„De aproape patru decenii, trecând printr-un proces ratat al comunismului, societatea românească n-a reușit să se împace cu propriul trecut și să metabolizeze senin și fără încrâncenare lecțiile dramatice ale secolului al XX-lea. Confundând evaluarea critică, ce implică o etică memorială, cu moralismul istoric, cădem în capcana absolutizărilor: fie proslăvim trecutul, într-un tribalism istoriografic ce maschează frica de noi înșine, fie îl demolăm, într-un exces inchizitorial, pentru că nu se aliniază la standardele politice din prezent. [...]
Ne aflăm la o răscruce a dezbaterilor privind înțelegerea trecutului. Putem alege calea cea largă a confruntării, construind tranșee în care să ne baricadăm, convinși de supremația propriei lecturi asupra trecutului, sau putem alege cărarea îngustă, care ne obligă să ne trezim din lenea intelectuală și conformismul cultural, și să construim punți memoriale între diferitele perspective – teologice, filosofice, politice – asupra aceluiași trecut traumatic. [...]
Pentru asta, întâi de toate, merită să acceptăm o realitate ce nu-i de la sine înțeleasă: Nu există un discurs memorial UNIC. Doar regimurile totalitare au încercat să impună o perspectivă hegemonică asupra istoriei, cu prețul falsificării ei. Iar șansa pe care o avem (că polemizăm într-o societate liberă), de a dezbate dezinhibat asupra diferitelor viziuni în care privim trecutul, nu trebuie să se transforme într-o competiție memorială. [...]
Pe scurt, am ratat ambele terapii memoriale, necesare pentru a ne vindeca de maladiile totalitare ale secolului XX. Defascizarea am ratat-o pentru că a fost abuzivă, fiind folosită pentru a justifica alte crime, iar decomunizarea din neputință, pentru că prăbușirea regimului n-a fost urmată de pierderea puterii de către (neo)comuniști. [...]
conștienți de scadențele memoriale pe care le moștenim din veacul trecut, trebuie să evităm „competiția amintirilor” și să nu privilegiem victimele unei ideologii genocidare în detrimentul celeilalte.
[1]”