Șarpele (nuvelă)

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Jump to navigation Jump to search
Șarpele
Sarpele 1937.jpg
Coperta ediției princeps a cărții
Informații generale
AutorMircea Eliade
Gennuvelă fantastică
Ediția originală
Titlu original
Șarpele
Limbaromână
EditurăEditura Naționala S. Ciornei din București
Țara primei apariții Regatul României
Data primei apariții1937
Format originalTipăritură
Număr de pagini253

„Șarpele” este o nuvelă fantastică scrisă de Mircea Eliade și publicată pentru prima oară în anul 1937 de către Editura Naționala S. Ciornei din București. Nuvela relatează o practică magică autohtonă prin care un tânăr misterios cu numele Andronic (simbol al bărbăției) cheamă reptilele și le face să-i asculte poruncile, operațiune cu substrat erotic care tulbură femeile dintr-un grup de excursioniști de la o mănăstire.[1] Autorul o considera ca fiind cea mai bună scriere fantastică a sa.[2]

Specia literară a scrierii este disputată de critici. Astfel, „Șarpele” este considerat de unii critici ca roman (așa cum fusese subintitulat în prima ediție publicată), în timp ce alții îl consideră nuvelă.[3]

Rezumat[modificare | modificare sursă]

Information icon.svg Atenție: urmează detalii despre narațiune și/sau deznodământ.
Mănăstirea Căldărușani aflată pe malul lacului omonim, locul unde se petrece acțiunea nuvelei.

Într-o după-amiază toridă de primăvară (prin luna mai), soții Solomon (Jorj și Aglaia) organizează o petrecere cu mai mulți invitați la casa lor din Fierbinți, un sat aflat la 30 km de București. Scopul nemărturisit al petrecerii este de a-i găsi Dorinei, sora mai mică a Aglaiei ce tocmai își finalizase studiile universitare, un viitor soț cu o situație materială bună. Logodnicul potențial este căpitanul Manuilă, care a venit însoțit de un prieten, inginerul agronom Stamate. Ceilalți invitați sunt rude ale familiei Solomon: Liza și soțul ei, Stere, și mai tinerii Vladimir și Riri.

Grupul pleacă după masa de seară la mănăstirea Căldărușani aflată pe malul unui lac și în apropierea unei păduri. Una din cele două mașini este oprită pe drum, aproape de marginea pădurii, de tânărul Sergiu Andronic, care afirmă că a adormit în pădure și s-a rătăcit de grupul său, rugându-i pe excursioniști să-l ia cu ei la mănăstire. El este acceptat curând ca membru al grupului și devine un fel de ghid neoficial. Tânărul le povestește o întâmplare misterioasă petrecută pe lac cu vreo doi ani în urmă, în care un prieten s-a înecat după ce barca lor a fost trasă la fund de parcă ar fi fost fermecată. Mergând spre pădure, Andronic îi atrage într-un joc cu gajuri în care o parte dintre personaje trăiesc tentațiile erotice reprimate în timpul zilei, dar amplificate de misterul nopții.

Reîntorși la arhondaric, femeile pregătesc masa, în timp ce bărbații coboară în pivnița mănăstirii pentru a cumpăra vin. Andronic povestește acolo istoria nemaiștiută de nimeni a morții fecioarei Arghira, fiica bătrânului boier Moruzi care fusese răpită și închisă în pivniță cu mai mult de un secol în urmă, până ce a murit. „Eu cunosc toate zidurile astea, ca și cum aș fi stat aici de la începutul începuturilor... (...) Mie nu mi se pare că am trăit odată, demult, o altă viață. Eu simt că am trăit aici, încontinuu, de la începutul mănăstirii...”, li se confesează el.[4]

După ospăț, Andronic îi anunță tulburat pe meseni că un șarpe se află prin apropiere și se oferă să-l alunge. El cheamă șarpele și rostește o vrajă străveche prin care îi poruncește să plece spre insula din mijlocul lacului care străjuiește mănăstirea. Vilegiaturiștii sunt cufundați într-o somno­lență hipnotică, iar femeile din grup (plus adolescentul Vladimir) trăiesc halucinații cu substrat erotic care continuă apoi, după culcare, în vise extatice în care Andronic apare ca un om-șarpe, născut din identificarea bărbatului cu reptila.

Dorina află din visul ei că Andronic este bărbat numai de la apusul până la răsăritul soarelui, iar el a ales-o ca să-i fie mireasă. Trezindu-se din somn, ea pornește în plină noapte către lac și vâslește până la insula din mijlocul său. Dorina și Andronic se întâlnesc acolo și asistă la răsăritul soarelui, adormind îmbrățișați ca doi iubiți.

Structură[modificare | modificare sursă]

Nuvela este împărțită în 15 capitole numerotate cu cifre arabe și fără titluri.

