Leonte Răutu

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Leonte Răutu
Leonte Răutu.jpg
Politicianul Leonte Răutu

 Șeful Direcției de Propagandă și Cultură
a CC al PMR
În funcție
1956 – 1965

 Membru al Comitetului Politic Executiv
În funcție
1955 – 1981

Secretar al CC al PCR
În funcție
1965 – 1969

Vicepreședinte al Consiliului de Miniștri
În funcție
13 martie 1969 – 28 februarie 1972

În funcție
1972 – 1982

Născut(ă) 28 februarie 1910
Bălți, Imperiul Rus
Nume la naștere Lev Oigenstein
Decedat(ă) 1993, (83 de ani)
București, România
Partid politic Partidul Comunist din România, Partidul Muncitoresc Român
Soție Tatiana Leapis (Bulan),
Natalia
Copii Anca Răutu-Oroveanu, Elena Răutu-Koler
Frați Mihail Oigenstein (Mihail Oișteanu), Dan Răutu (David Oigenstein)
Profesie politician comunist
Naționalitate română
Etnie rusească, evreiască

Leonte Răutu (născut Lev Oigenstein) (n. 28 februarie 1910, Bălți, Imperiul Rus - d. 1993, București) a fost un om politic comunist de origine evreiască.

Biografie[modificare | modificare sursă]

A fost din 1956 până în 1965 șeful Direcției de Propagandă și Cultură a CC al PMR, fiind numit de „Raportul Tismăneanu”, la pagina 662, „dictatorul culturii române”.

Fratele său Mihail, tatăl scriitorilor Andrei Oișteanu și Valery Oișteanu și-a schimbat numele din „Oigenstein” în „Oișteanu”.

În anul 1931 a devenit membru al Partidului Comunist din România și ulterior a devenit ideologul partidului comunist de sub Gheorghe Gheorghiu-Dej. Leonte Răutu (n. Lev Oigenstein) s-a născut în orașul Bălți din Basarabia în familia unui farmacist. A urmat cursuri universitare la București, la Facultatea de Matematică a Universității, cursuri pe care nu a reușit să le termine. A fost colaborator cu Lucrețiu Pătrășcanu, Sorin Toma, Ștefan Foriș, Valter Roman, Mircea Bălănescu și Tatiana Leapis (ulterior Bulan). Aceasta din urmă a fost prima sa soție de care a divorțat, ea căsătorindu-se cu Ștefan Foriș.[1]

Leonte Răutu citea de obicei literatură sovietică și rusă, era inteligent, bine informat și deseori ironic. Neavând o educație în filozofie, el era printre puținii activiști care deținea un grad de cultură marxistă. A fost arestat în anii 1930 și a fugit în URSS în momentul anexării Basarabiei din 1940. În URSS a lucrat inițial ca secretar de redacție la gazeta Pământ sovietic din Bălți (RSS Moldovenească), după care a trecut la o carieră de nisip din Carpovka, dar și prin colhozurile Uniunii Sovietice. La Moscova, a lucrat cu Ana Pauker ca șef de secție a postului de Radio Moscova, avându-i colaboratori și pe Petre Borilă și Valter Roman. La cererea Anei Pauker, Leonte Răutu se întoarce în România în anul 1945, unde va accede în vârful propagandistic al Partidului Comunist Român. Astfel, el va deveni adjunct al lui Chișinevschi și va lucra în echipa editorială a "Ziarului Scânteia". Articolele sale sunt caracterizate de o ironie acidă și folosindu-se de invective vehemente critică puternic pe membrii Partidului Național Țărănesc precum și ziarul lor de partid "Dreptatea". În acest fel, Leonte Răutu se individualizează alături de Ștefan Voicu, Nestor Ignat, Miron Radu Paraschivescu, Silviu Brucan, Sorin Toma, Nicoale Moraru și Traian Șemlaru ca unul dintre criticii de forță ai sistemului pluripartinic al democrației. Din acest grup de propagandiști comuniști se va recruta nucleul dur al ideologilor Partidului Muncitoresc Român.[1]

Leonte Răutu este recunoscut că a fost cel mai apropiat colaborator al lui Chișinevschi și deținea funcția de membru al Comitetului Central al PMR după anul 1948. Începând din 1956 a deținut funcția de șef al Direcției de Propagandă și Cultură a Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român, el fiind de fapt dictatorul culturii române de sub Gheorghe Gheorghiu-Dej. Începând din acest an, Răutu era practic al doilea om în stat după Dej.[1]

Din 1948 devine membru al CC al PCR, membru al Comitetului Politic Executiv (1955-1981), secretar al CC al PCR (1965-1969), vicepreședinte al Consiliului de Miniștri (13 martie 1969 - 28 februarie 1972) în Guvernul Ion Gh. Maurer (5), rector al Academiei de studii politice „Ștefan Gheorghiu” din București (1972-1982)[necesită citare].

