Hannibal

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Pentru alte sensuri, vedeți Hannibal (dezambiguizare).
Hannibal
Trăit (246 î.Hr. - 183 î.Hr.)
Locul nașterii: nordul Africii
Locul decesului: Libyssa

Hannibal (247 î.Hr. - 183 î.Hr.) a fost om de stat și general cartaginez, considerat unul dintre cei mai străluciți comandanți militari din istorie și unul dintre cei mai mari dușmani ai Republicii Romane.

Cariera de scurt timp a lui Barcas[modificare | modificare sursă]

S-a născut în nordul Africii și a fost fiul lui Hamilcar Barcas. (Barcas era o poreclă care însemna Fulgerul, având în vedere slăbiciunea lui pentru atacurile rapide). Din anul 237 î. Hr. își însoțește tatăl în Spania; participă alături de acesta, apoi după moartea lui din 183 î.Hr., alături de Hasdrubal, la construirea imperiului colonial punic din Hispania. Potrivit legendei, la vârsta de 9 ani, Hannibal (Grația lui Baal) este pus de tatăl său, neconsolat de înfrângerea suferită de Cartagina în primul război punic, să jure ură veșnică romanilor.

La moartea lui Hasdrubal, forțele cartagineze din Spania îl aleg, în 224 î.Hr. pe Hannibal în calitate de comandant suprem. A perfecționat sistemul de cooperare în luptă între cavalerie și infanterie, a dovedit în practică importanța unui sistem eficient de recunoaștere și transmitere a informațiilor, rolul unei ofensive hotărâte. Strateg și tactician genial, bun organizator, conducător care a reușit să insufle, prin calitățile și exemplul personal, armatelor de mercenari comandate o încredere absolută. Diplomat clarvăzător și om politic lucid, Hannibal a fost considerat de către romani drept dușmanul lor cel mai aprig din întreaga istorie.

El rămâne cea mai strălucită personalitate a existenței de peste jumătate de mileniu a Cartaginei. Istoricul roman Titus Livius îl descrie în opera sa Ab urbe condita (De la întemeierea Romei): "...nicicând n-a fost pe lume un om mai bine înzestrat cu însușiri atât de felurite - și de a asculta și de a porunci. Când înfrunta primejdiile, Hannibal era cel mai cutezător dintre toți, iar în toiul pericolelor dovedea cea mai mare chibzuință. Nu-i isovea trupul nici un fel de trudă (...) Hannibal era deopotrivă de răbdător și la frig și la arșiță, cumpătat la mâncare și băutură, după care nu jinduia niciodată (...) Mulți l-au văzut adesea pe Hannibal odihnindu-se pe pământul gol, acoperit numai cu o mantie soldățească, în mijlocul străjerilor la posturile de veghe (...) În luptă pornea cel dintâi și ieșea din încăierare cel din urmă."

Cucerirea în 219 î.Hr., după un asediu de 8 luni, a orașului iberic Saguntum, în pofida protestelor Romei, și traversarea fluviului Ebru, în vederea supunerii întregii peninsule, au ca urmare declarația de război romană adresată Cartaginei. Această declarație de război a dus la izbucnirea celui de-al doilea război punic.

Al doilea război punic (218—202 î.Hr.)[modificare | modificare sursă]

Ruta invaziei lui Hannibal

Hannibal străbate în august 218 î.Hr., cu o armată de 50.000 de pedeștri, 9.000 de cavaleri și 37 de elefanți, Munții Pirinei, forțează trecerea râului Rhôn în Gallia și dejoacă toate tentativele romane de a-i bara drumul. În toamna anului 218, traversează în numai 15 zile, dar cu pierderi grele, culmile înzăpezite ale Alpilor, pătrunzând în octombrie 218, cu cei 26.000 de soldați care i-au mai rămas, în Câmpia Padului, în nordul Italiei.

Rapiditatea și insolitul manevrelor lui Hannibal au zădărnicit planurile romane care urmăreau concentrarea a două armate, una în Sicilia, pentru a debarca în Africa de Nord, și alta la Pisa, pentru a trece în Spania. Cea de-a treia armată, alcătuită în grabă, a încercat zadarnic să-l împiedice pe Hannibal să traverseze Rhônul și să pătrundă în Peninsula Italică.