Personaje[modificare | modificare sursă]

  • Sergiu Andronic - sportiv tânăr și pasionat, elev aviator, dezinvolt și misterios
  • Jorj Solomon - proprietarul casei din Fierbinți
  • Aglaia (Aglo) Solomon - soția lui Jorj, o femeie plictisită de căsnicia sa
  • Dorina - sora mai mică a Aglaiei, proaspăt absolventă de facultate
  • Stere - funcționar superior, o persoană cu preocupări prozaice
  • Liza - soția lui Stere, mai tânără cu nouă ani decât soțul ei; femeie sentimentală și nefericită în căsnicie; a locuit timp de doi ani la Paris
  • Manuilă - căpitan, un bărbat cult, dar timid
  • Stamate - inginer agronom în vârstă de 33 de ani, prieten al căpitanului Manuilă
  • Riri Săveanu - verișoara lui Jorj Solomon și prietenă a Aglaiei
  • Vladimir Săveanu - fratele Ririei, în vârstă de 19 ani, student la Facultatea de Litere
  • doamna Zamfirescu, soțul, cumnatul și fiica ei - cunoștințe bucureștene ale familiei Solomon aflate în excursie la mănăstire
  • un călugăr pivnicer

Scrierea și publicarea nuvelei[modificare | modificare sursă]

Sursă de inspirație[modificare | modificare sursă]

Potrivit criticii literare, Mircea Eliade s-ar fi inspirat în scrierea acestei nuvele de o întâmplare reală petrecută cu câțiva ani în urmă pe lacul Snagov, la care a asistat prozatorul Ioan Alexandru Brătescu-Voinești.[5] Povestitorul ar fi mărturisit public că a asistat la fermecarea unui șarpe acvatic de către localnicul Nicolae Pescaru în timp ce se afla într-o luntre la pescuit pe acel lac; pescarul i-a mărturisit ulterior că a învățat vraja de la un unchiaș bătrân care o știa și el de la alți unchieși din vechime. Brătescu-Voinești a scris o povestire intitulată „Minunea” pe care a publicat-o în „Adevărul literar și artistic” (anul IX, nr. 377, 26 februarie 1928), iar apoi în volumul Firimituri (Ed. Cartea Românească, București, 1929).

Întâmplarea este relatată și de Mihail Sadoveanu în povestirea „Vrăjitorul de șerpi” din volumul Împărăția apelor (1928); celebrul romancier a afirmat că a auzit-o într-o ședință a Academiei Române de prin anul 1927, fiind povestită chiar de Ioan Alexandru Brătescu-Voinești. De asemenea, pornind de la această întâmplare, Ion Pillat a scris poezia „Vrăjitorul de șerpi” pe care a publicat-o pentru prima dată în volumul Caetul verde (Ed. Cartea Românească, București, 1932), ce cuprindea versuri scrise în perioada 1928-1932.[5]

Aspecte biografice[modificare | modificare sursă]

„Șarpele” conține unele fapte și date biografice inspirate din copilăria și adolescența lui Mircea Eliade. Astfel, autorul și-a petrecut o parte din copilărie, la fel ca și personajul Liza, în casa bătrânească (anterior han) a bunicilor de la capătul bulevardului Pache Protopopescu, unde se afla și o grădină cu duzi.[6] El avea o mătușă care a murit de tuberculoză, la fel ca Leana, mătușa Lizei, iar cărțile acesteia au fost arse ca să nu se răspândească microbii. Cartea Le Mystère de Jesus (1924) de P.I. Couchoud, pe care o citea căpitanul Manuilă, a fost citită și de Eliade care a publicat în anul 1926 o recenzie în revista Pasul vremii.[7] De asemenea, Mircea Eliade a venit de mai multe ori în anii 1920-1930 la Fierbinți, unde locuia o soră de-a lui căsătorită cu un judecător de la Judecătoria plășii Fierbinți.[8]

Scrierea nuvelei[modificare | modificare sursă]

Nuvela „Șarpele” a fost scrisă de Mircea Eliade în primăvara anului 1937, pe parcursul a paisprezece nopți, fără vreun plan, manuscrisul fiind trimis zilnic pentru a fi cules la tipografie. Scriitorul lucra în același timp și la editarea operelor lui B.P. Hasdeu în două volume, ce urmau a fi publicate de Editura Fundațiilor Regale.[9]

Lucrul concomitent la două cărți se datora faptului că Eliade avea nevoie de bani pentru o călătorie în străinătate și a semnat un contract cu Editura Naționala S. Ciornei pentru scrierea unui roman.[10] Editorul Ciornei îi oferise suma de 30.000 lei cu condiția ca opera literară să poată fi publicată și lansată de „Ziua Cărții”, adică pe la sfârșitul lunii mai, când urmau a fi publicate și cele două volume ale operelor lui Hasdeu.[11] Scriitorul trebuia să-și împartă astfel timpul între cursul de metafizică de la universitate, corectarea ediției Hasdeu și scrierea nuvelei. Manuscrisul nuvelei trebuia predat în două săptămâni pentru a putea fi tipărit și publicat la timp.[10]

Mircea Eliade scria în memoriile sale că a elaborat această nuvelă fără a consulta nicio sursă literară:[2] „«Șarpele» este singura mea carte scrisă fără plan, fără să știu cum se va desfășura acțiunea și fără să-i cunosc sfârșitul. Este, fără îndoială, produsul pur al imaginației. N-am utilizat nimic din tot ce știam, și mai ales aș fi putut ști, în legătură cu simbolismul sau mitologia șarpelui”.[9] Subiectul nuvelei îl reprezenta un popas de o noapte la o mănăstire a unui grup de bucureșteni, fără înclinații către fantastic, și întâlnirea cu un necunoscut care îi avertizează că în imediata lor apropiere se află un șarpe. Scriitorul nu cunoștea inițial modul în care avea să decurgă acțiunea și nici sfârșitul, pe care le-a imaginat pe parcursul celor paisprezece nopți. În zori, când termina lucrul, făcea câteva însemnări vagi care să-i folosească în nopțile următoare.[9]

