Mitologia greacă

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
(Redirecționat de la Mitologie greacă)
Jump to navigation Jump to search
Scene din mitologia greacă ilustrate în arta antică. În ordine din stânga sus: nașterea Afroditei, o petrecere cu Dionis și Silenus, Adonis cântând la liră pentru Afrodita, Heracles uciderea Hidrei din Lerna, balaurul colchian regurgitând pe Jason în prezența lui Athena, Hermes cu mama lui Maia, Calul troian, nava lui Odiseu care navighează pe lângă insula sirenelor.

Mitologia greacă este corpul de mituri relatate inițial de grecii antici. Aceste istorii se preocupă de origini și natura lumii, viețile și activitățile deităților, eroilor și creaturilor mitologice, și de originile și semnificația practicilor de cult și ritual. Specialiștii moderni studiază miturile în încercarea de a arunca lumină asupra instituțiilor religioase și politice ale Greciei antice și ale civilizației sale și de a înțelege însăși natura facerii mitului.[1]

Miturile grecești au fost inițial propagate de tradiția poetică orală, cel mai probabil de cântăreții minoici și micenieni începând cu secolul 18 î.e.n.;[2] eventual miturile despre războiul troian și urmările sale au devenit parte a tradiției orale a epopeilor lui Homer, Iliada și Odiseea. Două poeme ale lui Hesiod, aproape contemporan cu Homer, Teogonia și Munci și zile, conțin relatări despre geneza universului, succesiunea conducătorilor divini, succesiunea epocilor umane, originea suferințelor umane și originea practicilor de sacrificiu. Miturile sunt de asemenea păstrate în Imnurile Homerice, în fragmentele epopeilor din Ciclul Epic, în poemele lirice, în operele tragedianilor și ale comedianților din secolul 5 î.e.n., în scrierile intelectualilor și ale poeților din epoca elenistică și în textele din timpul Imperiului Roman ale unor scriitori precum Plutarh și Pausanias.

În afară de acest depozit narativ din literatura Greciei antice, reprezentările picturale ale zeilor, eroilor și episoadelor mitice înfățișate în mod vizibil în picturile de pe vase și pe decorația de ofrande votive și multe alte artefacte. Designurile geometrice de pe ceramica secolului 8 î.e.n. prezintă scene din ciclul troian precum și aventurile lui Heracle. În perioadele arhaică, clasică și elenistică, apar scenele homerice și alte scene mitologice, completând mărturiile literale existente.[3]

Mitologia greacă a avut o influență amplă asupra culturii, artelor și literaturii civilizației occidentale și rămâne parte a limbajului și moștenirii occidentale. Poeții și artiștii din timpurile antice până în prezent au dobândit inspirație din mitologia greacă și au descoperit relevanță și semnificație contemporană în teme.[4]

Prezentare[modificare | modificare sursă]

Mitologia greacă este una dintre mitologiile cele mai temeinic prelucrate poetic, astfel că nu dispunem decât aproape numai de izvoare literare și filozofice (Homer, Hesiod, Pindar, Platon, Lukian), speculații anecdotice (Ailianos), antimitografii (Euhemeros, Xenophanes), eseuri teologice (Plutarh) și rareori de informații ale istoricilor, capturate direct din tradiție (Herodot, Pausanias, Thukydides); totuși deși chiar acestea din urmă au pus în circulație informații intermediare, preluate de alții anterior, mitologia greacă este o mitologie pragmatică, adesea anecdotică, reflectând fie cruzimile sălbăticiei precivilizației arcadice, fie conflictele între ionieni și dorieni, fie chiar lipsa de scrupul în lupta de organizare a vieții primelor grupuri sociale statornice și a spațiului comercial maritim.

Mitologia greacă și-a elaborat un panteon aproape exclusiv antropomorfic, amoral, sacralizând defecte umane capitale (viclenia, adulterul, incestul, paricidul și fratricidul și în genere crima, vanitatea, trufia, lăcomia, nedreptatea).

Oratorul Isokrates (436 - 338 î.Hr.) scrie că poeții "au istorisit asemenea povești despre zei, cum nu ar cuteza nimeni să rostească nici despre dușmani; căci ei le-au reproșat zeilor nu numai răpiri, adultere și acceptare de plocoane de la oameni, ci și că s-ar fi înfruptat din carnea propiilor copii, că și-ar fi emasculat tații, că și-ar fi pus în lanțuri mamele precum și multe alte fărădelegi născocite pe seama lor" (Asupra schimbului de bunuri, XI, 38).