Fapta vitejească a lui Hannibal trecând Alpii cu elefanţi de război a curs drept o legendă europeană: detaliu după o frescă: ca. 1510, Muzeul Capitoliului, Roma

Bătălii[modificare | modificare sursă]

În încercarea de a-și găsi aliați, face curte orașelor grecești din Italia. Celții, plini de ură împotriva Romei, care tocmai îi alungase din Italia de Nord, i-au facilitat armatei lui Hannibal trecerea. Își completează armata cu ajutorul triburilor din sudul Italiei și după ce înfrânge în noiembrie 218 î.Hr pe râul Ticinus armata consulului Publius Cornelius Scipio (tatăl lui Scipio Africanul), în decembrie, înfrânge armata consulului T.Sempronius Longus pe râul Trebia. Urmărind în primul rând distrugerea hegemoniei Romei în Italia prin desprinderea aliaților ei, Hannibal se va prezenta acestora drept eliberator al populațiilor și cetăților italice de sub jugul roman.

În martie 217 î.Hr. traversează Apeninii și pătrunde în Etruria. În timpul acestor evenimente își pierde un ochi. Pe malul nordic al Lacului Trasimene, Hannibal surprinde și nimicește, la 24 iunie, armata consulului Gaius Flaminius, care cade în luptă alături de alți 15.000 de soldați față de numai 1.500 de soldați pierduți ai lui Hannibal.

Dictatorul roman Fabius Maximus este numit la scurt timp și Cunctator (Zăbavnicul) pentru tactica sa de a evita o luptă deschisă cu armata cartagineză. Politica de temporizare promovată timp de șase luni de dictator, devastările punice din Italia centrală și meridională îi determină pe cei doi consuli nou aleși, Lucius Aemilius Paullus și Gaius Terentius Varro, să angajeze în august 216 î.Hr., la Cannae, în Apulia, o nouă confruntare deschisă cu Hannibal.

Slăbind centrul și oferind atacului roman iluzia unei victorii ușoare, Hannibal reușește, grație solidității flancurilor și a manevrei de învăluire a cavaleriei, să obțină completa încercuire a armatei romane, care era dublă ca efectiv. Pe câmpul de luptă rămân între 50.000 - 60.000 de soldați romani morți, cea mai gravă înfrângere militară din istoria Romei republicane.Hannibal a pierdut doar vreo 6000 de soldati ceea ce arata proportiile catastrofei pentru romani. Această bătălie a devenit model al bătăliei de învăluire în istoria artei militare.

În urma acestei victorii, după ce Roma refuză orice tratative de pace, Hannibal pătrunde în Campania, raliindu-și triburile samniților și Capua, cel mai strălucit oraș al regiunii. Alte numeroase populații italice și orașe precum Nola, Neapolis și Cumae, rămân fidele alianței romane. În 215 î.Hr. Cumae rezistă atacului cartaginez, în schimb orașele grecești din sudul Italiei - Locri și Crotona - își deschid porțile în fața lui Hannibal. Victoria de la Cannae este urmată de o serie de succese diplomatice de răsunet. Filip al V-lea al Macedoniei încheie o alianță cu Hannibal declarând război Romei. Siracuza trece în tabăra anti-romană. Tarentul, urmat de Metapont și de Thurioi, se alătură, în anii 213-212, punilor. Din 212-211 însă, balanța de forțe începe să se încline lent, dar inexorabil, în favoarea Romei.

Impas[modificare | modificare sursă]

În pofida superiorității lui Hannibal pe câmpul de luptă, depărtarea de bazele de aprovizionare din Africa de Nord și Spania, dominația maritimă romană, tenacitatea și puterea de rezistență latină au măcinat treptat forțele cartagineze de pe pământul italic. Hannibal a subapreciat sistemul hegemioniei italice. În anul 212 î.Hr. Siracuza este cucerită de romani, iar diversiunea de mare anvergură a lui Hannibal din 211 î.Hr., când apare sub zidurile Romei (Hannibal ad portas), nu îi poate obiga pe romani să ridice asediul orașului Capua, care este cucerit și aspru pedepsit.

"Știi să învingi, dar nu știi să profiți de victorie!" - acesta este reproșul pe care i l-a adresat fratele său lui Hannibal pentru că și-a lăsat armata să lâncezească în luxul din Capua, în loc să atace Roma imediat după victoria de la Cannae.

Sfârșitul războiului[modificare | modificare sursă]

Printr-o abilă diplomație, Roma reușește să găsească, în Liga Etoliană și Pergam, aliați fideli în primul război macedonean (215 î.Hr. - 205 î.Hr.), obligându-l pe Filip al V-lea să se consacre, în excusivitate, operațiunilor militare din Grecia. În anul 210 î.Hr., un nou general roman, în vârstă de numai 25 de ani, este numit comandant suprem al forțelor din Spania, eliminând până în 206 î.Hr. orice rezistență punică în Peninsulă. Istoriografia romană a făcut din Scipio Africanul contraponderea ideală a comandantului cartaginez. Tot mai izolat pe pământul italic, Hannibal apelează la ajutorul fratelui său Hasdrubal. Acesta, cu ultima mare oaste punică din Hispania, reface drumul lui Hannibal dar, ajuns în Italia centrală, este surprins de forțele celor doi consuli - Marcus Livius Salinator și Gaius Claudius Nero - la râul Metaurus, pierzând în bătălie întreaga armată și propria-i viață (207 î.Hr.).

