mircea Eliade: una realistă (Maitreyi, Întoarcerea din rai, Huliganii etc.) și o alta fantastică („Domnișoara Christina”, „Șarpele”, „Secretul doctorului Honigberger” etc.). Ambele direcții literare ale lui Eliade se bazează pe ideea de experiență, substituind conceptului de originalitate (tipic romantismului) pe cel de autenticitate. Acțiunea romanelor și a nuvelelor este inspirată într-o măsură mai mare sau mai mică de experiența trăită de autor.[9]:p. 619 Scriitorul considera că proza trebuie să cuprindă o „experiență” trăită de autor și să prezinte cu autenticitate etapele de evoluție a eului. „Orice se întâmplă în viață poate constitui un roman. Și în viață nu se întâmplă numai amoruri, căsătorii sau adultere, se întâmplă și ratări, entuziasme, filozofii, morți sufletești, aventuri fantastice. Orice e viu se poate transforma în epic. Orice a fost trăit sau ar putea fi trăit”, afirma el.[2]:p. 112

Proza fantastică a lui Mircea Eliade are la bază două tipuri de simboluri: unul folcloric („Domnișoara Christina”, „Șarpele”) și altul indic („Secretul doctorului Honigberger”, „Nopți la Serampore”).[9]:p. 619 Proza de inspirație indică relatează experiențe inspirate de șederea autorului în India, deschizându-se către o lume magică îndepărtată de spiritualitatea europeană.[9]:p. 618 Nuvelele „Secretul doctorului Honigberger” și „Nopți la Serampore” (publicate în anul 1940 în volumul Secretul doctorului Honigberger) au însă numai un decor exotic necesar unor mistere sacre pentru că problematica este una comună tuturor scrierilor fantastice ale lui Eliade.[10]:pp. XXIV-XXV

Bucureștiul, locul acțiunii din „Secretul doctorului Honigberger”, este centrul inițiatic al literaturii lui Mircea Eliade[9]:p. 619: „un oraș plin de semne, epifanii, un oraș inițiatic cu străzi care ascund mistere vechi și indivizi care poartă cu ei, fără să știe, mituri”.[9]:p. 620 Lumea care se perindă pe străzile acestui oraș este una tăcută, diferită de lumea agitată din schițele lui I.L. Caragiale, în care indivizii sunt lipsiți de sentimentul sacrului și cred în normalitatea existenței.[9]:p. 620 Printre aceștia există însă și inițiați precum doctorul Zerlendi, care ajung să cunoască secretele sacrului și se pregătesc astfel să părăsească existența profană.[11]

Acțiunea este narată la persoana I, ceea ce conferă textului o mai mare autenticitate cu atât mai mult cu cât există asemănări biografice importante între narator și Mircea Eliade: studiile efectuate în India, pasiunea pentru orientalism, activitatea literară etc. Tot ceea ce se întâmplă pare să fie o experiență personală a autorului.[10]:p. XXV Nuvela conține un supraconflict între dimensiunea scientistă și dimensiunea revelației, adică între realitatea aparentă și miracol. Naratorul este un specialist în ocultism și în filozofiile orientale, dar, având o formare raționalistă de tip european, nu reușește să urce treptele inițierii, cunoscând evenimentele doar la nivel teoretic.[10]:p. XXVI

Perspectiva autorului evoluează între dimensiunea profană a familiei Zerlendi și dimensiunea sacră a doctorului Zerlendi. Investigând o dispariție stranie, naratorul simte existența unui mister cu consecințe mortale, despre care este avertizat de tânăra doamnă Zerlendi și de servitoarea Arnica. Narațiunea epică este ruptă de revelația tehnică a jurnalului, care-l impune ca erou pe doctorul Zerlendi. Planurile narative diferite sunt simetrice planurilor existențiale: naratorul rămâne în planul profan, cunoscând sacrul doar la nivel teoretic, în timp ce Zerlendi depășește planul profan pentru a accede în planul sacru.[10]:p. XXXI