Programul de lucru era unul epuizant, dar autorul lucra antrenat de inspirație, de elanul tinereții și de datoria pe care și-o asumase față de editor.[2] Eliade se așeza la masa de lucru în fiecare zi pe la ora 14, scria articolul pentru ziarul Vremea, apoi lucra la ediția Hasdeu (introducere, adnotări, bibliografie) până la orele 22-23, după care își golea biroul și scria 15-20 de pagini din nuvela „Șarpele” până la 3-4 dimineața. Fără a mai reciti textul scris, el punea manuscrisul într-un plic și-l lăsa în fața ușii de la intrare pentru a fi luat de curierul editurii și dus în aceeași zi la tipografie.[10] Eliade se simțea istovit și surmenat din cauza activității intelectuale intense; el era nevoit să bea multe cafele în timpul nopții pentru a rămâne treaz și lua somnifere în fiecare dimineață pentru a putea dormi.[2][11]

Rezultatul a fost, potrivit scriitorului, o carte care l-a mulțumit pe deplin,[12] fără trimiteri în exces la folclor: „Când am primit corectura în șpalturi, aproape că nu-mi venea să-mi cred ochilor. Povestirea se depăna fără rupturi și fără repetiții și dovedea o unitate stilistică pe care puține din cărțile mele o aveau. Ce mă încânta mai mult: reușisem «atmosfera fantastică» pe care o voiam, fără nimic «ocult», nici «simbolic» și fără rezonanță folclorică, inevitabilă ca o fatalitate în literatura fantastică românească. «Șarpele» era scris așa cum îi «văzusem» începutul: o povestire cu personaje banale, venite să «petreacă» la o mănăstire și antrenate fără voia, aproape fără știrea lor, într-o serie de întâmplări stranii, care până la urmă îi vrăjesc și îi transfigurează”.[9]

Publicare[modificare | modificare sursă]

Volumul Șarpele, ce conținea nuvelele „Șarpele” (177 p.), „Întâlnire” (32 p.) și „Aventură” (34 p.), a fost publicat de Editura Naționala S. Ciornei din București în anul 1937, fiind lansat de „Ziua Cărții” (pe la sfârșitul lunii mai), în mijlocul unui scandal public prilejuit de tipărirea în presă a unui comunicat oficial scris de Constantin Kirițescu, director general în Ministerul Instrucției Publice, prin care Mircea Eliade era acuzat că ar fi autorul anumitor scrieri „pornografice”; acuzația se referea la nuvela „Domnișoara Christina”.[12] Potrivit scriitorului, Ministerul urmărea prin acel comunicat să obțină o solicitare publică pentru excluderea lui Eliade din învățământul universitar.[13]

Mircea Eliade a dat în judecată Ministerul Instrucției Publice pentru calomnie, cerând o despăgubire simbolică de un leu. Sute de studenți de la Facultatea de Litere și Filozofie, de la Facultatea de Teologie, de la Politehnică și de la Facultatea de Științe și Medicină au semnat manifeste de protest față de comunicatul Ministerului, iar mai multe personalități publice (printre care Nae Ionescu, Constantin Rădulescu-Motru, Alexandru Rosetti, Niculae I. Herescu, generalul Nicolae Condeescu, Liviu Rebreanu, Vasile Voiculescu, Ionel Teodoreanu, C.C. Giurescu, Octav Onicescu) s-au ridicat în apărarea scriitorului. Procesul a fost amânat de câteva ori, scriitorul primind câștig de cauză din partea Tribunalului.[14] Ministerul a făcut recurs, dar instaurarea dictaturii regale în primăvara anului 1938 a determinat promulgarea unui decret-lege care suspenda din oficiu toate procesele intentate ministerului în ultimii ani.[15]

Volumul a fost reeditat în anul 1941 de Editura Cugetarea - Georgescu Delafras S.A. din București, după care opera literară a lui Mircea Eliade a fost interzisă la publicare timp de peste două decenii de către autoritățile regimului comunist. Nuvela „Șarpele” a fost inclusă apoi în volumul La țigănci și alte povestiri, tipărit în anul 1969 de Editura pentru literatură din București, reintrând astfel în circuitul public.[16][17][18] Cartea a apărut într-un tiraj destul de mic pentru acele vremuri și, cu toate că a fost prost difuzată în rețeaua de librării, s-a epuizat rapid.[19] Prefața volumului, intitulată „Dialectica fantasticului”, a fost scrisă de profesorul Sorin Alexandrescu, nepotul autorului.[20]

Analiză[modificare | modificare sursă]

Critica literară a identificat două axe stilistice ale prozei lui Mircea Eliade: una realistă (Maitreyi, Întoarcerea din rai, Huliganii etc.) și o alta fantastică („Domnișoara Christina”, „Șarpele”, „Secretul doctorului Honigberger” etc.). Ambele direcții literare ale lui Eliade se bazează pe ideea de experiență, substituind conceptului de originalitate (tipic romantismului) pe cel de autenticitate. Acțiunea romanelor și a nuvelelor este inspirată într-o măsură mai mare sau mai mică de experiența trăită de autor.[21] Scriitorul considera că proza trebuie să cuprindă o „experiență” trăită de autor și să prezinte cu autenticitate etapele de evoluție a eului. „Orice se întâmplă în viață poate constitui un roman. Și în viață nu se întâmplă numai amoruri, căsătorii sau adultere, se întâmplă și ratări, entuziasme, filozofii, morți sufletești, aventuri fantastice. Orice e viu se poate transforma în epic. Orice a fost trăit sau ar putea fi trăit”, afirma el.[22]

