Douăsprezece mii de capete de vite

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Jump to navigation Jump to search
„Douăsprezece mii de capete de vite”
AutorMircea Eliade
Țară Spania
Limbăromână
Gennuvelă fantastică[1][2]
Publicată înNuvele
Tip publicațievolum de nuvele
EditurăCercul de Studii «Destin» din Madrid
Data publicării1963

„Douăsprezece mii de capete de vite” este o nuvelă fantastică a lui Mircea Eliade. Ea a fost scrisă în decembrie 1952 la Paris și publicată în anul 1963 în volumul Nuvele, tipărit de Cercul de Studii «Destin» din Madrid.[3] Nuvela a fost inclusă apoi în volumul La țigănci și alte povestiri, tipărit în anul 1969 de Editura pentru literatură din București.

Subiectul acestei nuvele îl reprezintă o stranie călătorie în timp trăită de un comerciant de vite pe o stradă din București în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.[3][4] Auzind o sirenă ce anunța un raid aerian, Iancu Gore se refugiază într-un adăpost antiaerian, unde întâlnește niște persoane care muriseră într-un bombardament ce avusese loc cu mai mult de o lună în urmă.[3][4][5][6] Experiența sa tulburătoare nu este crezută însă de nimeni.[3][7]

Nuvela prelucrează o legendă urbană bucureșteană despre întâlnirea unui bărbat cu două femei bătrâne, despre care află mai târziu că muriseră cu mult timp în urmă.[5][6] Atmosfera în care irumpe fantasticul are la început, potrivit criticului Alex Ștefănescu, un aer prozaic, caragialian.[5][6] Bucureștiul descris cu nostalgie de Eliade este un spațiu imaginar, toropit de căldură ca în Momentele și schițele lui Caragiale, în care personajele par narcotizate și se agită steril.[8][9]

Rezumat[modificare | modificare sursă]

Information icon.svg Atenție: urmează detalii despre narațiune și/sau deznodământ.
Bombardarea Bucureştiului de către avioane americane la 4 aprilie 1944.

Pe la jumătatea lunii mai a anului 1944, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, comerciantul Iancu Gore, „om de încredere și de viitor” care venise de la Pitești la București pentru obținerea unei autorizații de export din partea Ministerului de Finanțe, intră într-o cârciumă.[4][5][10][11] El încearcă să afle informații despre un funcționar ministerial pe nume Păunescu, care locuia într-o casă de pe strada Frumoasei nr. 14, aflată în apropierea cârciumii.[4][10][11][12] Gore îl mituise anterior cu trei milioane de lei pentru a-i facilita emiterea unui permis de liberă trecere peste graniță pentru 6.000 de vite.[12][13][14] Cârciumarul îl informează pe Gore că funcționarul se mutase imediat după bombardamentul din 4 aprilie 1944, casa în care locuise fiind în prezent pustie.[13][15][16]

Trecând de ora 12, după care nu mai aveau loc de obicei bombardamente aeriene asupra capitalei, Iancu Gore iese din cârciumă și merge pe strada Frumoasei.[4][17] El se duce la casa lui Păunescu și sună la sonerie, zadarnic și fără oprire.[10][13][17] La un moment dat aude o sirenă ce anunța apropierea unor avioane de luptă inamice și pornește în fugă în susul străzii, găsind într-un sfârșit un adăpost antiaerian în care se aflau deja două femei și un bărbat.[4][5][10][11] Gore se adăpostește acolo, dar cei trei necunoscuți (o femeie de condiție bună, madam Popovici, o servitoare pe nume Elisaveta și un chiriaș bătrân, judecătorul Protopopescu) par să îl ignore și continuă să discute între ei, ca și cum nu ar remarca prezența lui.[4][5][17][18]

După încetarea alarmei Gore iese din adăpost și se întoarce la cârciuma pe care o părăsise cu o oră în urmă.[4][5][6][11] El îi relatează cârciumarului scena la care asistase, dar află consternat că vecinii lui Păunescu muriseră de fapt în timpul bombardamentului aerian din 4 aprilie 1944, adică cu mai mult de 40 de zile în urmă, după ce o bombă căzuse exact deasupra adăpostului aflat în fundul curții.[3][4][5][11] În plus, Gore află că nu avusese loc nicio alarmă în această zi.[3][4][11][19]

Nedumerit și fiind convins că nu a visat, Gore pune rămășag cu un grup de muncitori, pe o damigeană de rachiu, că le va arăta adăpostul și pe cele două femei care locuiau în casa în a cărei curte se afla adăpostul.[3][4][10][11] Ei pornesc împreună în susul străzii, iar comerciantul se simte dezorientat, nemairecunoscând zona pe unde alergase cu câteva minute mai înainte.[10][11][17][16] Pe o porțiune de câțiva zeci de metri toate casele erau dărâmate, fiind transformate într-un morman de cărămizi și moloz, iar trotuarul era spart în mai multe locuri.[3][11][20][21] Un tânăr îi arată casa lui madam Popovici, care fusese dărâmată de suflul exploziei produsă de căderea bombei pe adăpostul antiaerian.[19] Nefiind convins de ceea ce vede și crezând că toți ceilalți oameni sunt nebuni, Gore încearcă să treacă strada, dar, la strigătele muncitorilor, se întoarce furios și le plătește pariul pierdut.[3][17][16] În acel moment, drumul este traversat de Ionică, un copil pe care o femeie tânără îl căuta de o oră, imediat după ce Gore auzise sunând alarma de bombardament.[13]

Personaje[modificare | modificare sursă]

