Relief creat de apele curgătoare

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare

Relieful creat de apele curgatoare: albie, meandre, lunca, terase, piemonturi, campii de nivel de baza.

Relieful fluvial[modificare | modificare sursă]

Spre deosebire de torenti, care desfasoara o eroziune impresionanta, dar de scurt timp si pe spatii foarte restranse, raurile si fluviile au cursuri permanente ce merg de sub varfurile muntilor sau dealurilor pana la mare sau ocean. Pe aceste drumuri, ele desfasoara o eroziune permanenta prin care creeaza vaile, largi uneori de cativa km si adanci de pana la cateva sute de metri. Pe vai sunt transportate catre mare si ocean, o data cu apa, materiale erodate de pe suprafata uscatului.

Relieful fluvial reprezinta relieful creat prin actiunea complexa de eroziune (regresiva, laterala si in adancime), transport si de depunere de catre rauri si fluvii.

Albia[modificare | modificare sursă]

Prin albie se intelege suprafata ocupata permanent sau temporar de apa unui organism fluviatil, in cadrul careia se exercita procese de eroziune, transport si acumulare. Albia propriu-zisa, cunoscuta si sub numele de albie minora, reprezinta partea ocupata de apa raului in timpul nivelelor medii si de etiaj.

In profil transversal se pot deosebi : malurile – care o despart de albia majora ; talvegul (canalul de etiaj) – ocupat permanent de apa.

Canalul de etiaj reprezinta linia care uneste cele mai joase puncte dintr-o albie si ocupa o latime foarte redusa in cadrul albiei propriu-zise, in care se incorporeaza organic ; pe el se retrage raul la apele sale cele mai mici. Pe fundul canalului se gasesc o serie de praguri si adancituri, care iau nastere si sunt mentinute datorita vartejelor cu axa de rotatie orizontala, ce se formeaza in stratele apelor de fund. In cadrul lui se canalizeaza cei mai puternici curenti de apa, cu viteza cea mai mare.

Relieful albiei este format dintr-o alternanta de aluviuni de diferite grosimi, dispuse in bancuri sau dune de diferite forme, care se afla intr-o miscare periodica. Deplasarea se face cu precadere la viituri. Materialele aluvionare au de obicei o constitutie heterogena atat din punct de vedere petrografic cat si granulometric. Analizate pe distante mari se observa o descrestere a diametrului aluviunilor in josul raului, de la bolovani mari in regiunile muntoase, pana la nisipuri si maluri fine in zonele de campie. Afluentii aduc de obicei aluviuni mai grosiere decat ale colectorului. Cand raul aluvioneaza abundent pot lua nastere bancuri emerse, denumite insule, ostroave sau crivine.

Ca specific evolutiv albia minora se dezvolta prin meandrare sau deplasari unilaterale, creand un pat foarte larg, pe care-l foloseste numai la inundatii – albia majora.

Meandrele[modificare | modificare sursă]

Meandrele sunt deplasari ale albiei minore, spre dreapta sau spre stanga, sub forma de bucle mai mult sau mai putin regulate. Deci, meandrele nu sunt forme de acumulare, ci din contra, de eroziune (laterala cu precadere) si de transport. In zonele unde domina acumularea, raul nu meandreaza, ci duce la despletiri. Deci nu orice cot al raului constituie un meandru. Ele se intalnesc de obicei grupate dar pot fi si izolate. Cele mai tipice se dezvolta in sectoarele cu profil de echilibru. Numele provine de la raul Meandras din Turcia.

Tipuri de meandre[modificare | modificare sursă]

Dupa aspect si dupa viteza de dezvoltare, se pot deosebi : meandre divagante si meandre incatusate.