Zeii greci nu sunt numai prin excelență antropomorfi, nu au numai firi omenești, dar de fapt nu dispun de atribute divine în sens major (departe de absolutul concept ulterior din filozofia greacă); în miturile timpurii, acești zei au chiar puteri limitate (mai ales în epopeile homerice); de ex. când Zeus își izgonește fiica (Thetis), îi cere: "Du-te fără ca Hera să te poată zări" (Iliada, I, 522-523); aceștia au nevoie de informatori și crainici, ca să afle despre mersul lumii; sunt supuși surprizelor și manevrați de certuri, ambiții, orgoliu, capricii, fiind impulsivi și răzbunători (deși unii "teologi" antici, ca Hesiod, au încercat să justifice aceste trăsături). Tot panteonul olimpian - lipsit de măreție -duce o viață de clan certăreț lipsit de norme morale, incestuos, excesiv în actele erotice. În ciuda faptului că hrana și băutura lor sunt, teoretic, ambrozia și nectarul, zeii Helladei mănâncă și beau din belșug vin și cărnuri, iar atunci când vizitează pe oameni, dorm, suferă de boli și, ca orice societate primitivă, ascultă muzica lui Apollon și a Muzelor numai la ospețe. Deși lacomi de sacrificii, pe care le doresc adesea în hecatombă, în mod paradoxal, ei nu suportă să vadă cadavre.

Spirit lucid, Euripides pune în gura unui personaj din tragedia Hyppolitos o afirmație dură: "Zeii ar trebui să fie mai înțelepți decât muritorii".

Miturile apar în societățile primitive când nu au nici un scop artistic în sine, fiind absorbite de cultură, ca o materie primă a ei, în etapele istorice ulterioare, de consolidare a civilizației. Ramura indoeuropeană, venind în sudul Europei, și-a adus propiile mituri arice (în primul rând cultul lui Dyaus Pitar, devenit Zeus) și a absorbit mitologiile locale (egeeană, pelasgă), ca și miturile dispersate ale unor populații mărunte, despre care nu mai știm decât ce oferă tot miturile grecești, de ex. frecvența pomenirii traiului troglodit al arcadienilor. Probabil de acolo și persistența până într-o anumită epocă a sacrificiilor umane, ca și a fetișismului (zeii înșeși au fetișuri); de asemeni, supraviețuirea animismului, în nenumăratele Nimfe, Dryade, Hamadryade, Naiade, Oceanide ș.a. Erau stăruitoare și tradițiile totemice, aduse din fondul aric comun sau împrumutate de la populațiile locale: Hera era uneori simbolizată de o vacă (Homer o numea "cea cu ochi de vacă"); Zeus era uneori taur, doica sa Amaltheia era capră, Atena era bufniță, iar Apollon lup; tribul mirmidonilor avea ca strămoș totemic furnics (myrmex), iar imaginile culturale cretene trădează și ele o amplă zoolatrie, provenită din totemuri.

Lumea mitologiei grecești este complexă: monștrii, războaie, intrigi și zei indiscreți sunt numeroși, iar genealogia lor se încrucișează deseori.

Este important de reținut că grecii antici amestecau evenimentele din mitologia lor cu cele din istorie. De asemenea Iliada și Odiseea sunt considerate istorice.

Genealogia aheilor din mitologia greacă[modificare | modificare sursă]

Genealogia aheilor din mitologia greacă
 
 
 
 
 
 
 
 
 
Uranus
 
Gaia
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
Cronus
 
Rhea
 
Oceanus
 
Tethys
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
Libya
 
Poseidon
 
 
 
Nilus
 
Inachus
 
Melia
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
Belus
 
Agenor
 
 
 
Telephassa
 
 
Phoroneus
 
Io
 
Zeus
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
Cadmus
 
Cilix
 
Europa
 
Phoenix
 
Achiroe
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
Harmonia
 
 
Danaus
 
Egipt
 
 
 
 
Epaphus
 
Memphis
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
Polydorus
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
Agave
 
 
Hypermnestra
 
Lynceus
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
Autonoë
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
Ino
 
