 Începând de la vârsta de cincisprezece ani, Nicolae Grigorescu a fost cunoscut sub apelativul de Nicu Zugravul datorită unei importante preocupări pe care a avut-o în realizarea de icoane și prăznicare la biserica din Băicoi și Mănăstirea Căldărușani, precum și în zugrăvirea bisericilor de la Mănăstirea Zamfira, Mănăstirea Agapia și biserica din Puchenii Mari. De la vârsta de zece ani, el a fost ucenicul pictorului Anton Chladek pentru o perioadă de doi ani, și după unele surse, a învățat pictura bisericească și cu alți meșteri autohtoni, cum au fost Niță Pârâiescu la Băicoi sau Evghenie Lazăr la Căldărușani. Până la zece ani, Nicolae a mai fost ucenic și pe la alți meșteri zugravi bucureșteni: la Gheorghe Puiu din Olari, mai apoi la fratele acestuia Dragomir și după aceea la Nae Pantelimonescu care era un zugrav renumit în acele timpuri. Istoricii de artă care i-au analizat parcursul artistic, au considerat că Nicolae Grigorescu care era posesorul unui talent nativ deosebit, a fost influențat în mod hotărâtor de Anton Chladek mai ales prin activitatea lui de miniaturist, mai presus de cea de zugrav sau realizator de icoane.
O lungă perioadă, Grigorescu a fost preocupat de problemele tehnice necesare desfășurării meșteșugului zugrăvelii. El a căutat să găsească o formulă adecvată de aplicare a clasicismului în iconografia tradițională, urmând, desigur, drumul înaintașilor săi în această direcție. A încercat și soluții proprii conforme spiritului său de artist, dar fără a se îndepărta de gustul publicului care era cantonat în percepțiile de natură istorică asupra unor astfel de tematici. Rezultatul nu a zăbovit să apară, și din melanjul uneori contradictoriu a acestor tendințe pe care le-a abordat, reiese că din anul 1853, el a reușit să depășească tot ce au știut să facă toți zugravii de dinainte-a sa. Practic, el i-a depășit pe Aton Chladek, Gheorghe Tattarescu sau Constantin Lecca, cei care au fost promotorii înnoirii clasiciste din primele decenii ale secolului al XIX-lea în România.
Cele mai importante realizări în pictura bisericească, care-i marchează de altfel și evoluția artistică sunt icoanele și prăznicarele de la biserica din Băicoi, icoanele de la Mănăstirea Căldărușani, icoana Sfântului Spiridon de la biserica Alexa din București, Epitaful, praporul și icoanele împărătești de la Mănăstirea Zamfira și monumentalele picturi de la Mănăstirea Agapia. Picturile murale de la Zamfira și mai apoi picturile de la Agapia au fost cele mai remarcabile realizări din viața artistului de până la douăzeci de ani, ele fiind considerate de către critica de artă o culme în pictura religioasă a secolului al XIX-lea din România. Trecând totul prin propriul său filtru și dându-le o interpretare personală în majoritatea cazurilor, el a mers, totuși, pe drumul înaintașilor săi, chiar dacă a acceptat și indicații asupra manierei de realizare sau a modului de organizare a scenelor religioase, astfel încât rezultatul să corespundă canoanelor bisericii ortodoxe române. Picturile de la Mănăstirea Agapia au la bază compoziții ale pictorilor Titian, Rafael, Leonardo da Vinci, Bartolomé Esteban Murillo, Rembrandt, Auguste Chauvin și mulți alții care nu au fost încă identificați de către critica de artă.
În momentul în care Nicolae Grigorescu a început să execute gravuri după operele marilor maeștrii apuseni pentru realizarea compozițiilor sale de natură religioasă, el a înțeles că se impunea cu necesitate să urmeze studii de pictură serioase, așa cum predecesorii săi Barbu Iscovescu, Constantin Rosenthal sau Ion Negulici le-au făcut prin atelierele din străinătate. Nicolae Grigorescu a făcut două petiții adresate domnitorului Barbu Dimitrie Știrbei (1856) și caimacanului Alexandru D. Ghica (1857) prin care le-a cerut acestora acordarea unei burse de studii în Vestul Europei. Amândouă cererile au rămas fără rezultat din motive birocratice. Ca urmare a celei de a doua petiții, s-a organizat un concurs la care a participat și pictorul Constantin I. Stăncescu, protejatul lui Gheorghe Tattarescu, care a câștigat competiția prin favoruri clientelare. Grigorescu a beneficiat, în schimb, de atenția pe care i-a acordat-o Mihail Kogălniceanu, care a văzut picturile pe care le realiza el la Agapia. Ca urmare, Kogălniceanu a dat dispoziție să i se acorde o bursă de studii la Paris începând din luna septembrie a anului 1861.
|
.jpg)
_(cropped).jpg)