  • Iancu Gore - comerciant de vite din Pitești,[10] sosit la București pentru a obține o autorizație de export,[5][6] care se recomandă a fi „un om de încredere și de viitor”.[4] Este un individ lăudăros și plin de sine, pe care-l deranjează nu atât paguba, cât faptul că a fost înșelat de un escroc.[22]
  • domnul Costică - cârciumar bucureștean ușor șchiop,[23] care lucrează într-un local de pe strada Frumoasei.[24]
  • madam Popovici - o femeie de condiție bună, văduvă, cam la vreo 50 de ani, proprietara casei de pe strada Frumoasei nr. 74[4]
  • Elisaveta - servitoare în casa lui madam Popovici,[4] femeie sperioasă și bigotă venită de la Constanța cu 12-13 ani în urmă[25]
  • Protopopescu - judecător bătrân, chiriaș al lui madam Popovici[19]
  • un grup de muncitori - intrați să bea o țuică în cârciuma lui Costică.[4][24] Ei au curățat strada Frumoasei de dărâmăturile produse de bombardamentul din 4 aprilie.[24] Îl însoțesc pe Gore în locul unde acestea din urmă credea că stătuse ascuns.[3]
  • copilul Ionică și tânăra sa mamă - doi locuitori de pe strada Frumoasei, care apar în niște circumstanțe stranii[13]

Scriere și publicare[modificare | modificare sursă]

Surse de inspirație[modificare | modificare sursă]

Acțiunea nuvelei se petrece în zilele de panică trăite de bucureșteni în timpul bombardamentelor aeriene anglo-americane din perioada aprilie-august 1944.[13] În primăvara anului 1944 avioanele militare ale Aliaților au bombardat intens zonele petroliere ale României, care furnizau combustibil armatei germane.[13] Raidurile aeriene anglo-americane vizau adesea și capitala României, unde se aflau numeroase obiective militare, producând numeroase pierderi în rândul populației civile.[13] Efectele acestor distrugeri sunt sugerate încă de la începutul nuvelei: „Un camion supraîncărcat trecu prin fața cârciumii făcând să-i tremure singura fereastră care mai avea geam.[13][26] Mircea Eliade nu s-a aflat la București în timpul acelor bombardamente, dar a fost martorul bombardării capitalei britanice de către Luftwaffe în anul 1940, pe când lucra ca atașat cultural pe lângă Legația României de la Londra.[13] Senzațiile claustrofobe și presimțirea morții de către Elisaveta în adăpostul antiaerian sunt asemănătoare cu cele trăite de autor.[13]

Interiorul unui adăpost antiaerian din Londra în 1940

Scriitorul mărturisește în memoriile sale groaza provocată de un raid aerian german și senzațiile claustrofobe trăite într-un adăpost antiaerian:[27]

O posibilă sursă de inspirație o constituie o legendă, ce a circulat o perioadă în folclorul orășenesc bucureștean, despre întâlnirea unui bărbat cu două femei bătrâne despre care va afla un pic mai târziu că muriseră și fuseseră îngropate de mult timp.[5][6] Această legendă a fost repovestită și de prozatorul Dumitru Radu Popescu.[5][6]

Scrierea și publicarea nuvelei[modificare | modificare sursă]

Nuvela fantastică „Douăsprezece mii de capete de vite” a fost scrisă la Paris în decembrie 1952, după cum menționează însuși autorul la sfârșitul scrierii[10][28][29][30] și mai târziu în memoriile sale.[31] Scriitorul și soția sa, Christinel, locuiau de la sfârșitul lunii noiembrie într-un apartament amplasat pe rue de la Tour nr. 62 bis, care le fusese pus la dispoziție de către soții Delia și René Laforgue pentru o perioadă de patru luni, cât timp proprietarii erau plecați la Casablanca.[31] Apartamentul avea cinci camere, inclusiv un salon care li se părea uriaș; scriitorul a transformat cabinetul izolat fonic al psihanalistului Laforgue (confrate și corespondent al lui Sigmund Freud) într-un birou de lucru.[32]

Scrierea nuvelei a durat câteva zile și a avut ca scop regăsirea „universurilor imaginației literare”, înainte ca autorul să treacă apoi la recitirea și corectarea din nou a părții I a romanului Noaptea de Sânziene.[31] Nuvela a fost publicată pentru prima dată în anul 1963 în volumul Nuvele, tipărit de Cercul de Studii «Destin» din Madrid[3][33][34] (condus de George Uscătescu, profesor de filozofie la Universitatea Complutense din Madrid) în cadrul unei colecții de scrieri publicate de personalități românești proeminente ale exilului românesc.[35]

Ca urmare a faptului că, după cel de-al Doilea Război Mondial, opera literară a lui Mircea Eliade a fost interzisă la publicare timp de peste două decenii de către autoritățile regimului comunist, nuvela „Douăsprezece mii de capete de vite” a fost publicată în România abia în anul 1969, când a fost inclusă în volumul La țigănci și alte povestiri, tipărit de Editura pentru literatură din București.[33][36][37][38] Potrivit dorinței autorului, exprimată într-o scrisoare din 15 iulie 1968 către Elena Beram (redactoarea Editurii pentru literatură), ordinea textelor din acel volum era cea cronologică, iar la sfârșitul fiecărei nuvele era menționat anul redactării ei.[39] Cartea a apărut într-un tiraj destul de mic pentru acele vremuri și, cu toate că a fost prost difuzată în rețeaua de librării, s-a epuizat rapid.[40] Prefața volumului, intitulată „Dialectica fantasticului”, a fost scrisă de profesorul Sorin Alexandrescu, nepotul autorului.[41]

Analiză literară[modificare | modificare sursă]

Stil narativ[modificare | modificare sursă]

Stilul narativ al acestei nuvele a fost influențat de stilul schițelor lui I.L. Caragiale.