 
 
 
Abas
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
Semele
 
Zeus
 
 
 
 
Acrisius
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
Dionis
 
 
 
 
 
 
Danae
 
Zeus
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
Perseu
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 

Personajele mitologiei grecești[modificare | modificare sursă]

Cei doisprezece zei din Olimp[modificare | modificare sursă]

Alte divinități[modificare | modificare sursă]

Mituri și motive[modificare | modificare sursă]

Motive în arta și literatura occidentală[modificare | modificare sursă]

Nașterea lui Venus (cca. 1485–1486 de Boticelii, ulei pe pânză, Uffizi, Florența)—o Venus Pudica renăscută pentru o nouă viziune asupra Antichității păgâne.[3]

Adoptarea pe scară largă a creștinismului n-a oprit popularitatea miturilor. Odată cu redescoperirea antichității clasice în Renaștere, poezia lui Ovidiu a devenit o influență majoră asupra imaginației poeților, dramaturgilor, muzicienilor și artiștilor.[5] Din primii ani ai Renașterii, artiști ca Leonardo da Vinci, Michelangelo și Rafael, au înfățișat subiecte păgâne ale mitologiei grecești alături de mai convenționale teme creștine.[5] Prin intermediu latin și lucrările lui Ovidiu, mitul grecesc i-a influențat pe poeți medievali și renascentiști precum Petrarca, Boccaccio și Dante în Italia.[3]

Plângerea lui Icar (1898) de Herbert James Draper

În Europa de Nord, mitologia greacă niciodată n-a avut aceeași influență asupra artelor vizuale, dar efectul său a fost foarte evident în literatură.[6] Imaginația engleză a fost aprinsă de mitologia greacă începând cu Chaucer și John Milton și continuând prin Shakespeare până la Robert Bridges în secolul 20. Racine în Franța și Goethe în Germania au reînviat drama greacă, prelucrând miturile antice.[5] Deși în timpul iluminismului secolului 18, reacția împotriva mitului grec s-a răspândit de-a lungul Europei, miturile au continuat să furnizeze o sursă importantă de material brut pentru dramaturgi, inclusiv cei care scriau librete pentru multe din operele lui Handel și Mozart.[7]

Spre sfârșitul secolului 18, romantismul a inițiat un val de entuziasm pentru tot ce este grec. În Britania, noi traduceri ale tragediilor grecești și ale lui Homer i-au inspirat pe poeții (precum Alfred Lord Tennyson, Keats, Byron și Shelley) și pictorii contemporani (precum Lord Leighton și Lawrence Alma-Tadema).[8] Christoph Gluck, Richard Strauss, Jacques Offenbach și mulți alții au stabilit teme mitologice în muzică.[3] Autori americani ai secolului 19, precum Thomas Bulfinch și Nathaniel Hawthorne, considerau că studiul miturilor clasice este esențial pentru înțelegerea literaturii engleze și americane.[9] În timpurile mai recente, teme clasice au fost reinterpretate de dramaturgii Jean Anouilh, Jean Cocteau și Jean Giraudoux în Franța, Eugene O'Neill în America, și T. S. Eliot în Britania și de romancieri ca James Joyce și André Gide.[3]

Referințe[modificare | modificare sursă]

  1. ^ „Volume: Hellas, Article: Greek Mythology”. Encyclopaedia The Helios. . 
  2. ^ Cartwirght, Mark. „Greek Mythology”. Ancient History Encyclopedia. Accesat în . 
  3. ^ a b c d e „Greek Mythology”. Encyclopædia Britannica. . 
  4. ^ J.M. Foley, Homer's Traditional Art, 43
  5. ^ a b c „Greek mythology”. Encyclopædia Britannica. . 
    * L. Burn, Greek Myths, 75
  6. ^ Miles, Geoffrey, ed. (). Classical mythology in English literature : a critical anthology. Routledge. ISBN 0415147557. OCLC 912455670. 
  7. ^ l. Burn, Greek Myths, 75
  8. ^ l. Burn, Greek Myths, 75–76
  9. ^ Klatt-Brazouski, Ancient Greek and Roman Mythology, 4

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • Victor Kernbach, Mitologie generală, 1989, pag. 373

Vezi și[modificare | modificare sursă]

Legături externe[modificare | modificare sursă]