Proza fantastică a lui Mircea Eliade are la bază două tipuri de simboluri: unul folcloric („Domnișoara Christina”, „Șarpele”) și altul indic („Secretul doctorului Honigberger”, „Nopți la Serampore”).[23] Având o temă fantastică extrasă din folclor, nuvela „Șarpele” are ca motto un descântec popular de dragoste: „Tu șerpe bălaur/ cu solză de aur/ cu nouă limbe împungătoare/ cu nouă cozi izbătoare/ să te duci la ea/ unde-o vei afla.../ și tu să n-o lași/ până ce ea,/ mândra mea,/ cu mine s-a întâlni/ și îmi va vorbi...”.[24] Motto-ul arhaic sugerează o stare magică care va influența destinul personajelor principale.[25]

Trecerea de la planul real la cel fantastic[modificare | modificare sursă]

Autorul folosește modalități narative ca ambiguitatea, suspansul, onirismul sau interferarea planurilor real și supranatural pentru a crea senzația de straniu, accentuată și de finalul deschis.[26] Spre deosebire de alte scrieri, atmosfera fantastică din „Șarpele” se revelează pe parcurs, locul acțiunii dobândind în ochii cititorilor o dimensiune necunoscută până atunci.[27] Acțiunea începe în modul cel mai banal, pentru ca pe parcurs straniul să izbucnească cu violență în cotidian, la fel ca în nuvela „Domnișoara Christina”.[28] Autorul menționează că „«Fantasticul» se descoperea treptat, pe nesimțite, și, într-un fel, aș spune, «firesc»; căci nimic extraordinar nu avea loc, nici un element supranatural nu intervenea ca să abolească lumea în care se născuseră și trăiseră până atunci personajele mele. De fapt, lumea «fantastică» în care, datorită lui Andronic, s-au aflat după miezul nopții era aceeași de toate zilele - cu singura deosebire că-și descoperea acum o dimensiune în plus, inaccesibilă existenței profane. Era ca și cum lumea de toate zilele ar fi camuflat o dimensiune secretă pe care, cunoscând-o, omul își revelează totodată semnificația profundă a Cosmosului și modul lui autentic de a fi; mod de perfectă, beatifică spontaneitate, care nu e nici iresponsabilitatea existenței animalice, nici beatitudinea angelică.”[29]

Criticul Sorin Alexandrescu a evidențiat trei planuri temporale în nuvela „Șarpele”: un plan profan (al excursioniștilor cu preocupări prozaice, ancorați în prezentul banal) și două planuri sacre (al Dorinei, care trăia un posibil „L’éternel retour” al evenimentelor, și al lui Andronic, ce pare atemporal și veșnic).[30] Dorina trăiește un timp ciclic, părându-i-se că repetă întâmplări petrecute mai demult și identificându-se în secvența visului cu Arghira, o fostă mireasă a lui Andronic. Ea se confesează astfel: „Dar d-tale ți se întâmplă să ți se pară c-ai mai trăit odată aceleași lucruri? (...) Că, de pildă, tot ce se întâmplă acum, aici, în grădină, s-a mai petrecut odată, întocmai, cu aceiași oameni, și că ai spus aceleași cuvinte?!... (...) Știi, uneori, când mi se-ntâmplă să cred că am mai trăit întocmai aceleași lucruri, mă cuprinde groaza”.[31] Andronic pare să fie dimpotrivă o ființă atemporală, care trăiește într-un timp veșnic și cunoaște întâmplări petrecute în trecutul îndepărtat.[32]

Evoluția evenimentelor evidențiază coexistența simultană a sacrului și profanului și camuflarea „fantasticului” în „real”, aspecte tratate ulterior în scrierile de filozofie și de istorie a religiilor ale lui Mircea Eliade.[12] Angelo Mitchievici considera că Andronic este un „maestru de inițiere”, care ajunge să cunoască secretele sacrului și să trăiască detașat de lumea profană.[33] Personajul se manifestă într-o lume reală și profană, dar aparține unei lumi atemporale și sacre.[34] Multe întâmplări pe care le povestește provin din vremuri demult trecute și uitate.[26]

Începutul nuvelei cu petrecerea tipică unor familii burgheze indică un somn al conștiințelor, întrerupt din când în când de o vagă aspirație a Lizei sau a Dorinei. Apariția neașteptată a lui Andronic trezește aceste conștiințe, aducând fiori de mister și amplificând trăirea unor sentimente reprimate până atunci.[35] Alegerea miresei constituie scopul principal al jocurilor imaginate de Andronic. El trebuie să aleagă între Liza și Dorina, ambele făcându-i avansuri într-un mod subtil. Competiția cu rol eliminatoriu din pădure duce la descalificarea Lizei, care abandonează din teamă de necunoscut. Dorina rămâne astfel singura persoană disponibilă pen­tru aventura erotică, ea fiind supusă unor ritualuri grave și solemne care se desfășoară de la miezul nopții și până la răsăritul soarelui.[25]

Invocarea și exorcizarea șarpelui reprezintă o practică magică tipică popoarelor primitive, în care magicianul Andronic se identifică cu șarpele, tulburând conștiințele participanților și inducând femeilor din grup o fascinație erotică la nivel mental. Ieșirea din transă se produce treptat, având ca efect o stare aproape generală de somnolență. Sensul real al întâmplării (încheierea unui legământ tainic între Andronic și Dorina) apare într-un dialog ulterior prin care se relevă într-un mod subtil că întâlnirea celor doi era o fatalitate, un eveniment care trebuia să se petreacă prin voia destinului.[36]

Simbolismul nuvelei[modificare | modificare sursă]