Nuvela „Douăsprezece mii de capete de vite” a fost scrisă în stilul schițelor caragialiene.[2][42] Criticul Alex Ștefănescu a afirmat că Mircea Eliade s-a folosit de mijloacele lui I.L. Caragiale pentru a crea la începutul nuvelei „o atmosferă de firesc al vieții, de realitate cotidiană prozaică”, ceea ce produce un efect de impresionare mai puternică a cititorilor.[5][6]

Mircea Eliade creează un spațiu bucureștean imaginar și o tipologie memorabilă.[8][9] În acest spațiu, toropit de căldură ca în Momentele și schițele lui Caragiale, lumea pare narcotizată, se agită steril, pare că se grăbește, dar continuă să își ducă existența zilnică tot în cafenea.[8] „Eliade sacralizează lumea lui Mitică”, afirmă criticul Eugen Simion.[8][9] La fel ca în schița caragialiană „Căldură mare”, absurdul atinge cote înalte.[17]

Bucureștiul, locul acțiunii din această nuvelă, este centrul inițiatic al literaturii lui Mircea Eliade:[43] „un oraș plin de semne, epifanii, un oraș inițiatic cu străzi care ascund mistere vechi și indivizi care poartă cu ei, fără să știe, mituri”.[8][9] Orașul vechi ascunde numeroase taine, chiar dacă nu are istoria sumbră a marilor capitale europene, și este prezentat de autor cu o nuanță de nostalgie, fiind epurat de „trepidația modernă” din romanele interbelice.[23] Potrivit lui Eliade, „orice loc natal constituie o geografie sacră. Pentru cei care l-au părăsit, orașul copilăriei și adolescenței devine, totdeauna, un oraș mitic. Bucureștiul este, pentru mine, centrul unei mitologii inepuizabile. Numai străbătând această mitologie am ajuns să cunosc adevărata lui istorie. Și, poate, propria mea istorie...”.[44]

Ascuns în acest spațiu generator de legende, adăpostul antiaerian în care se refugiază Iancu Gore este, potrivit Corinei Ciocârlie, ca și bordeiul țigăncilor din La țigănci (1959), „o prețioasă enclavă pe teritoriul lânced al banalității cotidiene”.[45]

Personajul principal[modificare | modificare sursă]

Criticul literar Angelo Mitchievici a împărțit personajele lui Mircea Eliade în trei tipuri, în funcție de nivelul de cunoaștere sau de inițiere la care au acces:[46]

  • o elită care se pregătește să părăsească existența profană, terestră, maeștri de inițiere precum Andronic din „Șarpele” (1937), doctorii Honigberger și Zerlendi din „Secretul doctorului Honigberger” (1940) sau profesorul Fărâmă din „Pe strada Mântuleasa...”;
  • personaje în curs de inițiere care și-au ratat existența în spațiul profan, marcată de unele confuzii, rătăciri și defazaje temporale, și urmează să se împlinească într-un spațiu transcendent, precum profesorul Gavrilescu din „La țigănci” (1959), Ștefan Viziru din Noaptea de Sânziene, Antim din „Uniforme de general” (1971), profesorul Dominic Matei din „Tinerețe fără tinerețe” (1976); și
  • personaje complet opace care se află cu totul în spațiul profan precum detectivii francezi din „La umbra unui crin” sau anchetatorii profesorului Fărâmă din „Pe strada Mântuleasa...”.

Eseistul și istoricul religiilor Ioan Petru Culianu considera că începuturile perioadei de creație din exil al lui Mircea Eliade sunt marcate de o trecere de la revelarea sacrului de către un specialist inițiat (precum Andronic, dr. Zerlendi sau Swami Shivananda din nuvelele fantastice scrise înainte de război) la trăirea unui miracol irecognoscibil de către un personaj inocent,[47][48] „ingenuul, idiotul prin excelență al esoterismului arthurian medieval” extras din mitul lui Parsifal (cavalerul sărac cu duhul din miturile germane).[49][50]

Iancu Gore a fost comparat de academicianul Eugen Simion cu personajul caragialian Mitică, ambii fiind la fel de guralivi, de grăbiți și de orgolioși.[22] Încă de la prima replică se observă că Gore suferă de vanitate și se simte deranjat nu atât de banii pierduți, cât de faptul că a fost dus de nas[20] de un escroc mai abil decât el.[24]Eu sunt Gore — se prezintă el cârciumarului — (...) om de încredere și de viitor: așa-mi spun mie prietenii.[20][51] Personajul este mediocru,[52] lipsit de imaginație[3] și cât se poate de banal, fiind ales tocmai din acest motiv ca subiect receptor al revelației spirituale.[53] Eugen Simion îl considera un cal răpciugos în care „se ascunde sufletul nobil al sacrului”.[54]

Mai mulți critici literari (printre care Sorin Alexandrescu și Gheorghe Glodeanu) l-au comparat pe Iancu Gore cu profesorul Gavrilescu din nuvela fantastică „La țigănci”, ambii neînțelegând nimic din ceea ce li se întâmplă și neputând să facă față unor situații excepționale.[52][55] Personajul, care pare absent încă de la început,[56] nu observă discontinuitatea existenței, crezând că totul trebuie să aibă un sens și o logică.[9][57] Singura explicație logică pentru aventura extraordinară prin care trece personajul este întoarcerea în timp prin substituirea planurilor temporale.[21][58] Gore trece fără să-și dea seama din prezent în trecut și revine apoi în prezent, fără ca niciun element din prezent să fie afectat de această trecere.[59] Fantasticul provine din opoziția între prezența și absența Evenimentului (Gore susține că a trăit un eveniment, în timp ce muncitorii și cârciumarul îl contrazic), rezultând că personajele au trăit în două faze temporale diferite, adică Gore a ieșit din timp.[19]

Iancu Gore se dovedește incapabil să recunoască revelația divină (apariția sacrului) în curgerea timpului, el trăind exclusiv în timpul profan care este definit de Mircea Eliade ca „nonexistență, irealitate”.[13] În aceste condiții, confruntat cu o situație absurdă, el consideră că întreaga vină pentru această aventură inexplicabilă o poartă escrocul Păunescu și se descarcă printr-o reacție nervoasă profană: „Mama voastră de nebuni”.[11][17][20][21]

Ieșirea din timp[modificare | modificare sursă]