Nuvela este salvată din punct de vedere artistic de episodul final în care apar pentru prima dată elemente fantastice. Negarea vehementă a celor două doamne Zerlendi că l-ar fi cunoscut vreodată pe narator, ca și schimbarea cu totul a spațiului misterios evocat la început, pune sub semnul întrebării întreaga narațiune. Explicația fragilă a naratorului că această confuzie voită s-ar datora unei intervenții nevăzute „de dincolo” a doctorului Zerlendi induce un dubiu.[10]:p. XXXII

Tema principală: căutarea iluminării[modificare | modificare sursă]

Nuvela este precedată de un motto al scriitorului german Novalis: „Einem gelang es - er hob den Schleier der Göttin zu Sais...”, a cărui traducere în limba română este „Unuia i-a reușit: a ridicat vălul zeiței din Sais”.[12]

Tema principală a nuvelei o constituie căutarea iluminării, activitate spirituală desfășurată de doctorul Zerlendi. Secretul doctorului Honigberger nu este dezvăluit și rămâne necunoscut, iar inițiații care încep să se apropie de misterul doctorului Honigberger și al lui Zerlendi dispar pe rând, transmițând în acest fel un semnal de autoprotecție al tărâmului mitic Shambala, acea țară miraculoasă „care, după tradiții, se află undeva în nordul Indiei și în care numai cei inițiați pot pătrunde”.[4]:p. 290 În recenzia din 1940 la „Secretul doctorului Honigberger”, Octav Șuluțiu afirma că spațiul spre care tânjesc Honigberger și Zerlendi e „un ținut al fericirii, tărâmul nevăzut care aduce oarecum cu acea țară din Orizontul pierdut al lui James Hilton, minus însă viziunea «americană» a acestuia”.[13][14]

Citind experiența directă consemnată în jurnal, naratorul mărturisește că a fost tentat și el mai demult să caute drumul spre tărâmul mitic Shambala, dar fără a reuși să-l găsească:[10]:p. XXVI „Câte amintiri m-au năpădit deodată, în inima noptii, întâlnind aceste două nume: Shambala și Agarttha! Căci în căutarea tărâmului nevăzut pornisem și eu, cândva, hotărât să nu mai mă întorc în lume înainte de a-l cunoaște. O rană veche, pe care o credeam de mult vindecată, a început să sângereze, amintindu-mi lunile acelea petrecute în Himalaya, foarte aproape de granița Tibetului, pe drumul sfânt a Bhadrinatului, întrebând din eremit în eremit dacă nu cumva au auzit de Shambala, dacă nu știu de cineva care să-i fi cunoscut taina. Și cine știe dacă, până la urmă, din coliba mea de pe malul stâng al Gangelui, din acel kutiar năpădit de junglă, la care de mult nu mai mă gândesc decât ca la un paradis pierdut - cine știe dacă nu mi-ar fi venit chiar de acolo dezlegarea, și n-aș fi izbutit, după ani de încercări și pregătiri, să aflu drumul tărâmului nevăzut. Dar mi-a fost scris să nu-l pătrund niciodată, ci să-l port până la moarte în melancoliile mele...”.[4]:pp. 290-291 Nu a obținut rezultate satisfăcătoare nici în efectuarea diferitelor practici yoga precum ritmarea respirației (prāṇāyāma). Experiențele sale eșuaseră din lipsa unei voințe suficiente: „Cât de turburătoare erau pentru mine mărturisirile acestea! Încercasem și eu, cândva, unele din experiențele în care stăruise doctorul cu atâta cerbicie, și întâmpinasem aceleași greutăți”, mărturisește naratorul.[4]:p. 280 El recunoaște însă forța spirituală a maeștrilor sacrului de a depăși limitele condiției umane.[6]:p. 398

Eșecul celor care încearcă să pătrundă acest secret se datorează faptului că aceștia au o mentalitate europeană, raționalistă, fiind preocupați de a găsi o explicație acceptabilă și inteligibilă unor fapte care nu au o explicație rațională. Pe de altă parte, exploratorilor lumii spirituale care, după o perioadă de inițiere, au reușit să pătrundă dincolo nu li se permite să comunice tainele la care au dobândit acces.[15]