Nuvela eliadescă are ca subiect principal practicile magice, toate întâmplările și personajele prezentate gravitând în jurul unui animal-totem: o reptilă de apă.[26] În folclorul românesc, șarpele este un simbol erotic și funerar în același timp, aflându-se la baza mai multor legende și ritualuri străvechi. El are un simbolism bivalent atât ca mesager subpământean al celor răposați, cât și ca vestitor al nunții. Potrivit autorului, „e greu de știut dacă Sergiu Andronic, acel tânăr frumos și fermecător, pe care oamenii din cartea mea îl întâlnesc într-o pădure este sau nu o „personificare” a șarpelui care va apărea mai târziu la mânăstire. În orice caz, Andronic este solidar cu esențele serpentine: e frumos, vrăjitor, îi plac întunericul, sălbăticiunea pădurii și trăiește și el în mit, în legendă. Între el și șarpe se dovedește a fi o legătură magică, directă. Și numai el, care, poate, e un zmeu din lumea noastră, are o putere reală asupra șarpelui”.[37]

Textul literar are un pronunțat simbolism, impunându-l pe Andronic ca un centru metafizic al nuvelei.[38] Personajul este un om total care trăiește în același timp în ambele lumi. El își recuperează condiția naturală, deși continuă să trăiască în lumea considerată civilizată, acționând în concordanță cu omologia psiho-cosmică și transformând cotidianul în mister.[2] Andronic are rolul de a activa conștiințele adormite ale vilegiaturiștilor, pentru a-i face părtașii unei hierofanii prin care sacrul se relevă lumii profane.[38]

Excursia la mănăstire este un drum de căutare a adevăratului sine într-un spațiu sacru propice ridicării spirituale. Andronic și Dorina trăiesc o trezire a conștiinței, în timp ce restul personajelor se complac într-un trai profan (muzică, dans, jocul de cărți, vin, ospăț), aducând festinul lumesc la mănăstire și eșuând într-un erotism vulgar.[24] Dorina suferă o transfigurare prin iubire, un act ritual de părăsire a lumii profane realizat prin dezbrăcarea de veșminte și accederea într-un nivel superior de existență împreună cu omul-șarpe Andronic pe un soi de insulă paradisiacă. Inițierea sa poate fi asemănată cu o „a doua naștere” la o viață totală, percepută astfel: „Nici o durere, nici o teamă, nici o sfială, ci numai o copleșitoare, amară bucurie a ființei ei adânci; ca și cum s-ar fi trezit cu un alt suflet, niciodată bănuit, și într-un alt trup, mai fericit, mai dumnezeiesc. (...) I se lumină deodată un înțeles adânc, simplu, pe care îl purtase atâta vreme fără să-l cerceteze. I se păru că se trezește într-o altă viață, și bucuria era atât de mare, încât ochii i se împăinjeniră și pleoapele căzură grele de somn”.[39]

Secvența finală face trimitere la insula lui Euthanasius din nuvela „Cezara” a lui Mihai Eminescu, existând asemănări între cuplurile Andronic-Dorina și Ieronim-Cezara.[2][24] Conexiunea spirituală realizată între cele două suflete pereche semnifică o „reîntoarcere la origini”, o revenire a celor doi iubiți la starea primordială a omului de dinainte de căderea din Rai.[2][40]

Fără a nega simbolismul scrierii sale, Mircea Eliade a susținut că „Șarpele” nu este o lucrare științifică sau un eseu filozofic, ci o operă literară scrisă de plăcere. Autorul dispunea de un bogat material folcloric și etnografic referitor la simbolismul șarpelui, pe care, potrivit propriilor afirmații, nu l-ar fi consultat în procesul de scriere a nuvelei. Imaginația sa de scriitor a prevalat asupra cercetării erudite a istoricului religiilor, evidențiindu-i dorința de a scrie literatură pentru plăcerea de a visa, a inventa și a se exprima în mod liber fără constrângerile impuse de gândirea sistematică și de rigoarea științifică.[41]

Aprecieri critice[modificare | modificare sursă]

Analizând proza fantastică interbelică a lui Mircea Eliade, criticul Ov.S. Crohmălniceanu considera că autorul manifestă o pasiune eminesciană pentru marile mituri cosmogonice, având o intuiție a misterului și un dar al evocării care șterge frontiera ce desparte realitatea cotidiană de miraculos. „Literatura lui înfăptuiește o remarcabilă prospectare a lumii interioare, înspre acele zone-limită de ordin abisal”, concluzionează criticul.[42]

Prozatorul este interesat de un fantastic de origine folclorică, ce încorporează elemente mitice și religioase.[43] Criticul Șerban Cioculescu considera că autorul exploatează teme fantastice din folclorul universal „cu luciditate, dar și cu o dexteritate însușită din lecturile englezești”.[44] Scrierile sale au un caracter benign, păstrându-și puritatea lirică și fiind lipsite de tragism și grotesc. Din acest motiv, se poate spune că originalitatea creației lui Mircea Eliade se datorează faptului că exprimă o spiritualitate românească.[45] Analizând nuvela sub aspect folcloric, profesorul universitar Petru Ursache evidenția că tema sa principală este „o încercare de dramatizare a marilor simbo­luri”; în această optică șarpele ar putea fi un simulacru al falusului, iar jocul inițiatic ar fi de fapt un dans erotic de găsire a unei partenere disponibile pentru ritualul împerecherii.[25]

Critica literară s-a exprimat într-un mod entuziast la adresa nuvelei. Nuvela a fost descrisă de George Călinescu ca „ermetică”.[46] Criticul a văzut-o ca o aluzie la gnosticism, la Cabala și la mitologia babiloniană, în timp ce a asociat șarpele cu personajul mitologic grec și simbolul șerpesc Ophion.[46] El a fost însă nemulțumit de începutul nuvelei pe care a descris-o ca fiind „lâncedă”.[47]

