Subcultură
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
 |
Acest articol sau secţiune are multe probleme. Puteţi ajuta la rezolvarea lor sau să le discutaţi pe pagina de discuţie.
|
Prin subcultură se înţelege fie o tendinţă de manifestare subiacentă a unei culturi elementare, fie o cultură a grupurilor şi subgrupurilor sociale dintr-o comunitate etnică. (DEX'98)
În sociologie, antropologie şi studii culturale, o subcultură este un grup de oameni cu o cultură (distinctă, sau obscură) care îi deosebeşte faţă de cultura mai mare, dominantă, denumită şi mainstream, de care aparţin. Dacă o anumită subcultură este caracterizată de o opoziţie sistematică faţă de cultura dominantă, ea poate fi descrisă ca fiind o contracultură. „Adepţii unei contraculturi resping unele sau majoritatea standardelor şi modelelor comportamentale ale societăţii înglobante, dar nu resping toate normele şi valorile culturii dominante” (I. Mihăilescu, 1993). [1]
O subcultură propune un ansamblu de simboluri, norme, valori şi moduri de viaţă neidentice cu cele ale culturii dominante într-o societate, dar nici în contradicţie faţă de acestea, ci adiţionate lor (de exemplu, Asociaţia pescarilor şi vânătorilor poate reprezenta o asemenea subcultură) (Bryjak, Soroka, 1995). Ken Gelder observă că subculturile sunt sociale, prin convenţiile lor comune, prin valori şi ritualuri. Subculturile pot părea "afundate" sau preocupate cu propriile lor interese - o altă proprietate ce le deosebeşte de o contracultură. El identifică 6 metode de bază prin care o subcultură poate fi înţeleasă:
1. prin relaţiile lor, în general, negative faţă de muncă (lipsiţi de activitate, paraziţi, etc.);
2. prin relaţiile lor negative sau ambivalente la clasa socială (subculturile nu sunt conştiente de clasă şi nu se conformează definiţiilor tradiţionale a clasei sociale);
3. prin asocierea cu teritorii ("strada", "ghetoul", "clubul", etc.), în loc de proprietăţi;
4. prin schimbarea formei de apartenenţă de la casă, la una nedomestică, şi anume, teritoriul. (De exemplu, grupuri sociale, în loc de familie);
5. prin legăturile stilistice faţă de exces şi exagerare (cu unele excepţii);
6. prin refuzarea banalităţilor vietii obişnuite şi masificare.
Deoarece subcultura este o cultură specifică unui grup social, şi pentru că acest grup este considerat ca fiind un sub-grup al grupului mare, adică a societăţii, rezultă că subcultura este cultura proprie unui sub-grup al societăţii.
Fiind conştient de ambiguitatea termenului de subcultură (are conotaţia a ceva ce este subordonată unei culturi dominante, ce are caracter subteran), Ulf Hannerz propune o regândire a lui în aşa fel încât să fie clar că subcultura este integrată într-un sistem mai larg, este diferenţiată în interior, se formează ca o reţea de relaţii şi situaţii sociale în cadrul căreia între participanţi se articulează o simetrie a perspectivelor. ... Şi în timp ce se recunoaşte heterogenitatea subculturilor, trebuie conştientizat şi faptul că delimitarea lor este relativă, graniţele între ele se refac permanent. ... Oricum s-ar întrepătrunde însă, clasificarea şi autoclasificarea oamenilor în subculturi serveşte la exprimarea distincţiilor sociale şi la consolidarea coeziunii din cadrul grupului.
Faţă de noţiunea de “subcultură”, cea de “microcultură” desemnează culturile formate pe baza unor experienţe concrete împărtăşite, pe baza unor biografii comune. Adică poate fi folosită în cazul descrierii unor spaţii sociale mai restrânse, unde mai funcţionează mecanismele de ordonare ale sensurilor, dar care, totuşi, nu pot fi considerate a fi ultimele spaţii ale diferenţierii culturale, căci acest proces este unul permanent şi omniprezent. [2]
David Riesman face distingeri între o majoritate, care "acceptă pasiv stiluri şi sensuri oferite comercial, şi o subcultură, care caută în mod activ un stil minoritar... pe care îl interpretează în funcţie de valorile lor subversive (ce subminează valorile acceptate general)". Sarah Thornton, ce face referiri la Pierre Bourdieu, descrie "capitalul subcultural" ca fiind cunoştintele si avuţiile culturale obţinute de membrii unei subculturi, ridicându-şi statutul şi diferenţiindu-se de membrii altor grupuri.
Dick Hebdige, în cartea "Subcultura şi sensul stilului" (1979) argumentează că o subcultură este o subversiune a normalităţii. Subculturile pot fi percepute ca fiind negative, datorită faptului că acestea critică standardul social dominant. În esenţă, subculturile aduc împreuna indivizi cu opinii asemănătoare, care se simt neglijaţi de standardele sociale, şi le permit să-şi dezvolte o identitate.