Meandrele divagante[modificare | modificare sursă]

Sunt acelea care evolueaza repede, care isi schimba des si uneori brusc pozitia in spatiu si a caror forma nu se incadreaza in cotiturile vaii propriu zise. Ele se mai numesc si libere, ratacitoare sau de campie aluviala. Astfel de meandre se gasesc in campii si aproape peste tot unde luncile sunt larg dezvoltate. Se pot cita la noi in tara, meandrele Somesului, Siretului, Oltului, toate in anumite regiuni de campie sau de podis. Meandrele divagante au un subtip – meandrele compuse. La ele se observa bucle mari, care le randul lor prezinta meandre foarte mici.

Meandrele incatusate[modificare | modificare sursă]

Se intalnesc in zonele muntoase, de dealuri si de podis, formate din roci dure si relativ omogene. Ele nu isi schimba pozitia decat printr-o evolutie extrem de inceata. Un ex la noi in tara il formeaza meandrele Lapusului si Cavnicului, in masivul cristalin Preluca, sau meandrele Jiului si Nerei in portiunea lor de defileu. Meandrele incatusate sunt de doua feluri : de vale si de rau. Din punct de vedere genetic, cele de vale sunt mostenite, iar cele de rau sunt autogene (H.Baulig, 1948). La primele, sinuozitatile meandrelor corespund cu sinuazitatile vaii ; ele sunt mostenite de la un prim ciclu de meandrare a raului. Meandrele de rau nu coincid de loc cu ciclurile anterioare de meandrare.

Dezvoltarea si cauzele meandrelor[modificare | modificare sursă]

Prin eroziune laterala, care este inegala, raul creeaza coturi spre dreapta si spre stanga, spre care este atras curentul fluvial central. Malurile concave vor fi erodate, iar cele convexe aluvionate. Astfel apar niste bucle numite meandre. Orice meandru, dupa ce s-a format, se largeste si se deplaseaza spre avale. Cand panta este mai mare se accentueaza deplasarea spre avale, iar la pante mici cea laterala. Prin aceasta deplasare cu timpul ia nastere un fund larg de vale, respectiv lunca. Prin lunca, meandrele continua sa se formeze, dar independent de vechile maluri; acestea sunt meandre libere, spre deosebire de cele anterioare numite si meandre incatusate. Cand un meandru se largeste puternic el se poate gatui, iar apa raului isi indreapta cursul. Prin gatuire se formeaza o popina si un belciug. Belciugul este vechiul meandru, ramas parasit in urma indreptarii cursului; el este barat cu aluviuni la capete, iar in interior se aduna apa infiltrata din rau, si ramane pentru mult timp ca un lac de forma incovoiata. Uneori vegetatia si praful il colmateaza. Popina este un fel de insula mica, rezultata din vechiul uscat cuprins in bucla meandrului, inconjurata pe trei parti de belciug si pe o parte de rau.

Primele explicatii cauzale ale meandrelor se refereau la factori externi : devieri datorita rezistentei rocilor, a unor conuri de dejectie, caderea unor copaci. Ulterior se pune accent pe forta centrifuga (principiul lui Thomson) care duce la o usoara inaltare a apei spre malul concav si la o erodare a acestuia spre avale si lateral (Emm. De Martonne, 1948). Mai tarziu se dezvolta si se demonstreaza teoria scurgerii turbulente, in spirala sa helicoidala (Fargue).

Ultimele cercetari atesta ca orice rau tanar are, la inceput, tendinta de a curge sinuos, atat din cauza dinamicii sale turbulente si helicoidale, cat si din cauza rezistentei variate a malurilor. Firul apei se deplaseaza la coturi spre malurile cu aspect concav, pe care le „bucleaza” continuu. Pe masura ce raul se adanceste tot mai putin, eroziunea laterala se remarca in modelarea malurilor, sinuozitatile din plan tind sa se perfecteze; se ajunge la un echilibru dinamic transversal, la stabilirea unor raporturi intre dimensiunile cursului si curbele sale. Un asemenea echilibru de meandrare nu se formeaza decat in stadiul cand raul atinge profilul de echilibru longitudinal.

