Genuri muzicale
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
 |
Tonul acestui articol sau al acestei secţiuni este nepotrivit pentru o enciclopedie. Puteţi contribui la îmbunătăţirea lui sau sugera modificările necesare în pagina de discuţie. |
 |
Acurateţea acestui articol sau a acestei secţiuni este disputată Vă rugăm vedeţi părerile exprimate în pagina de discuţie |
 |
Acest articol sau această secţiune are bibliografia incompletă sau inexistentă. Puteţi ajuta găsind susţinere bibliografică pentru conţinutul paginii. |
Cuprins |
[modifică] Prezentare
Ce este exact muzica clasică? În general, se foloseşte cuvântul “clasic” pentru a descrie muzica(Arta care exprimă, într-o modalitate specifică, directă, cu ajutorul sunetelor, sentimente, stări şi atitudini psihice. Ca şi celelalte arte, reflectă realitatea prin imagini artistice. Specificul imaginii muzicale îl constituie desfăşurarea ei prin melodie, armonie şi ritm.) care nu este nici “jazz”, nici “pop”, nici “rock”, nici muzica folclorică, aceasta pur si simplu pentru că s-ar părea că nu există nici un alt cuvânt care sa o descrie mai bine.
[modifică] Genuri muzicale
Pentru a întelege cât mai bine modul de comunicare cu ajutorul muzicii este necesară definirea elementelor ce caracterizează Genuri muzicale:
[modifică] Muzica orchestrală
Pentru a înţelege pe deplin ceea ce reprezintă muzica orchestrală trebuie să înţelegem ce reprezintă orchestraţia.
Orchestraţia este ştiinţa combinarii instrumentelor unei orchestre, reprezentând îndemânarea prin care un compozitor ajunge să-şi definească ideile muzicale astfel încât aceste idei să poată fi interpretate de o orchestră, alcătuită din 7, 17 sau 70 – sau 107 persoane (aceasta fiind componenţa unei mari orchestre simfonice).
[modifică] Simfonia
Lucrarea ciclică pentru orchestră, de regulă are patru parţi (mişcări) poartă denumirea de simfonie. Etimologia sa greacă (symfonia “acordare de voci”) trimite la noţiunile de simultaneitate şi egalitate sonoră. Principiile de formă au fost stabilite de Haydn “părintele simfoniei clasice”.
[modifică] Prima parte: Sonata
• Prima parte, formă de sonată (modalitate de construcţie muzicală pe bază a trei secţiuni: expoziţie, dezvoltare, repriză; constând din enunţarea (expoziţia) a două teme diferite, contrastante, angranarea lor într-un proces dialectic specific de confruntare a potenţelor lor expresive (dezvoltarea), după care urmează readucerea ca într-o sinteză, a temelor din prima secţiune (repriza) si uneori o secţiune concluzivă (coda)). “Nici un alt gen nu apare muzicienilor într-un mod atât de accesibil şi în acelaşi timp exigent, mai ales după influenţa lui Beethoven. Maestru al noului limbaj pianistic.”
[modifică] A doua parte: Lied
• Liedul (cuvânt de origine germană, cântec, compoziţie vocală cu acompaniament instrumental (de obicei la pian)), a doua parte, sau temă cu variaţiuni. Deşi Haydn şi Mozart au practicat ocazional noul gen, Beethoven este primul care cultivă, dandu-I definitiv caracterul de piesă vocală acompaniată la pian. Maestrul incontestabil al genului rămâne totuşi Franz Schubert, autor în acest domeniu a mai multor sute de capodopere. Partea pianistică constituie mai mult decât un acompaniament al melodiei. Pianul este deseori cel puţin la fel de expresiv ca şi vocea, purtător al inexprimabilului poemului. El este acela care sugerează ambiţia, decorul, tensiunile, iminenţa dramei, fatalitatea, deznodământul… Începând cu Mahler, orchestra va înlocui în mod obişnuit pianul.
[modifică] A treia parte: Menuet
• A treia parte, menuet (dans vechi francez, în masura de ¾ ,tempo moderat). Menuetul complet autonom este destul de rar. Îl găsim în cadrul unei suite (Bach), al unei sonate sau al unei simfonii (Haydn, Beethoven, Mozart…); în acest domeniu, exemplele sunt la drept vorbind nenumărate.