Academicianul Eugen Simion afirma că „Șarpele” lui Eliade este „o frumoasă poveste în care erosul, magia, simbolul, feericul se întâlnesc grație unei bune tehnici de a organiza surpriza”.[48] Prozatorul, eseistul și istoricul religiilor Ioan Petru Culianu o considera ca fiind „una dintre cele mai frumoase fabule ale literaturii române moderne”, născută dintr-un elan nocturn irațional.[2]

Traduceri[modificare | modificare sursă]

Nuvela „Șarpele” a fost tradusă în mai multe limbi străine:[49] germană („Andronic und die Schlange”, Otto-Wilhelm-Barth-Verlag, München-Phanegg, 1949; traducere de Günther Spaltmann; o altă traducere de Mariana Șora, Herder, Freiburg-Basel-Wien, 1990), maghiară („A kígyó”, în vol. Különös kalandok, Editura Kozmosz, Budapesta, 1976; traducere de Béla Kálmán), franceză („Andronic et le serpent”, L'Herne, coll. „Les livres noirs”, Paris, 1978; traducere de Claude B. Levenson, reeditată apoi în 1979, 1989 și 1990), spaniolă („La serpiente”, Colección Literatura Universal, Emecé Editore, Buenos Aires, 1981; traducere din franceză de Carolina de Escrivá), italiană („Andronico e il serpente”, Jaca Book, Milano, 1982; traducere de Maria Grazia Prestini),

  • cehă („Had”, Editura Odeon, Praga, 1986; traducere de Jiří Našinec, reeditată în 1991 de editura Nakladatelství Lidové din Praga în vol. Slečna Kristýna),[50][51]
  • bulgară („Змията”, în vol. Майтреи. Змията, Narodna kultura, Sofia, 1989; traducere de Valentin Haralampiev; prefață de Vasilka Aleksova), sârbă („Zmija”, în vol. Tajna doktora Honibergera i druge novele, Paideia, Belgrad, 2002; traducere de Mariana Dan), rusă („Змей”, Kriterion, Moscova, 2003; traducere de Marianna Iurievna Kojevnikova)
  • japoneză („Hebi”, în vol. Eriāde gensō shōsetsu zenshū, vol. 1 (1936-1955), Sakuhinsha, Chiyoda, Tokyo, 2003; traducere de Haruya Sumiya)[52][53] etc.

Unele traduceri au fost reeditate sau revizuite.

Adaptări[modificare | modificare sursă]

Nuvela a fost ecranizată în anul 1996 de către regizorul Viorel Sergovici, după un scenariu scris de regizor în colaborare cu Adriana Rogovschi, într-un film de televiziune omonim cu o durată de 72 de minute.[54] Rolurile principale au fost interpretate de Claudiu Bleonț (Andronic), Gheorghe Dinică (Stere), Mitică Popescu (Jorj), Ilinca Goia (Dorina), Mircea Rusu (Manuilă), Victoria Cociaș (Aglo), Alexandru Jitea (Vladimir), Cătălina Mustață (Liza), Tomi Cristin (Stamate); vocea Dorinei a fost dublată de actrița Maria Ploae. Filmările au avut loc la mănăstirile Căldărușani și Plumbuita.

Filmul a fost produs de Televiziunea Română în cadrul Teatrului Național de Televiziune și este precedat de un motto extras din studiul Mit și realitate al lui Mircea Eliade: „În lunga incursiune asupra miturilor sfârșitului lumii am vrut să scoatem în relief că esențial, (...) nu este faptul însuși al sfârșitului, ci certitudinea că va avea loc un nou început.”, care înlocuiește descântecul de dragoste din textul original. Există unele diferențe între textul scris și varianta ecranizată. Principala diferență o constituie secvența finală a filmului, care evidențiază că toată acțiunea prezentată în carte este un vis premonitoriu și inițiatic al Dorinei înainte de întâlnirea reală cu Andronic într-o zi ploioasă din prezent.[24]

Criticii au evidențiat calitatea filmului, considerându-l ca un punct de reper în seria ecranizărilor după scrierile lui Mircea Eliade. A fost lăudată, de asemenea, interpretarea profesionistă și filozofică a lui Claudiu Bleonț în rolul lui Andronic. Secvența centrală a exorcizării șarpelui a fost considerată însă neconvingătoare și fără dramatism.[24] Filmul a fost distins cu trofeul Dionysos pentru cel mai bun spectacol de teatru TV la Gala premiilor UNITER, ediția a V-a, stagiunea teatrală 1995-1996.

Nuvela a fost adaptată ca piesă de teatru și a fost jucată în anul 2003 pe scena Teatrului Nou din Riga, într-un spectacol regizat de Viesturs Kairišs. Ea a fost pusă în scenă și la teatrul Hebbel am Ufer din Berlin.

Compozitorul Șerban Nichifor, care a compus în anii 1980-1982 o dramă lirică în două acte intitulată Domnișoara Christina, după nuvela omonimă a lui Mircea Eliade, a obținut la 2 iulie 1985 acceptul scris al scriitorului pentru a realiza un balet după nuvela „Șarpele”.[55] Compunerea baletului a fost amânată o lungă perioadă din cauza implicării compozitorului în alte proiecte, după cum îi mărturisea cercetătoarei Cristina Scarlat într-o scrisoare din 16 aprilie 2011,[55] fiind finalizată abia în anul 2017.