Importanta studiului meandrelor[modificare | modificare sursă]

Bucla interioara a meandrului este folosita pentru asezari omenesti, deoarece prezinta o serie de avantaje : are apa in apropiere, domina cai de comunicatie obligatorii (drumurile trec prin gatuirea buclei). Alteori evolutia meandrului poate conduce la aparitia unor probleme de ordin administrativ sau chiar politic. Indreptarea cursului, prin gatuirea unui meandru, face ca tot uscatul din interiorul buclei sa treaca in partea opusa a raului. Cand raul desparte doua state se impun modificari de granita, uneori cu mutarea tuturor constructiilor si chiar a asezarilor din locul respectiv. Cazurile au fost frecvente in jurul lui Mississippi. Probleme asemanatoare se pun si pentru anumite constructii tehnice si hidrotehnice; de ex daca se construieste un pod peste un rau cu meandre si daca raul isi indreapta ulterior cursul, tocmai la meandrul respectiv, atunci podul va ramane pe uscat si deci inutilizabil. In asemenea cazuri, tendinta de evolutie a meandrelor trebuie studiata in prealabil.

Lunca[modificare | modificare sursă]

Este o albie creata prin meandrare

Raul ajuns la un profil de echilibru se adanceste foarte incet sau de loc, eroziunea laterala devenind preponderenta. Deplasarea orizontala a albiei, formarea de meandre, largirea si deplasarea lor duc la calibrarea patului de meandre, respectiv la formarea unei albii majore. Albia majora este inteleasa mai mult ca o notiune hidrologica si anume aceea portiune a vaii care este afectata de apa curgatoare numai la viituri; i se mai spune si zona sau campia inundabila, iar in romaneste exista si termenul de lunca. Ultima notiune este mai complexa, cuprinzand si portiuni neinundabile care se gasesc, ca pozitie in albia majora. Astfel de microforme neinundabile sunt : popinele sau gradistele (martori din terase sau din interfluviu), conurile de dejectie si trenele (glacisuri). Lunca este deci o albie mai complexa, care apare in timpul profilului de echilibru ca o materializare a acestuia.

Structura luncii rezulta din insasi geneza ei. In fundament se afla rocile in loc, retezate aproximativ la acelasi nivel. Urmeaza un strat de aluviuni, heterogen din punct de vedere petrografic si granulometric. In partea superioara, albia majora este acoperita de un strat de argila aluviala.

Aceasta este depusa de apele de inundatie si provine mai ales din spalarea solului; de aceea malul rezultat este in general foarte fertil. Afara de stratul de argila aluviala se mai pot intalni, la marginea albiei majore si materiale coluviale, venite de pe versant, precum si conuri de dejectie, formate de afluentii laterali.

Aspectul luncii in profil longitudinal este in functie de marile unitati morfologice pe care le strabate raul precum si de rocile traversate. De regula, lunca se largeste din amonte spre aval, datorita cresterii volumului de apa si datorita rocii care este mai friabila in aceasta parte. Pe parcurs ea poate prezenta largiri si ingustari locale, ce merg pana la disparitia sa. O mare influenta, in dezvoltarea albiei majore o au nivelele de baza provizorii, adica: pragurile, cascadele si alte rupturi de panta ale profilului longitudinal, precum si cheile. Acestea impun formarea in amonte sau in avale de ele, a unei zone inundabile mai largi. In chei, cascade si praguri, lunca dispare de cele mai multe ori. In schimb, in unele depresiuni intramontane, peste zonele subsidente si peste campiile din apropierea nivelului de baza ea se poate dezvolta mult in latime, devenind ceea ce se numeste o campie aluviala.

In profil transversal, lunca este usor bombata langa albia minora. La inundatii, apele care au iesit peste maluri isi pierd viteza in mod brusc si sunt nevoite sa depuna. Cele mai intense aluvionari se fac imediat in apropierea malurilor, care in felul acesta se inalta. Cand panta de curgere este mica si aluviunile sunt in cantitate mare, atunci aluvionarea malurilor este asa de intensa incat ele capata aspect de diguri naturale. Totodata se colmateaza puternic si fundul albiei minore, ajungandu-se ca raul sa curga pe un pat situat la un nivel superior campiei din jur. In aceasta situatie, din timp in timp, digurile sunt rupte si raul capata alta albie, mai joasa. La astfel de momente se produc inundatii pagubitoare.