Redus la defensivă în sudul Italiei, Hannibal este rechemat în 203 î.Hr. în Africa, după victoriile repurtate aici de Scipio Africanul. La capătul a 16 ani de lupte, Hannibal părăsește neînfrânt pământul Italiei. La Zama însă, în Tunisia, în ultima bătălie a celui de-al doilea război punic (202 î.Hr.) Hannibal este înfrânt de Scipio, Cartagina semnând, în anul următor, tratatul de pace.

Exilul și moartea[modificare | modificare sursă]

Hannibal schițează un program de reforme economice, fiscale, constituționale, vizând refacerea puterii cartagineze, dar animozitatea oligarhiei și presiunile Romei îl obligă în 195 î.Hr. să se refugieze la curtea lui Antiochos al III-lea, suveranul Regatului Seleucid, unde încurajează ostilitatea împotriva romanilor.

La începutul războiului lui Antiochos al III-lea împotriva Romei (192 î.Hr.), Hannibal susține, fără succes, ideea purtării luptelor pe solul italic. După înfrângerea seleucidă de la Magnesia (190 î.Hr.), după o serie de pelegrinări, Hannibal se refugiază la curtea regelui Bitiniei, Prusias I. Conduce flota acestuia la victoria în războiul împotriva Pergamului (184 î.Hr.) dar, după înfrângerea Bitiniei, pentru a nu cădea în mâinile romanilor, care ceruseră predarea lui, se sinucide la Libyssa, în 183 î.Hr. Moare în același an ca și rivalul său Scipio Africanul.

Lista bătăliilor[modificare | modificare sursă]

Bătălia de la Ticinus - Hannibal învinge romanii conduși de Publius Cornelius Scipio.
Bătălia de la Trebia - Hannibal învinge romanii conduși de Titus Sempronius Longus.
Bătălia de la Lacul Trasimene - Într-o ambuscadă, Hannibal distruge armata romană a lui Gaius Flaminius, care este ucis.
Bătălia de la Cannae - Hannibal distruge armata romană condusă de Lucius Aemilius Paullus și de Gaius Terentius Varro în ceea ce este considerată una dintre cele mai mari capodopere ale artei tactice militare
Prima bătălie de la Nola - Generalul roman Marcus Claudius Marcellus ține piept unui atac al lui Hannibal.
A doua bătălie de la Nola - Marcellus respinge din nou un atac al lui Hannibal.
A treia bătălie de la Nola - Marcellus luptă într-o bătălie indecisă cu Hannibal.
Prima bătălie de la Capua - Hannibal învinge consulii Q. Fulvius Flaccus și Appius Claudius
Bătălia de la Silarus - Hannibal distruge armata romanăa praetorului M. Centenius Penula.
Prima bătălie de la Herdonia - Hannibal distruge armata romană a praetorului Gnaeus Fulvius.
A doua bătălie de la Capua
A doua bătălie de la Herdonia - Hannibal distruge armata romană condusă de Fulvius Centumalus, care este ucis
Bătălia de la Numistro - Hannibal îl învinge pe Marcellus
Bătălia de la Asculum - Bătălie indecisă între Hannibal și Marcellus
Bătălia de la Grumentum - Generalul roman Gaius Claudius Nero luptă într-o bătălie indecisă cu Hannibal
Bătălia de la Crotona - Hannibal luptă împotriva generalului roman Sempronius în sudul Italiei.
Bătălia de la Zama (19 octombrie) - Scipio Africanul îl învinge decisiv pe Hannibal în Africa de Nord, sfârșind al doilea război punic

Hannibal în filme[modificare | modificare sursă]

An Film Note
2008 Hannibal Protagonist Vin Diesel
2004 Fantoma de la operă
2005 Hannibal – Rome's Worst Nightmare[1] Documentar britanic
2001 Hannibal: The Man Who Hated Rome Documentar britanic
1997 The Great Battles of Hannibal Documentar britanic
1960 Annibale Italian; Protagonist Victor Mature
1955 Jupiter's Darling Britanic; Protagonist Howard Keel
1939 Scipio Africanus - the Defeat of Hannibal (Scipione l'africano) Italian
1914 Cabiria Italian

Vezi și[modificare | modificare sursă]

Note[modificare | modificare sursă]

Legături externe[modificare | modificare sursă]