Zerlendi presupune că Honigberger avea misiunea de a participa la acțiunea spirituală de a menține în Shambala echilibrul actual al lumii, de a salva Europa de la un cataclism prin schimbarea axei globului[15]: „(...) văd Shambala în toată măreția ei, văd minunea aceea verde între munții acoperiți cu zăpadă, casele acelea ciudate, oamenii aceia fără vârstă, care-și vorbesc atât de puțin, deși își înțeleg atât de bine gândurile. Daca n-ar fi ei, care să se roage și să gândească pentru ceilalți toți, continentul întreg ar fi zguduit de atâtea forțe demoniace, pe care lumea modernă le-a dezlănțuit de la Renaștere încoace. Oare soarta Europei noastre e pecetluită? Nu se poate face nimic pentru lumea aceasta pradă unor forțe spirituale obscure, care o duc fără știrea ei spre cataclism? Tare mă tem că Europa va avea soarta Atlantidei și va pieri destul de curând scufundându-se în apă. Dacă ar ști oamenii că numai datorită forțelor spirituale emanând din Shambala se amână mereu acea tragică schimbare de axă a globului, pe care geologia o cunoaște foarte bine și care va prăvăli lumea noastră în ape scoțând cine știe ce continent nou...”.[4]:p. 297

Tot în jurnalul său, doctorul presupune că Honigberger ar fi murit în urma unui eșec al misiunii sale de a reactiva în Occident cele câteva centre de inițiere care lâncezeau din timpul Evului Mediu. „Tot ce știam despre Honigberger mă îndemna să cred că el pătrunsese în Shambala datorită tehnicii sale yogice, în care ajunsese maestru încă înainte de 1858, dar că misiunea cu care fusese încredințat, probabil, nu izbutise s-o ducă la bun sfârșit. Numai așa îmi explic de ce s-a întors atât de repede din India și a murit puțin timp după întoarcere”.[4]:p. 290

Aprecieri critice[modificare | modificare sursă]

Analizând proza fantastică interbelică a lui Mircea Eliade, criticul Ov.S. Crohmălniceanu considera că autorul manifestă o pasiune eminesciană pentru marile mituri cosmogonice, având o intuiție a misterului și un dar al evocării care șterge frontiera ce desparte realitatea cotidiană de miraculos. „Literatura lui înfăptuiește o remarcabilă prospectare a lumii interioare, înspre acele zone-limită de ordin abisal”, concluzionează criticul.[2]:p. 495

Proza fantastică a lui Eliade este o meditație asupra timpului și a încercării de evadare a omului din condiția umană, părăsind timpul „profan” pentru a se integra timpului sacru. Datorită nivelului de cunoaștere și de inițiere la care a ajuns, doctorul Zerlendi este unul dintre puținii oameni care au reușit să treacă „dincolo”.[10]:p. XLIX

Eseistul și istoricul religiilor Ioan Petru Culianu considera că „Secretul doctorului Honigberger” este, din punct de vedere literar, una dintre cele mai reușite scrieri ale lui Eliade și „una din cele mai bune în literatura genului din lumea întreagă”. Recunoscându-și eșecul căutărilor sale din tinerețe, scriitorul și-a modificat perspectiva asupra lumii, renunțând la iluzii și scriind o proză tot mai criptică. Astfel, comparând „Secretul doctorului Honigberger” și „Pe strada Mântuleasa”, Culianu constata că cele două nuvele sunt atât de diferite încât pare că le despart „adevărate ere geologice, de parcă Eliade ar fi supraviețuit multor perioade intermediare de glaciațiune”.[6]:p. 387

Traduceri[modificare | modificare sursă]