In interiorul luncii se afla si alte ridicaturi, create de vechile meandrari si diguri, avand forma unor bombari alungite, despartite de adancituri mlastinoase (albii parasite). Aceste bombari si mai ales digurile impiedica varsarea directa a afluentilor in raul principal. Ca urmare, acestia isi croiesc drum pe marginea luncii, respectiv pe zona cea mai joasa a sa. Afluentii merg astfel o distanta oarecare, prin lunca raului principal, pe directie paralela cu acesta (cursuri paralele). Asemenea exemple pot fi date la Siret (Siretelul), la Buzau, la Olt, la Vedea. Alteori abaterea afluentului, in momentul cand patrunde in lunca colectorului, poate fi pricinuita de depunerea unui con de dejectie. Conurile din lunca sunt mult mai aplatizate decat cele ale torentilor deoarece au fost depuse in intregime sub apa.

Importanta luncilor. Luncile au caracter regulator pentru scurgerea apelor in timpul viiturilor. Totodata, ele sunt foarte fertile, din cauza stratului de aluviuni fine ce le acopera si din cauza micii adancimi a panzei freatice. Culturile practicate aici dau productii importante chiar pe timp de seceta.

Viiturile neprevazute pot provoca pagube atat pentru culturi cat si pentru diferite constructii (sosele, cai ferate, locuinte, poduri). De aceea se pune problema amenajarii luncilor in vederea franarii actiunilor distructive ale inundatiilor. Amenajarile se fac de obicei prin indiguiri.

Terasele[modificare | modificare sursă]

O serie de cauze, cum ar fi ridicarile scoartei terestre, coborarea nivelului oceanic sau schimbarile climatice pot scoate raul din profilul de echilibru, obligandu-l ca pe distante mai mari sau mai mici sa se adanceasca puternic in interiorul luncii. Aceasta din urma va deveni tot mai neinundabila, ramanand cu timpul total suspendata fata de noua albie si capatand forma de treapta. Fosta lunca s-a transformat in terasa. Terasa se compune din doua elemente principale: podul si fruntea. Podul are aspect general plat si este rest al albiei majore. Fruntea reprezinta planul inclinat care face racordul intre pod si albia majora recenta sau cu podul altei terase inferioare. In afara de aceste elemente principale, la o terasa se mai gasesc si doua linii caracteristice: muchia terasei, linia care face unirea dintre pod si frunte si tatana, linia prin care podul se leaga cu forma imediat superioara.

Din punct de vedere structural podul terasei este format dintr-un pat de roci „in loc”, retezat aproape orizontal; urmeaza un strat de aluviuni care contine mult pietris si care in mod obisnuit poarta numele de pietris de terasa; deasupra se separa un orizont de argila fina aluviala. Afara de aceste orizonturi specifice, peste podul de terasa si in mod special la tatana, se suprapun ulterior materialele provenite de pe panta, coluvii sau conuri de dejectie; peste acest complex se afla solul actual. In anumite regiuni stratul aluvial, mai suporta si orizonturi de soluri fosile, alternand cu loessuri. Alteori terasa poate fi lipsita complet de patura aluviala si atunci ea se numeste terasa in roca, spre deosebire de prima care este o terasa in aluviuni, sau aluviala. Un caz special il formeaza terasele sculptate in aluviuni sau aluvionare.

Fazele de formare a unei terase[modificare | modificare sursă]

In mod obisnuit o terasa se formeaza prin doua faze: in prima se dezvolta albia majora care va deveni terasa, iar in a doua raul se adanceste, retezand lunca sub forma de treapta. Terasa este deci, inainte de toate, o forma rezultata din dominarea ritmica a eroziunii laterale cu cea de adancime si nu o forma de acumulare.