Personaj banal, Iancu Gore trăiește un eveniment insolit: ieșirea din timp,[3][23] pe care Mircea Eliade o considera „o rupere de planuri, intrarea într-un prezent etern, dincolo de timpul obișnuit”.[13] Ieșirea din timp este anunțată de o succesiune neașteptată ce anulează curgerea normală a timpului: norii alburii se mișcă nesiguri pe cer, anunțând interferența unei alte dimensiuni temporale, iar sunetul sirenei reprezintă momentul de schimbare a timpului istoric.[13] Curgerea timpului devine instabilă, cuantificarea sa fiind practic imposibilă.[10] Personajul este proiectat „într-un timp reatroactiv”, fiind martorul unor întâmplări petrecute mai demult.[60] „În lumea timpului profan, lucrurile se petrec o dată pentru totdeauna, însă în lumea timpului sacru, orice este posibil. Timpul poate fi reversibil, iar identitățile, transformate. Câtă vreme lumea timpului obișnuit este rigidă, cea a timpului sacru este fluidă”, afirma profesorul american Gary Eberle de la Aquinas College din Grand Rapids (Michigan, SUA).[13][61]

Ieșirea din timp era considerată de Mircea Eliade ca fiind „elementul care pune în legătură funcția literaturii cu aceea a mitologiilor, deoarece prin intermediul literaturii resimțim o revoltă față de timpul istoric, dorința de a atinge alte ritmuri temporale decât acelea în care suntem condamnați să trăim și să ne desfășurăm activitățile obișnuite [...], speranța de a fi eliberați de greutatea exercitată asupra noastră de «Timpul mort», acel Timp care are capacitatea de a strivi și de a ucide”.[13] Autorul are în vedere, potrivit propriilor afirmații, „sensul și importanța transistorice ce se ascund în străfundurile unei existențe sortite a fi duse doar în domeniul celei mai opace și imanente banalități”.[13]

Spre deosebire de scrierile interbelice, fantasticul din nuvelele postbelice se produce accidental, fără a fi provocat de forțe exterioare identificabile.[2][20][62] Călătoria în timp a lui Gore este inexplicabilă, ea neavând nicio cauză concretă care să o fi produs;[20] această experiență pare un joc absurd în care individul devine victima inocentă a destinului.[2] Personajul trece într-o lume paralelă, fiind aruncat cu 40 de zile în trecut.[7] Această ruptură a timpului este anticipată de gestul aparent banal al arătării ostentative a ceasului.[42][63] Trecerea personajului din prezent în trecut și invers se face fără traversarea vreunei granițe între Real și Ireal.[59] Astfel, personajul este convins că a întâlnit într-un adăpost antiaerian pe madam Popovici, cu servitoarea Elisaveta și chiriașul Protopopescu.[19] Niciunul din cei trei necunoscuți nu pare să-i remarce prezența: nimeni nu-i răspunde la salut și nici nu reacționează în vreun fel la vorbele lui.[18][51] Negustorul de vite asistă pasiv la ultimele clipe de viață ale unor oameni morți în urma unui bombardament,[51] fără a putea schimba în vreun fel desfășurarea evenimentelor, repetând într-o anumită măsură experiența celor trei orientaliști din nuvela „Nopți la Serampore” de Mircea Eliade sau cea a copilului din povestirea „Lipitoarea” de Vasile Voiculescu.[11][21] Autorul practică un joc subtil care-i poate induce în eroare pe cititori: unele vorbe ale lui Iancu Gore par uneori să primească răspuns din partea personajelor refugiate în adăpost, dar replicile celorlalți nu sunt adresate lui pentru că el nu ia parte efectiv la desfășurarea tragediei.[51]

Fantasticul devine evident odată cu reîntoarcerea lui Gore la cârciumă, când cârciumarul și muncitorii neagă existența vreunei alarme antiaeriene.[19] Existența întâmplării relatate de comerciant este contestată, fiind pusă pe seama consumului de alcool sau a unei halucinații.[13][64] Ca și în „Nopți la Serampore” (1940), personajele pot fi astfel împărțite în două categorii: cei care au trăit prezența evenimentelor și cei care au trăit absența evenimentelor.[65] Acest conflict între prezența sau absența evenimentelor relatate produce apariția fantasticului.[65] Fără a oferi o explicație a întâmplării stranii trăite de Gore, nuvela își „obligă” cititorii să accepte posibilitatea existenței simultane a două timpuri diferite în care au trăit personajele, adică a ieșirii din timp a lui Gore.[19][66]

Trecerea personajului din cadrul real în spațiul fantastic și revenirea în cadrul real este acompaniată de modificarea temperaturii: Iancu Gore simte „căldura dulce a amiezii de mai” atunci când iese pentru prima dată din cârciumă, iar după ce iese din adăpost este orbit de lumina soarelui și umblă în neștire pentru a redescoperi apoi răcoarea umedă din interiorul cârciumii.[24] Astfel, căldura este asociată spațiului fantastic, în timp ce răcoarea este un indice al percepției logice tipice cadrului real.[24]

Alte aspecte[modificare | modificare sursă]

Menționarea în nuvelă a unui copil pierdut și apoi regăsit introduce și un element de farsă.[13] Se creează impresia că Gore, un om materialist și sigur pe el, este victima unui joc ce i-a fost impus fără voia sa.[13] Având o gândire prozaică, el nu este capabil să sesizeze apariția elementului divin în existența sa.[13] În altă ordine de idei, pierderea copilului amintește un efect al războiului, despărțirea dureroasă a membrilor familiilor în contextul unei perioade de haos.[13]

Titlul nuvelei, „Douăsprezece mii de capete de vite”, poate reprezenta și o trimitere simbolică la destinul României în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.[13] Aflați în mijlocul conflictului între Germania nazistă și Rusia sovietică, românii au fost mânați la moarte asemenea vitelor la tăiere.[13] Sute de mii de soldați români au murit luptând alături de Armata Germană împotriva URSS-ului, iar apoi alături de Armata Sovietică împotriva Germaniei, căzând victimă evenimentelor istorice dirijate de marile puteri fără a ține cont de voința statelor mici.[13]