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Ov. S. Crohmălniceanu, Literatura română între cele două războaie mondiale, vol. I, Editura Minerva, București, 1972, p. 494.
  2. ^ a b c d e f g h Ioan Petru Culianu, Studii românești. Vol. I: Fantasmele nihilismului. Secretul doctorului Eliade, 2006, pp. 224, 275.
  3. ^ Angelo Mitchievici, „Siropuri, pomezi și alifii – despre frizeria cinematografiei ”, în România literară, anul XLV, nr. 42, 18-24 octombrie 2013.
  4. ^ Mircea Eliade, „Șarpele”, în vol. La țigănci și alte povestiri, Editura pentru literatură, București, 1969, p. 193.
  5. ^ a b Mariana Ionescu, „Postfață” la vol. I. Al. Brătescu-Voinești, Întuneric și lumină, Editura Minerva, București, 1987, p. 253.
  6. ^ Lect. univ. dr. Maria Alexe, „Arhitectura Bucureștiului. Aspecte identitare în proza lui Mircea Eliade”, în Annales Universitatis Apulensis, Series Philologica, Tom 1, Alba Iulia, 2007, pp. 45-46.
  7. ^ Mircea Eliade, „Cărți noi despre Isus”, în Pasul vremii, anul I, nr. 1, 15 aprilie 1926, pp. 31-32.
  8. ^ Adrian Bucurescu, „Turismul de câmpie”, în The Epoch Times România, 17 iunie 2013.
  9. ^ a b c d Mircea Eliade, Memorii (1907-1960), ediția a II-a, Editura Humanitas, București, 1997, p. 325.
  10. ^ a b c Mircea Eliade, Memorii (1907-1960), ediția a II-a, Editura Humanitas, București, 1997, p. 324.
  11. ^ a b Mircea Eliade, „Fragment autobiografic”, în revista Caete de dor, Paris, nr. 7, 1953, reprodus în Memorii (1907-1960), ediția a II-a revăzută și indice de Mircea Handoca, Editura Humanitas, București, 1997, p. 531.
  12. ^ a b c Mircea Eliade, Memorii (1907-1960), ediția a II-a, Editura Humanitas, București, 1997, p. 326.
  13. ^ Mircea Eliade, Memorii (1907-1960), ediția a II-a, Editura Humanitas, București, 1997, p. 328.
  14. ^ Adina-Ștefania Ciurea, „Istorie Literară: Scriitori în boxa acuzaților”, în România literară, anul XXXV, nr. 33, 20-26 august 2003.
  15. ^ Mircea Eliade, Memorii (1907-1960), ediția a II-a, Editura Humanitas, București, 1997, pp. 326-328.
  16. ^ Mihai Iovănel, „Cronologie”, în vol. Mircea Eliade, La țigănci. Pe strada Mântuleasa. În curte la Dionis, Editura Art, București, 2011, p. 14.
  17. ^ Gheorghe Glodeanu, Fascinația ficțiunii. Incursiuni în literatura interbelică și contemporană, 2006, pp. 17, 37.
  18. ^ Z. Ornea, „Din epistolarul Mircea Eliade”, în România literară, anul XXXIII, nr. 6, 16-22 februarie 2000.
  19. ^ Gheorghe Glodeanu, Fascinația ficțiunii. Incursiuni în literatura interbelică și contemporană, 2006, p. 18.
  20. ^ Gheorghe Glodeanu, Fascinația ficțiunii. Incursiuni în literatura interbelică și contemporană, 2006, p. 36.
  21. ^ Eugen Simion, „Nuvelele textului mitic”, postfață la vol. Mircea Eliade, În curte la Dionis, Editura Cartea Românească, București, 1981, p. 619.
  22. ^ Ov. S. Crohmălniceanu, Literatura română între cele două războaie mondiale, vol. I, Editura Minerva, București, 1972, p. 112.
  23. ^ Eugen Simion, „Nuvelele textului mitic”, postfață la vol. Mircea Eliade, În curte la Dionis, Editura Cartea Românească, București, 1981, p. 620.
  24. ^ a b c d e Cristina Scarlat, „Viorel Sergovici și Șarpele lui Mircea Eliade”, în revista Nord Literar, Baia Mare, anul VI, nr. 4 (59), aprilie 2008.
  25. ^ a b c Petru Ursache, „Prototipuri folclorice în romanul Șarpele”, în Convorbiri literare, anul CXLVIII, nr. 3 (219), martie 2014.
  26. ^ a b c Nicolae Petre Vrânceanu, „Animalul totemic în povestirile „ Șarpele” de Mircea Eliade și „Lostrița” de Vasile Voiculescu”, în revista Ramuri, Craiova, nr. 220, august 2007.
  27. ^ Sorin Alexandrescu, „Dialectica fantasticului”, studiu introductiv publicat ca prefață la vol. Mircea Eliade, La țigănci și alte povestiri, Editura pentru literatură, București, 1969, p. XVII.
  28. ^ Carmen Mușat, „Despre fantastica alcătuire a realului”, în Observator Cultural, anul III, nr. 131, 27 august 2002.
  29. ^ Mircea Eliade, Memorii (1907-1960), ediția a II-a, Editura Humanitas, București, 1997, pp. 325-326.
  30. ^ Sorin Alexandrescu, „Dialectica fantasticului”, studiu introductiv publicat ca prefață la vol. Mircea Eliade, La țigănci și alte povestiri, Editura pentru literatură, București, 1969, pp. XIX-XX.
  31. ^ Mircea Eliade, „Șarpele”, în vol. La țigănci și alte povestiri, Editura pentru literatură, București, 1969, p. 159.
  32. ^ Sorin Alexandrescu, „Dialectica fantasticului”, studiu introductiv publicat ca prefață la vol. Mircea Eliade, La țigănci și alte povestiri, Editura pentru literatură, București, 1969, p. XIX.