Tipurile de terase[modificare | modificare sursă]

Sub aspect genetic[modificare | modificare sursă]

Terasele pot fi : eustatice, climatice si neotectonice.[modificare | modificare sursă]

Dupa structura[modificare | modificare sursă]

Terasele se impart in : aluviale (cu un strat subtire de aluviuni), in roca (fara aluviuni) si acumulative sau aluvionare (taiate intr-o panza groasa de aluviuni).

Dupa desfasurarea in profil longitudinal[modificare | modificare sursă]

Se clasifica in terase: a) paralele cu talvegul; b) convergente in amonte sau in aval; c)deformate neotectonice; d) in foarfeca (la contactul unei regiuni unde se produc ridicari neotectonice, cu una unde au loc subsidente, in prima rezultand terase ce converg spre cea de-a doua, in care se dezvolta depozite suprapuse).

Dupa dispunerea in profil transversal[modificare | modificare sursă]

Terasele pot aparea simetric (bilateral) si asimetric (monolateral).

Dupa inaltime[modificare | modificare sursă]

Sunt terase joase si inalte.

Importanta studiului teraselor[modificare | modificare sursă]

Terasele prezinta o valoare deosebita in ceea ce priveste reconstruirea evolutiei reliefului cuaternar. Raportandu-le la alternantele perioadelor glaciare si interglaciare, ele se folosesc ca punct de reper in stabilirea morfocronologiei. Astfel o serie de unitati sau forme ce au aparut in acest timp, imediat sau inainte, pot fi sincronizate ca varsta si dezvoltare, cu scara teraselor din zona respectiva sau din apropiere.

Terasele reprezinta urmele cele mai importante care documenteaza dezvoltarea pe verticala si in plan a vailor, dand totodata indicatii pretioase asupra cauzelor acestora, cum ar fi : eustatismul, neotectonica, clima. Oriunde exista o urma de terasa, este un indiciu ca pe acolo a curs o vale.

In aprecierea miscarilor neotectonice si eustatice, terasele au fost folosite cu mult succes.

Terasele au si o importanta economica. Ele au fost cautate din totdeauna pentru asezari omenesti, avand podul neted si uscat, ferit de inundatii, apa in panza de pietrisuri; fruntea terasei apara de vanturi si este folosita pentru cultivarea de pomi sau vita de vie, iar raul din apropiere ofera si alte avantaje.

Cand cuvertura aluviala este groasa si extinsa poate contine o importanta panza freatica indicata in alimentarile cu apa potabila (prin puturi sau captari de izvoare la baza pietrisului).

Alungirea teraselor in lungul vailor, netezimea si pavajul de pietris au dus la folosirea lor pentru cai de comunicatie. Soselele si caile ferate au gasit aici terasamente aproape gata facute.

In agricultura ele ofera conditii bune de conservare a solului si de arat; terasele se usuca repede dupa ploi, dar pastreaza apa in panza de pietrisuri.

Terasele sunt folosite si pentru constructii hidrotehnice, cum ar fi: fixarea capetelor de pod sau de baraje; instalarea unor conducte cu cadere libera, pe podul terasei care sa foloseasca pentru irigari sau pentru hidroenergie.

In cazuri mai rare in terase se gasesc minerale utile, cu precadere cele grele (aur, platina) care au fost sedimentate pe partile cele mai joase ale fostelor albii, ulterior acoperite cu pietris.