Zdruncinarea încrederii lui Gore, prezentat ca un „om de încredere și de viitor”, semnifică, în opinia unor critici, tragedia întregii țări care a fost târâtă fără voia sa în război de ambițiile marilor puteri și al cărei viitor a fost schimbat în mod decisiv.[13]

Aprecieri critice[modificare | modificare sursă]

Analizând proza fantastică a lui Mircea Eliade, criticul Ov.S. Crohmălniceanu considera că autorul manifestă o pasiune eminesciană pentru marile mituri cosmogonice, având o intuiție a misterului și un dar al evocării care șterge frontiera ce desparte realitatea cotidiană de miraculos.[67] „Literatura lui înfăptuiește o remarcabilă prospectare a lumii interioare, înspre acele zone-limită de ordin abisal”, concluzionează criticul.[67] Criticul Sorin Alexandrescu a afirmat că proza fantastică a lui Eliade este o meditație asupra timpului și a încercării de evadare a omului din condiția umană, părăsind timpul „profan” pentru a se integra timpului sacru.[68]

Rupt de propria țară și trecând prin experiența tragică a războiului, autorul a scris în perioada postbelică nuvele în care încearcă să cristalizeze un nou tip de fantastic, mai criptic.[69] Nuvela „Douăsprezece mii de capete de vite” este considerată de Sorin Alexandrescu ca „un prim „exercițiu” al noului tip de fantastic”, care nu se rupe cu totul de trecutul literar și dezvoltă idei din „Nopți la Serampore” și „Secretul doctorului Honigberger”.[69] Calitățile artistice ale nuvelei au fost evidențiate de mai mulți critici literari, iar Nicolae Manolescu a susținut că „Douăsprezece mii de capete de vite” este „probabil cea mai pură narațiune fantastică a lui Eliade” dintre nuvelele scrise în perioada exilului,[3] opinie împărtășită și de Gheorghe Glodeanu.[2][42]

În opinia unor critici precum Eugen Simion și Nicolae Manolescu succesul literar al povestirii se datorează mai puțin caracterului fantastic ingenios al subiectului și mai ales zugrăvirii unei tipologii tradiționale de personaje plasate într-o împrejurare enigmatică; astfel, un personaj tipic caragialian, asemănător cu Mitică, precum grobianul și lăudărosul Iancu Gore devine martorul unor întâmplări supranaturale pe care nu este capabil să le înțeleagă.[3][20] Este scoasă astfel în evidență ideea eliadiană că sacrul se manifestă în aspectele cele mai banale ale existenței umane.[70][71]

Scrisă în 1952, nuvela „Douăsprezece mii de capete de vite” a fost considerată de Ovidiu Ghidirmic drept „un «exercițiu» pentru «La țigănci»” (1959).[12][72]

Traduceri[modificare | modificare sursă]

Nuvela „Douăsprezece mii de capete de vite” a fost tradusă în mai multe limbi străine:

  • engleză („Twelve Thousand Head of Cattle”, în vol. Fantastic Tales, Dillon’s University Bookshop Ltd, Londra, 1969; traducere de Eric Tappe, reeditată în 1990 de editura Forest Books din Londra-Boston),[73][74][75]
  • maghiară („Tizenkétezer szarvasmarha”, în vol. Körutazás. Román novellák, karcolatok, Editura Kriterion, București, 1977, pp. 254–267; traducere de Tibor Molnár și Ferenc Papp),[76]
  • germană („Zwölftausend Stück Vieh”, în vol. Bei den Zigeunerinnen: Phantastische Geschichten, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 1980; traducere de Edith Silbermann),[77]
  • franceză („Douze mille têtes de bétail”, în vol. Uniformes de général, Gallimard, Paris, 1981; traducere de Alain Paruit; o altă traducere de Annie Bentoiu, în vol. Récits insolites de Mihai Eminescu à Ana Blandiana, 1983),[78]
  • suedeză („Tolvtusen slaktdjur”, în vol. En spaman i stenar; Tolvtusen slaktdjur, Kyssens port. Samtida rumansk prosa, 1987; traducere de Jon Milos),[79]
  • bulgară („Дванадесет хиляди глави добитък”, în vol. В двора на Дионис, Ed. Hristo Botev, Sofia, 1995; traducere de Ognean Stamboliev, reeditată în vol. Гадателят. Госпожица Кристина. При циганките, Zaharii Stoianov, Sofia, 2002),[80][81]
  • spaniolă („Doce mil cabezas de ganado”, în vol. Relatos fantásticos, Editorial Kairós, Barcelona, 1999; traducere de Joaquín Garrigós Bueno),[82][83]
  • cehă (în vol. Hádání z kamenù, Editura Argo, Praga, 2000; traducere de Jiří Našinec),[84]
  • rusă („Двенадцать тысяч голов скота”, în vol. Гадальщик на камешках, Editura Azbuka, St. Petersburg, 2000; traducere de Tatiana Ivanova),[84][85]
  • ucraineană („Двенадцать тысяч голов крупного рогатого скота”, în vol. Генеральские мундиры, Editura Nika-Țentr, Kiev, 2000; traducere de Stanislav Semcinskii),[84][86]
  • sârbă („Dvanaest hiljada goveđih grla”, în vol. Tajna doktora Honibergera i druge novele, Paideia, Belgrad, 2002; traducere de Mariana Dan),[87]
  • portugheză („Doze mil cabeças de gado”, în vol. Nas ciganas. Novelas Completas, Edições Cavalo de Ferro, Lisabona, 2004; traducere de Anca Ferro)[87] etc.