Înainte de moartea lui Stalin, Leonte Răutu a organizat acțiunea de desconspirare a poeților și criticilor așa ziși "decadenți", acțiune care a purtat numele de "Reconsiderarea moștenirii culturale". În toată această perioadă, singurul rival cu calități ideologice era Grigore Preoteasa care în anul 1957 era membru al Secretariatului Comitetului Central pentru probleme ideologice. Preoteasa a murit în anul 1957 în celebrul accident aviatic din Rusia și astfel Leonte Răutu și-a putut da mână liberă în controlul și organizarea culturii române. Ca adjuncți i-a avut pe Ofelia Manole, Nicolae Goldberger, Paul Niculescu-Mizil, Manea Mănescu, Pavel Țugui și Cornel Onescu. Din cauza originii sale evreiești, Răutu a căutat să aibă tot timpul relații cordiale cu Nicolae Ceaușescu. Aceste relații s-au îmbunătățit prin prietenia strânsă dintre soția sa Natalia și Elena Ceaușescu. Prin aceste relații ale căror începuturi se regăsesc în epoca lui Dej, la care s-a adăugat abilitatea cameleonică de adaptare în diferite situații, Răutu a reușit să-și asigure o longevitate politică de invidiat.[1]

Începând din anul 1965, Leonte Răutu accede în postura de membru al Secretariatului Comitetului Central, membru al Comitetului Executiv și va deține și funcția de viceprim-ministru cu probleme de educație. În perioada 1974 - 1981, deține funcția de rector al Academiei de partid "Ștefan Gheorghiu".[1]

În momentul în care una dintre fiicele sale decide să emigreze în Statele Unite ale Americii, Leonte Răutu este forțat să demisioneze și să se pensioneze. Ca urmare a evenimentelor din decembrie 1989 si a stabilirii unor noi direcții în politica românească, Răutu și-a petrecut ultimii ani din viață în confuzie și panică, întregul sistem politic și ideologic la care a participat o viață fiind distrus. El dă un interviu politologului Philippe du Bois în care a admis că zeci de mii de oameni au fost de fapt niște victime ale sistemului comunist, dar nu și-a exprimat nicio remușcare.[1]

A fost căsătorit cu Natalia[2], fostă dactilografă la Radio Moscova și fostă șefă de cabinet a lui Iosif Chișinevschi.[3] Sora Nataliei, Maria, căsătorită cu generalul în rezervă Janos Rab, fost ambasador la Moscova și Belgrad, a fost șefa Secției Externe a Comitetului Central al Partidului Comunist Român, înaintea Ghizelei Vass. Soții Răutu au avut două fiice, Anca Răutu-Oroveanu (n. 1947) și Elena Răutu-Coler (Koller).

Leonte Răutu și-a pierdut influența în a doua jumătate a anului 1981, când fiica sa Elena împreună cu soțul ei, Andrei Coller, au făcut cerere de plecare definitivă din România.[4]

Este considerat a fi personajul Malvolio Leonte din romanele „Incognito” și ”Ne întâlnim la judecata de apoi” ale lui Petru Dumitriu și personajul Valeriu Trotușanu din romanul „Cunoaștere de noapte” al lui Alexandru Ivasiuc.[4] De asemenea, Vladimir Tismăneanu îl numește „fervent discipol al lui Jdanov”.[5]

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ a b c d e f ro Raportul Tismăneanu pag. 661-662
  2. ^ Intre steagul partidului si Salvatore Adamo. Amintiri despre anii 1963-1965, 10 august 2005, Vladimir Tismaneanu, Revista 22, accesat la 25 mai 2013
  3. ^ ro Privesc din Doftana prin gratii de fier: Mituri, rituri și istorie
  4. ^ a b http://arhiva.revistafamilia.ro/2009/Familia_Nr_4_2009.pdf
  5. ^ SENATUL EVZ: Andrei Jdanov: Pontiful stalinismului dezlănțuit, 11 februarie 2009, Vladimir Tismăneanu, Evenimentul zilei, accesat la 25 mai 2013

Referințe[modificare | modificare sursă]

  • Gardianul, 18 Decembrie 2006
  • Jurnalul Național, Miercuri, 20 Decembrie 2006
  • Raportul Tismăneanu, p. 45

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • Vladimir Tismăneanu, Cristian Vasile, Perfectul acrobat- Leonte Răutu. Măștile răului, Humanitas, București, 2008 [1]

Legături externe[modificare | modificare sursă]