[modifică] A patra parte: sonată, rondo
• Sonată, rondo (formă muzicală derivată dintr-un vechi cântec şi dans în cerc francez, caracterizat prin alternarea refrenului cu diferite cuplete (secţiuni care nu se repetă)) sau temă cu variaţiuni reprezintă a patra parte,. Se va impune ca formă foarte importantă ce organizeaza în special ultimile mişcări ale simfoniilor şi sonatelor după principiul alternării aceluiaşi refren cu cuplete diferite. Totuşi, diverse ansambluri de rondo-uri deosebit de reuşite, în special ale lui Mozart sau Chopin, înscriu în mod evident rondo-ul printre genurile muzicale. Mişcarea sa este rapidă iar expresia strălucitoare; numărul de cuplete nu este supus nici unei constângeri. În sfârşit compozitorii pot alege orice instrument, cel mai adesea fiind preferat pianul (la două sau patru mâini).
[modifică] Poemul simfonic
Muzica cu program(muzică instrumentală a carei structură este determinată prin date extramuzicale inspirate din natură, literatură şi arte plastice) are ca gen principal poemul simfonic. Acesta a fost introdus în muzica de Frantz Liszt care a definit această lucrare orchestrală ca fiind construită dintr-o singura mişcare, în formă de sonată, lied, rondo sau formă liberă.
[modifică] Uvertura
Uvertura – piesă orchestrală ce se cânta înaintea unei reprezentaţii de teatru muzical. Pentru a “deschide” drama, trebuia sugerată o ambianţă propice ascultării atente a partiturii. În secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea materialul muzical este aproape independent de acela dezvoltat în corpul lucrării (aproape întotdeauna o operă sau un oratoriu). În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, în special la Mozart, uvertura se integrează acţiunii dramatice, din care cântă anumite teme şi căreia îi caracterizează climatul sonor. Începând cu Beethoven autor al 11 uverturi, dintre care 4 numai pentru “Fidelio” (nici una nereuşind, de altfel, să-l satisfacă pe deplin), uvertura îşi descoperă o reală autonomie şi devine un gen practicat în mod obişnuit de compozitorii romantici.” Este formată dintr-o singură parte, profilată ca un gen de muzică programatică.
[modifică] Concertul
Din latinescul “concertare”- “a lupta”, concertul poate fi definit ca principiu muzical de autonomie în unitate; în drama muzicală se singularizează una sau mai multe părţi dar, în însăşi varietatea lor, toate elementele tind spre unitatea generală a bucăţii. A evoluat din diferite forme de lucrări folosind un singur instrument de-a lungul perioadei Baroc şi la sfârşitul secolului al XVIII-lea desemna o lucrare formată permanet din trei mişcări (repede-încet-repede). Compoziţie muzicală pentru unul sau mai mulţi solişti (interpret al unei lucrări scrise pentru o singură voce), acompaniaţi de orchestră, sau pentru orchestră, creând posibilitatea instrumentiştilor de a-şi demonstra virtuozitatea în calitate de solişti.
Concertul instrumental este o lucrare compusă pentru instrument solist şi orchestră, care se structurează pe principiul a trei parţi: allegro, andante, allegro.
[modifică] Baletul
Acest gen de spectacol este alcatuit din dans (ca element principal), muzică şi pantonimă. Iniţial, baletul este transpunerea în mişcare a unei acţiuni muzicale dramatice, cele două mijloace de expresie fiind dansul şi pantonima. Originile sale merg până în Antichitate. Dacă a traverat Evul mediu, Renaşterea şi perioada barocă, dacă a impus la Versailles şi în secolul al XVII-lea, forma baletului de curte, spectacol despre ea însăşi pe care Curtea şi-l oferă (Ludovic al XIV-lea se va dori dansator emerit), genul se dezvoltă într-un mod incomparabil în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. În secolul al XIX-lea, baletul este “pe numere”, adică în episoade succesive, foarte clar delimitate de natura deosebită a muzicii şi a coregrafiei (fiecare poate fi prezentat separat). Dimpotrivă, în baletul secolului al XX-lea, înlănţuirea scenelor este continuă, un auditor neavizat va întâmpina cele mai mari dificultăţi în separarea diverselor episoade ale lucrării. În Europa a aparut în epoca Renaşterii şi s-a dezvoltat începând din secolul al XVI-lea. Spre deosebire de dansul popular sau de salon, baletul este compus din combinaţii de paşi şi mişcări elaborate în prealabil de către interpreţi sau maeştri de balet.