Adaptări[modificare | modificare sursă]

Nuvela „Douăsprezece mii de capete de vite” a fost ecranizată de către TVR într-un film de televiziune intitulat Nu sunt nebun!, regizat de Dan Paul Ionescu și difuzat în cadrul emisiunii „Universuri paralele” prezentate în perioada 21 decembrie 1995 - 17 februarie 1996, alături de alte trei filme inspirate din proza lui Eliade: Necunoscutul (după nuvela „Ivan”), Miracol? (după „O fotografie veche de 14 ani”) și Amnezie (în două părți) (după nuvela „Les trois grâces”).[88][89][90]

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Sergiu Pavel Dan, Fețele fantasticului. Delimitări, clasificări și analize, Editura Paralela 45, Pitești, 2005, p. 54.
  2. ^ a b c d e Gheorghe Glodeanu, Coordonate ale imaginarului în opera lui Mircea Eliade, 2001, p. 158.
  3. ^ a b c d e f g h i j k l m n o Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură, Editura Paralela 45, Pitești, 2008, p. 865.
  4. ^ a b c d e f g h i j k l m n o Eugen Simion, „Mircea Eliade (1907-1986)”, 2002, p. 227.
  5. ^ a b c d e f g h i j k l Alex. Ștefănescu, „Mircea Eliade - Evadarea din timp”, în România literară, anul XXXVI, nr. 3, 22-28 ianuarie 2003.
  6. ^ a b c d e f g h Alex Ștefănescu, Istoria literaturii române contemporane: 1941-2000, Editura Mașina de scris, București, 2005, p. 126.
  7. ^ a b Carmen Mușat, „Despre fantastica alcătuire a realului”, în Observator Cultural, anul III, nr. 131, august 2002.
  8. ^ a b c d e Eugen Simion, „Nuvelele textului mitic”, 1981, p. 621.
  9. ^ a b c d e Eugen Simion, „Eliade, Mircea”, în Eugen Simion (coord. gen.), Dicționarul General al Literaturii Române, vol. III: E-K, Editura Univers Enciclopedic, București, 2005, pp. 26-27.
  10. ^ a b c d e f g h i Al. Piru, Varia: Studii și observații critice, vol. 2, Editura Eminescu, București, 1973, p. 470.
  11. ^ a b c d e f g h i j k Gheorghe Glodeanu, Coordonate ale imaginarului în opera lui Mircea Eliade, 2001, p. 159.
  12. ^ a b c Ovidiu Ghidirmic, Proza românească și vocația originalității, 1988, p. 158.
  13. ^ a b c d e f g h i j k l m n o p q r s t u v w x y z Ali Shehzad Zaidi, „Timpul sacru și teroarea istoriei în «Douăsprezece mii de capete de vite» de Mircea Eliade”, în Viața Românească, nr. 7-8, 2010, articol tradus în limba română de Rodica Grigore.
  14. ^ Gore menționează în nuvelă două numere diferite ale vitelor pe care urma să le exporte: el spune de două ori interlocutorilor (cei trei refugiați din adăpost și apoi cârciumarul) că permisul de export era pentru 12.000 de capete de vită, probabil pentru a se lăuda, în timp ce în gândurile sale se referă de cinci ori la 6.000 de capete de vită. Vezi Florina Rogalski, Evoluția fantasticului: aspecte ale genului în proza lui Mircea Eliade (Editura Corint, București, 2002), pp. 141-142, și Ali Shehzad Zaidi, „Timpul sacru și teroarea istoriei în «Douăsprezece mii de capete de vite» de Mircea Eliade”, în Viața Românească, nr. 7-8, 2010.
  15. ^ Ovidiu Ghidirmic, Proza românească și vocația originalității, 1988, pp. 158-159.
  16. ^ a b c Eugen Simion, „Mircea Eliade (1907-1986)”, 2002, pp. 227-228.
  17. ^ a b c d e f g Ovidiu Ghidirmic, Proza românească și vocația originalității, 1988, p. 159.
  18. ^ a b Florina Rogalski, Evoluția fantasticului: aspecte ale genului în proza lui Mircea Eliade, 2002, p. 142.
  19. ^ a b c d e f g Sorin Alexandrescu, „Dialectica fantasticului”, 1969, p. XXXIV.
  20. ^ a b c d e f g Eugen Simion, „Mircea Eliade (1907-1986)”, 2002, p. 228.
  21. ^ a b c d Gheorghe Glodeanu, Mircea Eliade. Poetica fantasticului și morfologia romanului existențial : eseuri, 1997, p. 128.
  22. ^ a b Eugen Simion, „Mircea Eliade (1907-1986)”, 2002, pp. 228-229.
  23. ^ a b c Sorin Alexandrescu, „Dialectica fantasticului”, 1969, p. XXXIII.
  24. ^ a b c d e f Florina Rogalski, Evoluția fantasticului: aspecte ale genului în proza lui Mircea Eliade, 2002, p. 141.
  25. ^ Mircea Eliade, „Douăsprezece mii de capete de vite”, 1969, p. 386.
  26. ^ Mircea Eliade, „Douăsprezece mii de capete de vite”, 1969, p. 380.
  27. ^ a b Mircea Eliade, Memorii (1907-1960), 1997, p. 331.
  28. ^ Mircea Eliade, „Douăsprezece mii de capete de vite”, 1969, p. 390.
  29. ^ Sorin Alexandrescu, „Dialectica fantasticului”, 1969, p. XXXII.
  30. ^ Alex. Ștefănescu, „La o nouă lectură: Mircea Eliade”, în România literară, anul XXXVI, nr. 1, 8-14 ianuarie 2003.
  31. ^ a b c Mircea Eliade, Memorii (1907-1960), 1997, p. 452.
  32. ^ Mircea Eliade, Memorii (1907-1960), 1997, p. 437.
  33. ^ a b Eugen Simion, „Mircea Eliade (1907-1986)”, 2002, p. 224.
  34. ^ es Joan B. Llinares (ed.), Mircea Eliade, el profesor y el escritor : consideraciones en el centenario de su nacimiento, 1907-2007, Editorial Pre-Textos, Valencia, 2007, p. 210.
  35. ^ en José María Faraldo Jarillo, „Dreams of a Better Past: Central European Exiles in Franco's Spain and the Projects of the Interwar Period”, în Carolina Rodríguez-López, José María Faraldo Jarillo (ed.), Reconsidering a Lost Intellectual Project: Exiles’ Reflections on Cultural Differences, Cambridge Scholars Publishing, Newcastle upon Tyne, 2012, p. 91.
  36. ^ Mihai Iovănel, „Cronologie”, în vol. Mircea Eliade, La țigănci. Pe strada Mântuleasa. În curte la Dionis, Editura Art, București, 2011, p. 14.
  37. ^ Gheorghe Glodeanu, Fascinația ficțiunii. Incursiuni în literatura interbelică și contemporană, 2006, pp. 17, 37.
  38. ^ Z. Ornea, „Din epistolarul Mircea Eliade”, în România literară, anul XXXIII, nr. 6, 16-22 februarie 2000.
  39. ^ Gheorghe Glodeanu, Fascinația ficțiunii. Incursiuni în literatura interbelică și contemporană, 2006, pp. 17-18.
  40. ^ Gheorghe Glodeanu, Fascinația ficțiunii. Incursiuni în literatura interbelică și contemporană, 2006, p. 18.
  41. ^ Gheorghe Glodeanu, Fascinația ficțiunii. Incursiuni în literatura interbelică și contemporană, 2006, p. 36.
  42. ^ a b c Gheorghe Glodeanu, Mircea Eliade. Poetica fantasticului și morfologia romanului existențial : eseuri, 1997, p. 127.
