Timbru (muzică)
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Timbrul se referă la una dintre calităţile de bază ale sunetului muzical, anume complexul de însuşiri care permit diferenţierea unor surse sonore mai mult sau mai puţin asemănătoare, precum vocile omeneşti sau instrumentele muzicale. Timbrul este considerat ca fiind de o însemnătate la fel de mare pentru personalitatea sunetului, cu acelea ale înălţimii, desfăşurării în timp (duratei) şi a intensităţii sonore.
Cel mai adesea, timbrul este delimitat după sursa sonoră, în timbru vocal şi timbru instrumental.
Cuprins |
[modifică] Modelare fizică
Timbrul se justifică acustic printr-un număr de parametri, unii dintre cei cu un grad mai mare de subtilitate nefiind încă neechivalaţi prin modele ştiinţifice. Însă cei mai importanţi dintre ei, sesizaţi încă din momentul inventării primelor instrumente de suflat (dar studiaţi în mod empiric în lumea antică), sunt spectrul sonor şi atacul.
[modifică] Spectrul sonor
Spectrul reprezintă descompunerea oricărui sunet complex (cu alte cuvinte, sunet desprins dintr-un context real) în elemente simple, indivizibile (oscilatori sinusoidali) şi descrierea pregnanţei fiecăreia în parte faţă de cea cu frecvenţa cea mai joasă (sunetul cel mai grav), numită fundamentală. De regulă (dar există şi excepţii), celelalte frecvenţe vor echivala numeric cu multiplii întregi ai frecvenţei fundamentale, primind numele de armonice superioare. Ele se numerotează după multiplul ales, spre exemplu, dublul fundamentalei se va numi „armonicul doi”, dar şi fundamentala însăşi va primi numele (mai rar întrebuinţat) de „armonicul întâi” (unu fiind element neutru al operaţiei de înmulţire).
[modifică] Atacul
În schimb, atacul reprezintă începutul unui sunet muzical, intervalul scurt de timp în care se declanşează mecanismele necesare producerii sale. De pildă, la vioară sau alte instrumente cu arcuş, atacul înseamnă intervalul în care arcuşul trece de la frecare statică către punerea coardei în mişcare la viteză constantă. Deşi greu perceptibile dacă sunt căutate anume, asemenea zgomote iniţiale sprijină de multe ori informaţia oferită de spectrul sonor. În cazul viorii, fără a auzi „începutul” sunetului riscăm să o confundăm cu sunetul unei trompete, din care s-a eliminat, de asemenea, atacul. (Explicaţia oferită în acest caz este că vioara şi trompeta au un spectru similar.)
[modifică] Timbrul instrumental
Sonoritatea unui instrument poate fi studiată pe mai multe nivele. Se poate porni de la asemănarea (sau dimpotrivă, contrastul) între aspecte diverse:
- modul de execuţie (instrumente cu coarde, de suflat ş.a.)
- analiza spectrului (pentru exemplul anterior, echivalarea unei viori cu o trompetă în anumite condiţii, deşi execuţia este foarte diferită pe cele două instrumente)
- analiza atacului (de exemplu, căutarea unui instrument cu atac foarte percusiv, scurt poate alege între un instrument cu coarde la care se cântă în manieră pizzicato sau unul de percuţie acordabil, precum xilofonul sau marimbafonul)
Cea mai răspândită variantă este prima, căreia i se subordonează catalogarea după construcţia instrumentului (de unde pornesc familiile de instrumente, concept refuzat de unii teoreticieni). Astfel, cornul englez şi oboiul sunt privite ca mult mai înrudite între ele, faţă de clarinet.
La un nivel mai intim, instrumentele construite pentru a avea aceleaşi posibilităţi tehnice (şi purtând acelaşi nume, de exemplu: două tube în si bemol) se diferenţiază prin calitatea construcţiei, materialele folosite, asamblarea lor de către roboţi industriali sau manual ş.a.m.d. Cele două tube pot aparţine de constructori diferiţi sau unui singur producător; în acest caz, ele se pot diferenţia prin seria de producţie (tube pentru profesionişti, tube mai reduse ca dimensiuni pentru elevi). Bineînţeles, compararea timbrului poate merge până la a confrunta două instrumente din aceeaşi serie, identice ca aspect, dar tot cu mici diferenţe de sonoritate (pentru cei mai mulţi, insesizabile).
[modifică] Timbrul vocal
Deşi încadrat, de asemenea, într-o număr de categorii fixe, timbrul vocal este mult mai particularizat pentru fiecare individ. Acest fapt se explică printr-un control mai precis al intonaţiei, articulaţiei ş.a.m.d., vocea fiind ghidată nemijlocit de starea organismului, în vreme ce expresia este redată pe un instrument muzical prin intermediul tehnicii specifice.
Vocile omeneşti se divid mai întâi după sex, în voci bărbăteşti şi voci femeieşti. Cele bărbăteşti sunt, în marea lor majoritate, mai grave şi mai bogate în armonice superioare. În cântul coral, se permit distanţe mai mari între vocile bărbăteşti, tocmai pentru că sonoritatea este mai „plină”. Bărbaţii dispun de falset sau „voce de cap”, o tehnică prin care ambitusul poate fi crescut aproximativ cu o octavă în acut, cu un timbru caracteristic, mult mai slab şi sărac în armonice decât cel specific. Vocile femeieşti sunt mai slabe ca intensitate şi mai puţin bogate în armonice decât cele bărbăteşti; de aceea, conducerea lor în cadrul unui cor va fi mai strictă.
Pornind de la timbrul cel mai grav şi profund până la cel mai acut, vocile se succed astfel:
- bas, bas-bariton, bariton, tenor, contratenor (la rândul său, grav, mediu sau înalt pentru a echivala registrele vocilor femeieşti)
- altistă, mezzo-soprană, soprană
În cazul cântăreţilor cu o pregătire de tip clasic, timbrele se împart la rândul lor în subcategorii, corespunzătoare altor trăsături ale vocii şi capabile să personifice roluri de operă sau altele asemenea din diverse genuri vocale sau vocal-simfonice.
[modifică] Bibliografie
- Alexandrescu, Dragoş (1997). Teoria muzicii, vol. I, Editura Kitti, Bucureşti
- Dănceanu, Liviu (2005). Anotimpurile muzicii. O istorie eliptică şi didactică a muzicii savante, vol. I, Editura Corgal Press, Bacău. ISBN 973-7922-37-9
- Lupu, Olguţa (2006-7). Cursuri de teoria muzicii, susţinute la Conservatorul bucureştean (anul I)
- Vodă-Nuţeanu, Diana (2006). Armonie, vol. I, Editura Muzicală, Bucureşti. ISBN (10) 973-42-0438-6, (13) 978-973-42-0438-0
