Bel canto

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Mathilde Marchesi (1821 - 1913), faimoasă profesoară italiană de tehnică bel canto
Pentru alte sensuri, vedeți Bel canto (dezambiguizare).

Bel canto, scris adesea și "belcanto", "Bel-Canto" sau "Bel Canto", (din italiană, "interpretare frumoasă"), este un stil de interpretare în muzica vocală, caracterizat prin puritatea liniei melodice, originar din Italia secolului al șaptesprezecelea, luând amploare în decursul secolului al nouăsprezecelea, epocă muzicală denumită Epoca Bel Canto.

Operele italienilor Gioacchino Rossini (1792 - 1868), Vincenzo Bellini (1801 - 1835) și Gaetano Donizetti (1797 - 1848) pot exemplifica la superlativ acest stil interpretativ, care a cunoscut un maximum maximorum între 1805 și 1830. Deși există unii specialiști care îl creditează pe compozitorul secolului al XVII -lea Pietro Cavalli cu introducerea stilului bel canto, o analiză stilistică atentă indică faptul că liniile melodice ale acestuia, line și fluente, aparțin unei alte epoci și, evident, unui alt stil muzical și interpretativ.

Caracteristicile stilului[modificare | modificare sursă]

Interpretarea bel canto se caracterizează prin perfecțiunea echilibrului vocal, printr-un legato bine ponderat, un registru vocal ușor înalt, agilitate și flexibilitate de bună factură și un anumit timbru specific, ce ar putea fi caracterizat drept "dulce". Operele cu pasaje solistice lungi și ornamentație muzicală bogată, consistente în termeni de frazare muzicală alternativă, respectiv folosind cadenza, se pretează cel mai bine stilului bel canto. În esență, bel canto pune accentul pe tehnica interpretării și nu pe volumul livrării muzicale. Astfel, unul din exercițiile menite a demonstra calitatea interpretării în tehnica bel canto constă în menținerea unei lumânări aprinse în apropierea gurii cântărețului în timp ce acesta cântă. Ideal, curentul de aer ieșind din gura cântărețului nu trebuie să facă flacăra lumânării să se miște. [1]

În afara stilului și al epocii bel canto, metoda interpretativă poate fi folosită pentru a cânta chiar în alte stiluri, așa cum ar fi în verismo, wagnerian, verdian sau în diferite stiluri moderne, unele dintre ele nefiind exact conectate cu muzica clasică, așa cum este stilul interpretativ al soliștilor cunoscuții sub numele generic de crooners. Studii geografice sugerează că tehnica vocală italiană bel canto, precum metode similare dezvoltate în Spania, decurg, foarte probabil, din metoda antică vocală, tehnică de interpretare care a evoluat odată cu evoluțiile culturilor din Orientul Mijlociu și din zona Mediteranei. Există dovezi etno-muzicale care suportă această linie evolutivă.

Interpreți de renume[modificare | modificare sursă]

Miguel Fleta was regarded by his native Spain as the "Lord High Keeper of the Seal of the Ancient Method". Fleta's voice was rich and powerful; qualities that seemed to assist his miraculous facility in pianissimo, coloratura, range, legato, and messa di voce. Other singers with powerful voices who have used the bel canto technique include Eva Turner (1892-1990), Elena Nicolai (1905-1993), Todor Mazarov (Masaroff) (1907-1975), Ghena Dimitrova (1941-2005) and Maria Caniglia (1904-1979).

While historians typically date the bel canto period to the early 19th century, the term itself did not come into common usage in its current sense until the middle of the 19th century. At that time composers such as Wagner began to call for larger, more dramatic voices, "but he intended for those voices to retain the bel canto approach; to sing his operas as one would sing Bellini's Norma. However, the tradition at Bayreuth was to declaim, and because the public demanded it, the singers complied."[2] Opponents of this trend complained, with Rossini, "Alas for us, we have lost our bel canto."

The sopranos Maria Callas (1923-1977), Joan Sutherland (1926- ) and Montserrat Caballé (1933- ) probably best exemplify the bel canto singers of the post-war period. (Virginia Zeani (1925- ) and Leyla Gencer (1928- ), both bel canto sopranos of equal abilities, made fewer recordings and thus their fame suffered by comparison in America.) In more recent years, June Anderson has had considerable success in Europe and the United States, focusing almost exclusively on soprano roles in the bel canto repertoire, and the young italian soprano Diletta Rizzo Marin For many years, few tenors sang bel canto: Alfredo Kraus (1927-1999) has been a good instance of them; however, since the débuts of Chris Merritt and Rockwell Blake they have started to reappear. Some commentators regard Raúl Giménez, Juan Diego Flórez and William Matteuzzi as skilled contemporary bel canto tenors; other commentators demur, however, given the clear and distinct differentiation between the bel canto technique and the bel canto repertoire (the latter of which the said tenors sing often and successfully).[3] Although he was not an opera singer per se, tenor Mario Lanza (1921-1959) also employed the bel canto technique to his singing, especially in the earlier part of his career.

Exemple video[modificare | modificare sursă]

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Brown, M.A., 1894
  2. ^ Jacocks (2007)
  3. ^ See Ciampa, The Twilight of Belcanto, Prologo.

Referințe[modificare | modificare sursă]


Operă --- Termeni specifici

Aria • Aria di sorbetto • Arioso • Bel canto • Breeches role • Burletta • Cabaletta • Cadenza • Cantabile • Castrato • Cavatina • Chest register • Claque • Coloratura • Comprimario • Convenienze • Coup de glotte • Da capo • Deep C • Diva • Fach • Falsetto • Fioritura • Gesamtkunstwerk • Head register • Intermezzo • Kammersänger • Leitmotif • Libretto • Literaturoper • Low C • Mad scene • Melodrama • Melodramma • Monodrama • Messa di voce • Opera house • Passaggio • Portamento • Prima donna • Prompter • Recitative • Regietheater • Répétiteur • Sitzprobe • Soprano C • Spinto • Sprechgesang • Squillo • Stagione • Surtitles • Tenor C • Tessitura • Timbre • Vibrato