  43. ^ Eugen Simion, „Nuvelele textului mitic”, 1981, p. 620.
  44. ^ fr Mircea Eliade, L'épreuve du labyrinthe: entretiens avec Claude-Henri Rocquet, Éditions Belfond, Paris, 1978, p. 23. Textul original: „Tout pays natal constitue une géographie sacrée. Pour ceux qui l'ont quittée, la ville de l'enfance et de l'adolescence devient toujours une ville mythique. Pour moi, Bucarest est le centre d'une mythologie inépuisable. C'est à travers cette mythologie que je suis arrivé à connaître sa véritable histoire. Et la mienne peut-être.”.
  45. ^ Corina Ciocârlie, Un țărm prea îndepărtat. Seducția frontierelor, frontierele seducției, Editura Cartea Românească, București, 2013, cap. „O zi teribilă”, p. 155.
  46. ^ Angelo Mitchievici, „Ieșirea din timp: încercările labirintului. Scurtă introducere în tehnica inefabilului”, prefață la volumul Mircea Eliade, Noaptea de Sânziene, vol. I, Editura Litera, București, 2010, pp. 25-27.
  47. ^ Ioan Petru Culianu, Studii românești. Vol. I: Fantasmele nihilismului. Secretul doctorului Eliade, 2006, p. 326.
  48. ^ Gheorghe Glodeanu, Coordonate ale imaginarului în opera lui Mircea Eliade, 2001, pp. 114-115.
  49. ^ Ioan Petru Culianu, Studii românești. Vol. I: Fantasmele nihilismului. Secretul doctorului Eliade, 2006, p. 398.
  50. ^ Gheorghe Glodeanu, Coordonate ale imaginarului în opera lui Mircea Eliade, 2001, p. 114.
  51. ^ a b c d Gheorghe Glodeanu, Coordonate ale imaginarului în opera lui Mircea Eliade, 2001, p. 160.
  52. ^ a b Gheorghe Glodeanu, Coordonate ale imaginarului în opera lui Mircea Eliade, 2001, p. 113.
  53. ^ Eugen Simion, „Mircea Eliade (1907-1986)”, 2002, p. 243.
  54. ^ Eugen Simion, „Mircea Eliade (1907-1986)”, 2002, p. 237.
  55. ^ Sorin Alexandrescu, „Dialectica fantasticului”, 1969, p. XXVIII.
  56. ^ Florina Rogalski, Evoluția fantasticului: aspecte ale genului în proza lui Mircea Eliade, 2002, p. 137.
  57. ^ Eugen Simion, „Nuvelele textului mitic”, 1981, pp. 621-622.
  58. ^ Gheorghe Glodeanu, Coordonate ale imaginarului în opera lui Mircea Eliade, 2001, p. 89.
  59. ^ a b Sorin Alexandrescu, „Dialectica fantasticului”, 1969, p. XXXVIII.
  60. ^ Ovidiu Ghidirmic, Proza românească și vocația originalității, 1988, p. 159.
  61. ^ en Gary Eberle, Sacred Time and the Search for Meaning, Shambala Publishing, Boston, 2003.
  62. ^ Ioan Petru Culianu, Studii românești. Vol. I: Fantasmele nihilismului. Secretul doctorului Eliade, 2006, pp. 281-282.
  63. ^ Gheorghe Glodeanu, Coordonate ale imaginarului în opera lui Mircea Eliade, 2001, pp. 158-159.
  64. ^ Sergiu Pavel Dan, Fețele fantasticului. Delimitări, clasificări și analize, Editura Paralela 45, Pitești, 2005, p. 60.
  65. ^ a b Sorin Alexandrescu, „Dialectica fantasticului”, 1969, p. XXIX.
  66. ^ Gheorghe Glodeanu, Coordonate ale imaginarului în opera lui Mircea Eliade, 2001, p. 268.
  67. ^ a b Ov. S. Crohmălniceanu, Literatura română între cele două războaie mondiale, vol. I, Editura Minerva, București, 1972, p. 495.
  68. ^ Sorin Alexandrescu, „Dialectica fantasticului”, 1969, p. XLIX.
  69. ^ a b Sorin Alexandrescu, „Dialectica fantasticului”, 1969, p. XXXIX.
  70. ^ Eugen Simion, „Mircea Eliade (1907-1986)”, 2002, p. 229.
  71. ^ Gheorghe Glodeanu, Coordonate ale imaginarului în opera lui Mircea Eliade, 2001, p. 44.
  72. ^ Ovidiu Ghidirmic, Moștenirea prozei eminesciene, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1996, p. 175.
  73. ^ Geta Costache și Anca Podgoreanu (ed.), Scriitori români în limbi străine: ghid bibliografic de literatură română, vol. 1, 2014, p. 416.
  74. ^ en Bryan S. Rennie, Reconstructing Eliade : making sense of religion, State University of New York Press, Albany, 1996, p. 269.
  75. ^ Istoria publicării lucrării Douăsprezece mii de capete de vite la Internet Speculative Fiction Database
  76. ^ en „Körutazás : román novellák, karcolatok (Book, 1977)”, Worldcat.org, accesat în  
  77. ^ Geta Costache și Anca Podgoreanu (ed.), Scriitori români în limbi străine: ghid bibliografic de literatură română, vol. 1, 2014, p. 402.
  78. ^ Geta Costache și Anca Podgoreanu (ed.), Scriitori români în limbi străine: ghid bibliografic de literatură română, vol. 1, 2014, pp. 403, 416.
  79. ^ Geta Costache și Anca Podgoreanu (ed.), Scriitori români în limbi străine: ghid bibliografic de literatură română, vol. 1, 2014, p. 417.
  80. ^ Geta Costache și Anca Podgoreanu (ed.), Scriitori români în limbi străine: ghid bibliografic de literatură română, vol. 1, 2014, p. 410.
  81. ^ bg ***, Balkanski literaturi: V dve ceasti (Балкански литератури: В две части), Akad. izd. prof. Marin Drinov, Sofia, 2004, p. 578.
  82. ^ Geta Costache și Anca Podgoreanu (ed.), Scriitori români în limbi străine: ghid bibliografic de literatură română, vol. 1, 2014, p. 412.
  83. ^ es José Antonio Hernández García, „Bibliografía comentada de Mircea Eliade”, în Estudios de Asia y África, El Colegio de México, Ciudad de México, vol. 38, nr. 1 (120), ianuarie - aprilie 2003, p. 232.
  84. ^ a b c Geta Costache și Anca Podgoreanu (ed.), Scriitori români în limbi străine: ghid bibliografic de literatură română, vol. 1, 2014, p. 413.
  85. ^ ru „Мирча Элиаде: «Двенадцать тысяч голов скота»”, FantLab.ru, accesat în  
  86. ^ ru „Мирча Элиаде: «Генеральские мундиры»”, FantLab.ru, accesat în  
  87. ^ a b Geta Costache și Anca Podgoreanu (ed.), Scriitori români în limbi străine: ghid bibliografic de literatură română, vol. 1, 2014, p. 414.
  88. ^ Cristina Poenaru, „Interviu: Prof. Mac Linscott Ricketts: «Mircea Eliade e produsul culturii românești»”, în România literară, anul XXXVI, nr. 49, 10-16 decembrie 2003.
  89. ^ Cristina Scarlat, „Receptarea cinematografică a prozei fantastice a lui Mircea Eliade în viziunea regizorală a lui Dan Paul Ionescu”, în Caietele Mircea Eliade, Editura Grafnet, Oradea, nr. 4/2005, pp. 117-146.
  90. ^ Cristina Scarlat, Mircea Eliade. Hermeneutica spectacolului. Convorbiri II, Editura Lumen, Iași, 2011, p. 24.