Piemonturile[modificare | modificare sursă]

Piemonturile reprezinta una din formele cele mai mari de acumulare subaeriana. Ele sunt niste campuri netede, mai mult sau mai putin inclinate, construite din aluviuni, ce se extind pe zeci si uneori sute de km la poala muntelui inalt, facand racordul intre acesta si zona joasa din fata. Notiunea are inteles morfologic, cat si genetic. Primul sens se refera la „poala” sau „piciorul” muntelui (pied-mont) sau la zona joasa situata imediat in fata sa, cu conditia ca aceasta sa fie o unitate joasa de tranzitie catre campia propriu-zisa. Sensul genetic are in vedere si procesul dominant acumulativ, prin care s-a creat aceasta forma de relief, respectiv depuneri masive de aluviuni la contactul dintre un lant muntos in ridicare si unitatea neteda din fata.

La noi in tara exista o serie de termeni care se refera mai ales la sensul morfologic al notiunii de piemont, cum ar fi : poala de munte, plai, picior de munte.

Conditiile genetice[modificare | modificare sursă]

Piemonturile apar in toata splendoarea lor la poala lanturilor muntoase tinere fie ca forme active sau in constructie, fie ca forme de distrugere dar, care se pastreaza inca bine sau in petice. Asa este cazul lantului Alpino-Carpato-Himalaian sau al Cordilierilor americani. In mod deosebit se citeaza piemonturile de pe latura sudica a Himalaiei si piemonturile mediterneene ale Alpilor, cum ar fi zona denumita chiar Piemont, din nordul Italiei, construita de afluentii raului Po. Din aceste exemple rezulta doua conditii esentiale pentru aparitia piemonturilor, si anume : existenta unei bruste denivelari intre o zona muntoasa inalta si campie (conditia tectonica) si un regim hidrologic propice acumularilor masive (conditia climatica).

Conditia tectonica se realizeaza de obicei in faza cand un geosinclinal trece in orogen, adica atunci cand miscarile de inaltare devin dominante pe tot lantul. Aceasta faza incepe cu depunerea asa-numitelor formatiuni de molasa in zona de avantfosa. Atata timp cat miscarea subsidenta, din aceasta fasie marginasa, este puternica, depasind oarecum acumularea, nu apare piemontul, ci ramane o zona lacustra sau cel mult o campie. Piemontul, ca forma de relief, incepe a se naste numai atunci cand inaltarile generale duc la retragerea apelor marine de la baza muntelui si cand acumularile depasesc cat de cat subsidenta avantfosei.

Denivelarea tectonica, dintre munte si campie, intensifica eroziunea intr-o parte si acumularea in cealalta; procesul este cu atat mai activ cu cat muntele este in continua ridicare, ceea ce face ca raurile sa nu poata atinge cu usurinta profile de echilibru.

Conditia climatica este aceea care realizeaza un regim hidrologic spasmodic, respectiv ploi rare dar de o mare intensitate ce alterneaza cu perioade lungi de seceta sau chiar ploi de tip musonic (zonele mediteraneene, climatele semiaride si cele musonice). Discontinuitatea paturii vegetale intervine in accelerarea dezagregarii si a eroziunii. In timpul secetelor indelungate, pe pantele zonei muntoase au loc puternice dezagregari; la ploile torentiale, eroziunea fluviatila devine puternica.

Afara de conditiile principale amintite, mai pot fi adaugate altele doua, secundare (Posea, 1959). Prima se refera la necesitatea ca spatiul muntos sa fie extins, ca latime, pentru a se forma bazine mari de eroziune, care sa cladeasca piemonturi; a doua este posibilitatea ca nivelul de baza local sa fie relativ inchis. Ultima conditie priveste mai ales regiunile cu climat temperat sau periglaciar, unde evacuarea aluviunilor se face in mod obisnuit pana la ocean. Cand nivelul de baza este relativ inchis, ca de pilda Depresiunea Brasovului, atunci pot aparea piemonturi si in asemenea climate; ex piemontul Timis-Sacele.

Formarea piemonturilor[modificare | modificare sursă]

Prima faza evolutiva este aceea a dezvoltarii unor mari conuri acumulative. Ele ar putea fi numite si conuri piemontane, pentru a le putea deosebi de cele obisnuite care nu evolueaza spre piemont. Raurile mari dau conuri extinse si plate, iar cele mici, conuri restranse si inclinate.

