Octav Șuluțiu

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Octav Șuluțiu
Octav Sulutiu 1935.jpg
Octav Șuluțiu, 13 ianuarie 1935.
Date personale
Născut Modificați la Wikidata
București, România Modificați la Wikidata
Decedat (39 de ani) Modificați la Wikidata
București, Republica Populară Română Modificați la Wikidata
Cetățenie Flag of Romania (1948-1952).svg România Modificați la Wikidata
Ocupație scriitor
critic literar[*]
traducător Modificați la Wikidata
Activitate
Limbi limba română  Modificați la Wikidata
Studii Universitatea din București  Modificați la Wikidata

Octav Șuluțiu (n. 5 noiembrie 1909, București - d. 9 februarie 1949, București) a fost un scriitor și critic literar român.

Biografie[modificare | modificare sursă]

A urmat studii la Liceul „Mihai Viteazul” din București (1925-1928) și la Facultatea de Litere și Filosofie a Universității din București (1928-1931), specializându-se în limbile română și franceză. A activat ca profesor suplinitor de limba franceză la Liceul „Unirea” din Focșani (1931-1933), apoi ca profesor titular de limba franceză la Școala Normală „Iosif Vulcan” din Oradea (1933-1935) și la Liceul „Andrei Șaguna” din Brașov (1935-1942), inspector la Subsecretariatul de Stat pentru Educație Școlară al Ministerului Cultelor și Instrucțiunii Publice (1942), profesor de limba și literatura franceză la Liceul „Gh. Șincai” din București (1946-1947) și la Liceul „Mihai Viteazul” din București (1947-1949).

A publicat cronici literare în revistele interbelice și postbelice „Herald”, „Rampa”, „Zodiac”, „Azi”, „Vremea”, „Familia” (unde a scris rubrica Scriitori și cărți), „Revista Fundațiilor Regale”, „România literară” (condusă de Cezar Petrescu), „Axa”, „Universul literar”, „Luceafărul” (Sibiu, 1945), „Kalende”, „Saeculum”, „Viața românească”, „Tribuna”, „Națiunea” etc. Pentru o perioadă a fost principalul cronicar literar al revistei România literară.[1]

Octav Șuluțiu a fost apropiat de curentul filozofic trăirist, caracterizat prin dorința de trăire febrilă, prin criza sufletească și printr-un „carpediemism” de secol XX. Astfel, într-o însemnare realizată în 21 septembrie 1932 în jurnalul său literar, el afirma că generația tânără din România anilor '30 simțea o stare de sufocare și o nevoie acută de afirmare: „Generația noastră tânără suferă de grabă. Ar vrea să se facă totul repede și bine. De aici surse de mari necazuri. Nu știm să așteptăm!”.[2] Romanul Ambigen (1935) a materializat aceste experiențe, depășind cadrul ideologic inițial și devenind un document moral interesant.[3]

Opera literară[modificare | modificare sursă]

  • Ambigen, cu gravuri de Ion Anestin, București, 1935; ediție îngrijită de Mihaela Constantinescu, prefață de Nicolae Florescu, București, 1992;
  • Brașov, București, 1937;
  • Pe margini de cărți, Sighișoara, 1938;
  • Mântuire, București, 1943;
  • Introducere în poezia lui George Coșbuc, introducere de Dumitru Micu, București, 1970;
  • Scriitori și cărți, ediție îngrijită și prefață de Nicolae Florescu, București, 1974;
  • Jurnal, ediție îngrijită și prefață de Nicolae Florescu, Cluj Napoca, 1975.

Traduceri[modificare | modificare sursă]

  • Elena Ilina, Al patrulea obstacol, București, 1946 (în colaborare cu Elena Hariton).

Imagini[modificare | modificare sursă]

Referințe[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Nae Antonescu, Istorie Literară: Revista România literară, în România Literară, nr. 35, 5-11 septembrie 2001.
  2. ^ Ioana Pârvulescu, Tinerii din secolul trecut, în România Literară, nr. 1, 10-16 ianuarie 2001.
  3. ^ Ov. S. Crohmălniceanu, Literatura română între cele două războaie mondiale, vol. I, Editura Minerva, București, 1972, p. 113.