[modifică] Muzica întâmplătoare
Muzica întâmplătoare este de obicei compusă din secţiuni mici, conţinând teme repetative, pentru o anumita producţie de scenă.
[modifică] Suita
Cuvânt de origine franceză (suite), suita, ca gen muzical, reprezintă o “succesiune, urmare”, alcatuita din mai multe mişcări contrastante ca expresie, reprezentând primul gen muzical, în sens de ciclu, pe care îl cunoaşte istoria muzicii. Nici un termen nu poate desemna mai bine genul muzical la care se raportează. Suita constă într-o succesiune de mişcări de dans. Termenul necesită o precizare: dansul muzical nu trebuie să fie neapărat tradus coregrafic. În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, suita dispare înlocuită de genurile de divertisment: casaţiune, serenadă. În secolul al XX-lea, au încercat să o readucă la viaţă mai mulţi compozitori importanţi: Debussy, Prokofiev.
[modifică] Muzica de cameră
Muzica de cameră definea iniţial muzica laică spre deosebire de cea religioasă. În zilele noastre muzica de cameră defineşte muzica interpretată de formaţii instrumentale sau vocale restrânse. Forma de bază este o lucrare pentru instrumente solo cu acompaniament la clape. Există nenumărate miniaturi de acest tip, in special pentru flaut, oboi, vioară, violoncel şi clarinet, având de obicei denumiri descriptive. Se pot defini şi alte lucrări de muzică de cameră reprezentând structuri multiple cum ar fi: trio de corzi (vioară, violă, violoncel), trio de pian (pian, vioară, violoncel), cvartet de corzi ( 2 viori, violă, violoncel), cvartet de pian (pian, vioară, violă, violoncel), etc.
[modifică] Muzica pentru instrumente solo
Orice muzică compusă pentru un instrument singur, fără acompaniament defineşte muzica pentru instrumente solo. Deşi există exemple de compoziţii muzicale pentru fiecare instrument muzical (incluzând numeroase lucrări pentru instrumente de percuţie), se poate considera că marea parte a lucrărilor muzicale au fost realizate pentru orgă, clape, chitară sau lăută.
[modifică] Muzica vocală
Muzica vocală reprezintă muzica destinată vocilor soliste, cu sau fără acompaniament (de obicei la pian), este cea mai veche formă muzicală, pentru că cel mai vechi “instrument” este vocea umană. Pentru oricine doreşte să traseze o istorie stilistică a muzicii nu trebuie decât să examineze muzica vocală, pentru că orice compozitor demn de numele sau a scris ceva care să implice vocea umană. În forma ei cea mai simplă, muzica vocală este formată dintr-o singură linie monodică. Această linie monodică defineşte originea muzicii corale, fără acompaniament. Pe parcursul istoriei muzicale din ce în ce mai multe parţi independente sunt adăugate gradual, limbajul muzical şi structura devinind din ce în ce mai complexă. Până la începutul secolului XX, cea mai mare parte a lucrărilor corale cu sau fara acompaniament au avut o bază religioasă (există şi numeroase excepţii).
[modifică] Opera
Acestă categorie muzicală definită pentru prima dată în Italia, la începutul barocului (dupa 1600), deşi variaţiunile pe această temă au fost multe şi variate,liniile principale au rămas în mod remarcabil nemodificate. Opera reprezintă o lucrare dramatico-muzicală, al carei text este în întregime cântat. Opera începe cu o uvertură sau preludiu care prezintă cadrul lucrării şi chiar o parte din cele mai importante teme care vor fi dezvoltate ulterior. Sub acompaniament orchestral interpreţii îmbină arta scenică cu cea vocală, corurile şi baletul completează uneori partitura, acţiunea este împartita în acte şi scene.
În cadrul acestora principalele mijloace de exprimare sunt:
• aria solo, duet-ul, trio-ul
• corurile pentru a permite unui grup mai mare să se alăture sau să comenteze asupra acţiunii
• recitativele care se aseamană cu conversaţia cântată, unde acţiunea de obicei se desfăşoară într-un ritm mai alert înainte ca următoarea bucată să permită o contemplare mai aprofundată asupra lanţului de evenimente