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • Sorin Alexandrescu, „Dialectica fantasticului”, studiu introductiv publicat în prefața volumului Mircea Eliade, La țigănci și alte povestiri, Editura pentru literatură, București, 1969, pp. XXIX-XXXIX.
  • Geta Costache și Anca Podgoreanu (ed.), Scriitori români în limbi străine: ghid bibliografic de literatură română, vol. 1: A-H, Biblioteca Centrală Universitară „Carol I”, București, 2014, pp. 399-420. ISBN: 978-973-88947-6-1
  • Ioan Petru Culianu, Studii românești. Vol. I: Fantasmele nihilismului. Secretul doctorului Eliade, ediția a II-a, Editura Polirom, Iași, 2006.
  • Mircea Eliade, „Douăsprezece mii de capete de vite”, în vol. La țigănci și alte povestiri, Editura pentru literatură, București, 1969, pp. 379-390.
  • Mircea Eliade, Memorii (1907-1960), ediția a II-a, Editura Humanitas, București, 1997.
  • Ovidiu Ghidirmic, „Mircea Eliade. De la mit la filosofie”, în vol. Proza românească și vocația originalității, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1988, pp. 138-173.
  • Gheorghe Glodeanu, Mircea Eliade. Poetica fantasticului și morfologia romanului existențial : eseuri, Editura Didactică și Pedagogică, R.A., București, 1997, pp. 127-129.
  • Gheorghe Glodeanu, Coordonate ale imaginarului în opera lui Mircea Eliade, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2001.
  • Gheorghe Glodeanu, Fascinația ficțiunii. Incursiuni în literatura interbelică și contemporană, Fundația Culturală Libra, București, 2006.
  • Florina Rogalski, Evoluția fantasticului: aspecte ale genului în proza lui Mircea Eliade, Editura Corint, București, 2002, pp. 137-142.
  • Eugen Simion, „Nuvelele textului mitic”, postfață la vol. Mircea Eliade, În curte la Dionis, Editura Cartea Românească, București, 1981, pp. 619-660.
  • Eugen Simion, „Mircea Eliade (1907-1986)”, în Scriitori români de azi, vol. I, Editura Litera Internațional, București-Chișinău, 2002, pp. 224-243.
  • Ali Shehzad Zaidi, „Timpul sacru și teroarea istoriei în «Douăsprezece mii de capete de vite» de Mircea Eliade”, în Viața Românească, nr. 7-8, 2010, articol tradus în limba română de Rodica Grigore.

Vezi și[modificare | modificare sursă]