  33. ^ Angelo Mitchievici, „Ieșirea din timp: încercările labirintului. Scurtă introducere în tehnica inefabilului”, prefață la Mircea Eliade, Noaptea de Sânziene, vol. I, Editura Litera Internațional, București, p. 25.
  34. ^ Sorin Alexandrescu, „Dialectica fantasticului”, studiu introductiv publicat ca prefață la vol. Mircea Eliade, La țigănci și alte povestiri, Editura pentru literatură, București, 1969, p. XXXVII.
  35. ^ Sorin Alexandrescu, „Dialectica fantasticului”, studiu introductiv publicat ca prefață la vol. Mircea Eliade, La țigănci și alte povestiri, Editura pentru literatură, București, 1969, p. XVIII.
  36. ^ Sorin Alexandrescu, „Dialectica fantasticului”, studiu introductiv publicat ca prefață la vol. Mircea Eliade, La țigănci și alte povestiri, Editura pentru literatură, București, 1969, p. XXIII.
  37. ^ Mircea Eliade, „Șarpele”, în Cronicarul, 16 mai 1937.
  38. ^ a b Sorin Alexandrescu, „Dialectica fantasticului”, studiu introductiv publicat ca prefață la vol. Mircea Eliade, La țigănci și alte povestiri, Editura pentru literatură, București, 1969, p. XXI.
  39. ^ Mircea Eliade, „Șarpele”, în vol. La țigănci și alte povestiri, Editura pentru literatură, București, 1969, pp. 241, 247.
  40. ^ Mircea Eliade, „Insula lui Euthanasius”, în Revista Fundațiilor Regale, anul VI, nr. 7, iulie 1939, pp. 100-109, reprodusă în vol. Insula lui Euthanasius, Fundația regală pentru literatură și artă, București, 1943, pp. 5-18.
  41. ^ Mircea Eliade, „Fragment autobiografic”, în revista Caete de dor, Paris, nr. 7, 1953, reprodus în Memorii (1907-1960), ediția a II-a revăzută și indice de Mircea Handoca, Editura Humanitas, București, 1997, p. 532.
  42. ^ Ov. S. Crohmălniceanu, Literatura română între cele două războaie mondiale, vol. I, Editura Minerva, București, 1972, p. 495.
  43. ^ Sorin Alexandrescu, „Dialectica fantasticului”, studiu introductiv publicat ca prefață la vol. Mircea Eliade, La țigănci și alte povestiri, Editura pentru literatură, București, 1969, p. XLIX.
  44. ^ Șerban Cioculescu, „Aspecte epice contemporane”, în Revista Fundațiilor Regale, anul VII, nr. 8, 1 august 1940, p. 425.
  45. ^ Sorin Alexandrescu, „Dialectica fantasticului”, studiu introductiv publicat ca prefață la vol. Mircea Eliade, La țigănci și alte povestiri, Editura pentru literatură, București, 1969, p. L.
  46. ^ a b George Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Editura Minerva, București, 1986, p. 959.
  47. ^ George Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Editura Minerva, București, 1986, p. 960.
  48. ^ Eugen Simion, Mircea Eliade - spirit al amplitudinii, Editura Demiurg, București, 1995, p. 120.
  49. ^ Geta Costache și Anca Podgoreanu (ed.), Scriitori români în limbi străine: ghid bibliografic de literatură română, vol. 1: A-H, Biblioteca Centrală Universitară „Carol I”, București, 2014, pp. 399-420. ISBN: 978-973-88947-6-1
  50. ^ cs „Eliade, Mircea : Had”, Městská knihovna v Praze, accesat în  
  51. ^ cs „Eliade, Mircea : Slečna Kristýna. Had”, Městská knihovna v Praze, accesat în  
  52. ^ en „Eriade genso shosetsu zenshu. (Book, 2003)”, Worldcat.org, accesat în  
  53. ^ ja „エリアーデ幻想小説全集 (作品社): 2003|書誌詳細|国立国会図書館サーチ”, Biblioteca Națională a Dietei, accesat în  
  54. ^ Călin Căliman, Istoria filmului românesc (1897-2000), Editura Fundației Culturale Române, București, 2000, p. 467.
  55. ^ a b Cristina Scarlat, „Christinel Eliade, Mircea Eliade și compozitorul Șerban Nichifor într-un dialog inedit despre opera Domnișoara Christina (I)”, în Nord Literar, Baia Mare, anul IX, nr. 7-8 (98-99), iulie-august 2011.

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • Pompiliu Constantinescu, „Șarpele”, în revista Vremea, anul X, nr. 490, 1937, reprodus în Scrieri, vol. II, Editura pentru literatură, București, 1967.
  • Ioan Petru Culianu, Studii românești. Vol. I: Fantasmele nihilismului. Secretul doctorului Eliade, ediția a II-a, Editura Polirom, Iași, 2006.
  • Gheorghe Glodeanu, Fascinația ficțiunii. Incursiuni în literatura interbelică și contemporană, Fundația Culturală Libra, București, 2006.
  • Cristina Scarlat, „Viorel Sergovici și Șarpele lui Mircea Eliade”, în revista Nord Literar, Baia Mare, anul VI, nr. 4 (59), aprilie 2008.
  • Petru Ursache, „Prototipuri folclorice în romanul Șarpele”, în vol. Eseuri etnologice, Editura Cartea Românească, București, 1986, pp. 239-248.

Legături externe[modificare | modificare sursă]