In faza urmatoare conurile ajung la ingemanare si se construieste un glacis aluvial.

Cand glacisul acumulativ se formeaza pe suprafete de mai multe sute de km piemontul devine in fapt, o campie piemontana, care se construieste in cea mai mare parte fosilizand campia anterioara. Pantele sale sunt foarte reduse, adesea sub 0.5‰. Stadiul de piemont sau de campie piemontana, in care raurile raspandesc cantitati imense de pietrisuri fine, argile si nisipuri, se poate observa in bazinul raului Po, in Campia Gangelui, a Indusului, iar pentru trecut poate fi citat si piemontul Getic.

Prin ridicarea neotectonica a campiei piemontane, prin inaltime si caracteristici impuse de fragmentare devine podis piemontan, iar intr-o faza evolutiva inaintata, dealuri (coline)piemontane.

Reteaua hidrografica[modificare | modificare sursă]

Este o retea putin densa, curge la suprafata, malurile insesi fiind construite din propriile aluviuni. Albiile se colmateaza relativ repede si de aceea cursurile se vor schimba des prin divagari, deversari, captari. Vaile au in general apa putina, seaca cu usurinta, in schimb se umfla in timpul averselor. Raurile principale reusesc sa-si mentina albii stabile pentru perioade indelungate de timp, dar aproape totdeuna sunt deviate pe una din laturile conurilor.

Raurile ce cara aluviuni multe vor cladi conurile cele mai mari si ele vor fi primele ce se abat spre raurile mai putin incarcate, cucerindu-le albiile.

Dupa ce piemontul a incetat sa se mai construiasca, reteaua hidrografica isi schimba caracterele: se adanceste devenind stabila, se impune epigenetic, se creeaza o generatie noua de vai cu izvoarele in piemont; aceasta din urma se adapteaza si ea formei conurilor piemontane, dispunerii panzelor de apa ce le alimenteaza si structurii de fundament.

Structura piemontului[modificare | modificare sursă]

Piemontul este format din aluviuni, incepand cu pietrisuri de diferite dimensiuni, amestecate cu nisipuri si paturi sau lentile de argila. Marimea materialelor scade din amonte spre avale, aluviunile cele mai fine intalnindu-se la periferia piemontului. Terasele constituie inca un element specific piemonturilor, intalnindu-se in zonele temperate.

Tipuri de piemonturi[modificare | modificare sursă]

  1. Dupa tipul de munte, piemonturile pot fi: alpine, la baza muntilor formati prin orogeneza alpina, specifice fiind in S Alpilor si S Himalaiei; hercinice, la exteriorul masivelor vechi, formate prin orogeneza hercinica (muntii Vosgi, Jura Suaba, Tassili din Hogar); piemonturi la baza muntilor vulcanici.
  2. Dupa pozitie pot fi la exteriorul muntilor sau in interiorul lor, pe marginile unor depresiuni.
  3. Dupa clima piemonturile pot fi specifice climatelor: mediteraneene, subdesertice, musonice si temperate.
  4. Dupa stadiul de evolutie piemonturile pot fi : functionale, nonfunctionale, relicte si fosilizate.
  5. Dupa inaltime sunt: joase si inalte.

Importanta studiului piemontului[modificare | modificare sursă]

Prin pozitia de contact piemontul imprima in structura sa elemente care prin descifrare indica desfasurarea morfogenezei, atat in munte cat si in campie. Piemontul este fiu al muntelui, nascut si crescut spre campie, si ca urmare reda evolutia raporturilor in timp intre cele doua mari unitati. Daca evolutia muntelui se studiaza mai ales prin metoda nivelelor de eroziune, iar campia dupa coloana stratigrafica si scara teraselor, evolutia piemonturilor face apel la ambele.

