Pian

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Pian cu coadă

Pianul (prescurtarea comună a cuvântului de origine italiană pianoforte) este un instrument muzical foarte răspândit, în care sunetul este produs de corzi metalice fixate pe o placă de rezonanță din lemn, lovite de ciocănele acoperite cu pâslă, prin intermediul unei claviaturi. Pianele moderne au corzile montate într-un cadru metalic, de obicei turnat din fontă și finisat cu lac și pulbere de bronz (motiv pentru care este numit, impropriu, și „placă de bronz”). Acesta are rolul de a rezista tensiunii mari exercitate de corzi, care altfel ar deforma structura din lemn a pianului.

Elementele constructive[modificare | modificare sursă]

Elementele constructive ale unui pian

Elementele esențiale pentru producerea sunetului într-un pian sunt: (1) corzile metalice lovite de (2) ciocănelul din lemn cu cap de pâslă, (3) călușul pe care sunt fixate corzile prin intermediul unor șiruri de cuie metalice, și care transmite vibrația corzii către (4) placa de rezonanță din lemn, care are rolul de a transforma vibrația corzii în unde sonore. Coarda singură produce un sunet aproape inaudibil, datorită suprafeței sale foarte mici, iar placa de rezonanță, care are o suprafață considerabil mai mare, transformă vibrația corzii mult mai eficient în sunet, punând în mișcare un volum mare de aer (vezi si imaginea de mai jos).

Istoria pianului[modificare | modificare sursă]

Povestea pianului începe la jumatatea secolului al XII-lea cu primul său strămoș - monocordul cu clape - căruia ulterior i-au fost adăugate mai multe coarde, transformându-se în mult mai cunoscultul clavicord, care funcționa printr-un mecanism de atingere a coardelor în momentul apăsării clapelor. Până la începutul secolului al XV-lea, clavicordul ajungea să aibă zece coarde, fiecare dintre ele producând cel puțin două note prin atingerea coardelor în două puncte diferite pe lungimea acesteia.
Un alt instrument premergător pianului a fost clavecinul, care producea sunete atunci când în urma atingerii clapelor coardele erau ciupite de pene de lemn, așa cum buricul degetelor ciupește coardele de chitară. Acesta avea însă dezavantajul de a nu permite celui care cînta să ofere dinamism muzicii. Deși a fost des utilizat pe parcursul a două sute de ani, până în secolul al XVIII-lea claviatura sa ajungând până la opt octave, clavecinul a pierdut treptat teren în fața unui nou instrument numit pianoforte. În 1709, italianul Bartolomeo Cristofori din Padova, fabricant de clavecine, începea construcția primului mecanism de pian pe principiul atingerii coardelor cu ciocănele, fără ca acestea să rămână în contact cu coarda după producerea sunetului. În plus, impactul ciocănelelor putea fi controlat cu ajutorul pedalelor. Denumirea de pianoforte, menținută până în 1850, a fost dată tocmai datorită acestui principiu de funcționare care permitea obținerea unui sunet variat și clar, mai lung sau mai scurt, mai tare sau mai încet, în funcție de dorința celui care acționa clapele. Invenția lui Cristofori a fost menționată pentru prima dată în 1711, împreună cu o schiță a instrumentului, într-un document scris de către Francesco Scipione Maffei, constituind sursa de inspirație pentru prima generație de fabricanți de piane. De-a lungul vieții, Bartolomeo Cristofori a construit aproximativ douăzeci de piane, doar trei dintre acestea, care datează din anul 1720, păstrîndu-se până în zilele noastre în muzee din Europa și SUA.

Tipuri[modificare | modificare sursă]

Pianină (pian vertical)

Instrumentul cunoaște două forme constructive distincte:

Pianul cu coadă, în care corzile sunt dispuse pe orizontală într-o carcasă din lemn sprijinită, de obicei, pe trei picioare. Pianele cu coadă se împart, în funcție de lungime, în următoarele categorii:

- Pian cu coadă scurtă (lungime ~140-180 cm);

- Pian cu coadă medie (lungime ~180-230 cm);

- Pian cu coadă lungă (lungime ~230-300 cm) - cele mai lungi de ~240 cm sunt piane de concert.

Pianina, în care corzile și carcasa sunt dispuse în plan vertical, pentru a ocupa mai puțin spațiu. Poate avea înălțimi variabile.

Calitatea sonoră a unui pian este proporțională, de regulă, cu lungimea acestuia (respectiv înălțimea, pentru pianine), mai ales în ceea privește claritatea și puterea registrului grav. Aceasta se explică prin posibilitatea utilizării, în pianele cu coadă lungă, a unor corzi mai lungi și a unor plăci de rezonanță mai bine adaptate frecvențelor diferite produse de corzi.

Piane electrice[modificare | modificare sursă]

Un pian electric este un pian care produce sunete mecanice care sunt transformate în semnale electronice cu ajutorul unor doze electromagnetice. Spre deosebire de sintetizator, pianul electric nu este un instrument electronic ci unul electro-mecanic. Primele piane electrice au fost inventate la sfârșitul anilor 1920.

  • Superpianul lui Emerich Moses Spielmann (1927)
  • Pianul Neo-Bechstein (1931)

Producători de piane[modificare | modificare sursă]

Printre cele mai cunoscute firme producătoare de piane sunt astăzi Steinway and Sons (SUA și Germania), C. Bechstein (Germania), Blüthner(Germania), Bösendorfer (Austria), Yamaha (Japonia), Kawai (Japonia).

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • Donhauser, P.: Elektrische Klangmaschinen. Die Pionierzeit in Deutschland und Österreich, Boehlau, Vienne 2007.
  • Thiollet, J-P, Piano ma non solo, Anagramme, Paris, 2012.

Legături externe[modificare | modificare sursă]

Commons
Wikimedia Commons conține materiale multimedia legate de Pian