Nuvela „Secretul doctorului Honigberger” a fost tradusă în mai multe limbi străine: germană („Das Geheimnis des Doktor Honigberger”, Otto-Wilhelm-Barth-Verlag, München-Phanegg, 1953; traducere de Günther Spaltmann), franceză („Le Secret du docteur Honigberger”, Librairie Stock, Paris, 1956; traducere de Albert-Marie Schmidt, revizuită de autor), engleză („The secret of Dr. Honigberger”, Herder and Herder, New York, 1970; traducere de William Ames Coates), maghiară („Honigberger doktor titka”, Kozmosz Könyvek, Budapesta, 1976; traducere de Kálmán Béla), spaniolă („El Secreto Del Doctor Honigberger”, Alianza Editorial, Madrid, 1981; traducere de Joaquin Jordá), poloneză („Tajemnica doktora Honigbergera”, Wydawnictwo Literackie, Kraków-Wrocław, 1983; traducere de Ireneusz Kania), japoneză („Konihiberuga hakushi no nimitsu”, Archives, Kyoto, 1983; traducere de Atsushi Naono & Sumiya Haruya), italiană („Il segreto del dottor Honigberger”, Jaca Book, Milano, 1988; traducere de Mariano Baffi), cehă („Tajemstvi Doktora Honigbergera”, Vyšehrad, Praga, 1990; traducere de Jiři Našinec), rusă („Загадка доктора Хонигбергера”, Согласия, nr. 3 (28), 1994; traducere de Anastasia Anatolievna Starostina), estonă („Doktor Honigbergeri saladus”, Loomingu Raamatukogu, nr. 38, 1996; traducere de Riina Jesmin), norvegiană („Doktor Honigbergers hemmelighet”, Gyldendal, Oslo, 1996; traducere de Tor Fotland) și turcă („Dr. Honigberger’ in Sırr”, Ithaki Yayinlari, Istanbul, 2000; traducere de Berat Çelik). Unele traduceri au fost reeditate sau revizuite.[16]

Prima traducere în limba engleză a fost realizată de William Ames Coates și publicată sub titlul „The secret of Dr. Honigberger” în volumul Two Tales of the Occult (Herder and Herder, New York, 1970), apoi reeditată în volumul Two Strange Tales (Shambhala, Boston, 1986; distribuită de Random House) și din nou în 2001.[17][18] O altă traducere a fost realizată de Ana Cartianu și publicată în 1992 sub titlul „Doctor Honigberger's Secret” în volumul Mystic Stories (East European Monographs, Boulder, în cooperare cu Editura Minerva, București; distribuită de Columbia University Press, New York, 1992).[19] Nuvela a fost tradusă ulterior și de Monica Voiculescu și publicată sub titlul „The Secret of Dr. Honigberger” în volumul The Gentle Wisper of the Magic. Romanian Fantastic Prose, Plural, nr. 4, 1999, București, pp. 114-136.