Pentru a deduce toate aceste raporturi, studiul piemontului trebuie sa cuprinda analiza sedimentelor (grosime, granulometrie, litologie) si analiza formelor (forma piemontului, altitudine, extinderea conurilor, suprafetele de eroziune, terasele si studiul hidrografiei).

Piemonturile au si o importanta practica deosebita. Prin forma lor neteda si foarte extinsa, ofera conditii agriculturii (pomiculturii) si asezarilor.

Campiile de nivel de baza[modificare | modificare sursă]

Cand raul intra in ocean dispare ca organism si, o data cu el intreaga sa activitate. Daca relieful peste care serpuieste raul, in inaintarea sa spre mare, reprezinta o zona joasa, atunci aluvionarea se produce peste tot unde profilul longitudinal este sub echilibru; iau nastere astfel, la marginea marii campii premarine de nivel de baza. Ele au o oarecare inclinare, dar mult mai mica decat a piemonturilor, deoarece aici ajung numai aluviuni fine, in general argila si nisip. Panta lor este in medie sub 0.2‰.

Caracterele principale ale campiilor premarine sunt: netezire si uniformitate a reliefului, varietate hidrografica, extensiune mare in spatiu inclusiv la scara Globului.

Albiile cursurilor principale sunt delimitate de diguri construite la revarsari, apele curgand adesea deasupra nivelului general al campiei. Raurile limpezi, cu izvorul in campie au albii mai joase si de aceea sunt invadate periodic de raurile mari si cu multe aluviuni. Ruperea digurilor duce la inundatii cu caracter catastrofal. Toate cursurile au un mers foarte meandrat, cu bucle mici, compuse; aici se intalnesc adevarate meandre divagante. Si mai specifice sunt despletirile, insulele ce apar intre brate, schimbarea cursului principal pe ramuri secundare sau trecerea lui in albia mai joasa a unui rau vecin pe care si-o adapteaza pana la colmatare. In felul acesta raurile pelegrineaza pe spatii de sute de km, deplasandu-si continuu si gura de varsare daca relieful din aceasta parte permite. Se citeaza obisnuit fluviul Huang Ho, care in ultima suta de ani si-a mutat gura de varsare cu 500 km. In Romania, Buzaul a executat o deplasare de cca 180º in E Campiei Romane. Sunt cazuri cand blocurile din fundamentul campiei si liniile de fractura ce le despart pot efectua miscari care determina directia hidrografiei; este studiat rolul reliefului de fundament in aspectul campiei joase a Amurului sau falia nord-dobrogeana care a fixat gurile Dunarii si in parte chiar gura Siretului.

In afara vailor propriu-zise se intalnesc multe meandre parasite care pot fi umplute cu ape (belciuge), cursuri anastomozate (limanele fluviatile), mlastini, balti sau lacuri alimentate de rau (subteran sau la revarsari) si din precipitatii. Cand nivelul de baza a suferit coborari, atunci au putut lua nastere chiar terase eustatice; rar se intalnesc insa mai mult de doua terase.

Campii similare pot sa se dezvolte si in jurul nivelelor de baza regionale sau locale. Asa este cazul celor din jurul Aralului, Marii Caspice sau lacului Ciad. In aceasta categorie de campii de nivel de baza regional amintim si pe cele care au functionat in pliocen ca lacuri si apoi au fost colmatate : Campia Panonica, Campia Romana.

In ceea ce priveste campiile de nivel de baza local, ele sunt mult mai restranse si au un relief variat in functie de conditiile locale ce le-au creat. In aceasta grupa intra campiile depresionare, campiile rezultate din colmatarea unor lacuri, intre care cele glaciare; ultimele pot fi denumite si campii lacustre. Campiile acestei grupe sunt foarte repede fragmentate de vai, dand terase locale, peste care se suprapun diferite generatii de conuri.

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • Ilie, Gr. Posea, N. Popescu, 1970 –“Geomorfologie generală”, Editura Didactică și Pedagogică, București
  • Ielenicz M. si colab., 1999 – “Dicționar de geografie fizică”, Editura Corint, București