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ a b c d e f g h i Liviu Bordaș, „Misterele Bucureștilor, episoade interbelice”, în Viața Românească, nr. 1-2, ianuarie - februarie 2010.
  2. ^ a b c d Ov. S. Crohmălniceanu, Literatura română între cele două războaie mondiale, vol. I, Editura Minerva, București, 1972.
  3. ^ Bucura Dumbravă (n. 28 decembrie 1868, Bratislava - d. 26 ianuarie 1926, Port Said, Egipt), pe numele real Fany Seculici, a fost o prozatoare română. Familia ei s-a mutat la București în 1873. Este autoare a mai multor cărți: Der Haiduck (Regensburg, 1908) - despre haiducul Iancu Jianu; Der Pandur (Regensburg, 1912) - despre Tudor Vladimirescu; Cartea munților (București, 1920); Ceasuri sfinte (București, 1921) - culegere de legende; Pe drumurile Indiei. Cele din urmă pagini. Scrisori (București, 1927); Cartea îngerilor. Ceasuri sfinte (București, 2002). În ultimii ani de viață a început să se preocupe de studiul teozofiei, înființând în 1925 o lojă teozofică română. A tradus cartea La picioarele învățătorului (1924) a lui Krishnamurti. S-a îmbolnăvit pe vaporul cu care se întorcea din India, unde participase la un congres de teozofie și îl cunoscuse pe Krishnamurti, și a murit într-un spital din Port Said.
  4. ^ a b c d e f g h Mircea Eliade, „Secretul doctorului Honigberger”, în vol. La țigănci și alte povestiri, Editura pentru literatură, București, 1969.
  5. ^ Zigu Ornea, „India lui Eliade”, în România literară, nr. 8, 3-9 martie 1999.
  6. ^ a b c d e Ioan Petru Culianu, Studii românești. Vol. I: Fantasmele nihilismului. Secretul doctorului Eliade, Ediția a II-a, Editura Polirom, Iași, 2006.
  7. ^ Mircea Eliade, Memorii, vol. II, Editura Humanitas, București, 1991, p. 47.
  8. ^ Mac Linscott Ricketts, Mircea Eliade: The Romanian Roots, 1907-1945, Columbia University Press, New York, 1988, vol. 3, pp. 1185-1193.
  9. ^ a b c d e f Eugen Simion, „Nuvelele textului mitic”, postfață la vol. Mircea Eliade, În curte la Dionis, Ed. Cartea Românească, București, 1981.
  10. ^ a b c d e f g Sorin Alexandrescu, „Dialectica fantasticului”, studiu introductiv publicat ca prefață la vol. Mircea Eliade, La țigănci și alte povestiri, Editura pentru literatură, București, 1969.
  11. ^ Angelo Mitchievici, „Ieșirea din timp: încercările labirintului. Scurtă introducere în tehnica inefabilului”, prefață la vol. Mircea Eliade, Noaptea de Sânziene (vol. I), Editura Litera Internațional, București, p. 25.
  12. ^ Ioana Pârvulescu, „Cronica Pesimistei: Peisaje sonore”, în România literară, nr. 41, 17-24 octombrie 2008.
  13. ^ „Dosarul” Mircea Eliade V (1937-1944), cuvânt înainte și culegere de texte de Mircea Handoca, Curtea Veche, București, 2001, p. 191.
  14. ^ Eugen Ciurtin, „Shambala”, în Observator cultural, nr. 66, 29 mai 2001.
  15. ^ a b Ion Simuț, „Puterea de seducție a ficțiunii”, în România literară, nr. 45, 17-23 noiembrie 2004.
  16. ^ Liviu Bordaș, „Memoriile orientale ale lui Johann Martin Honigberger. Posteritate istorică și actualitate ficțională”, în Acta Mvsei Porolissensis, Zalău, anul XXVII, 2005, pp. 525-526.
  17. ^ Two tales of the occult.”. WorldCat. http://www.worldcat.org/title/two-tales-of-the-occult/oclc/98200. Accesat la 18 august 2013. 
  18. ^ Two strange tales”. WorldCat. http://www.worldcat.org/title/two-strange-tales/oclc/13670885. Accesat la 18 august 2013. 
  19. ^ Mystic stories : the sacred and the profane”. WorldCat. http://www.worldcat.org/title/mystic-stories-the-sacred-and-the-profane/oclc/28762094&referer=brief_results. Accesat la 16 octombrie 2013. 

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • Liviu Bordaș, „Istoria doctorului Honigberger și secretul unei nuvele eliadești”, în Origini - Caiete Silvane. Revistă de studii culturale, nr. 1-2/2003, pp. 108-109.
  • Șerban Cioculescu, „Secretul doctorului Honigberger”, în Revista Fundațiilor Regale, nr. 48, august 1940, pp. 422-425.
  • Eugen Ciurtin, „Secretul doctorului Honigberger: verificarea in concreto”, în Johann Martin Honigberger, Treizeci și cinci de ani în Orient, Editura Polirom, Iași, 2004.
  • Octav Șuluțiu, „Secretul doctorului Honigberger”, în Familia, iulie-august 1940.

Legături externe[modificare | modificare sursă]