Charlie Chaplin

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Charles Chaplin
Charlie Chaplin.jpg
Nume la naștere Charles Spencer Chaplin Jr.
Născut(ă) 16 aprilie 1889 (1889 -04-16)
Walworth, Londra, Anglia
Decedat(ă) 25 decembrie 1977 (88 de ani)
Vevey, Elveția
Ocupație Actor, Regizor, Producător
Ani de activitate 1895 - 1976[1]
Căsătorit(ă) cu Mildred Harris (1918-1921)
Lita Grey (1924-1927)
Paulette Goddard (1936-1942)
Oona O'Neill (1943-1977)
Părinți Hannah Chaplin și Charles Chaplin Sr.

Charles (Charlie) Spencer Chaplin (n. 16 aprilie 1889, Londra, Marea Britanie, d. 25 decembrie 1977, Vevey, Elveția.) a fost un actor și regizor englez. Este considerat a fi unul dintre cele mai mari staruri de cinema din secolul XX. Cele mai renumite filme ale sale sunt City Lights (Luminile orașului), Modern Times (Timpuri noi) și The Great Dictator (Dictatorul).

Biografie[modificare | modificare sursă]

Tinerețe[modificare | modificare sursă]

Chaplin, c. 1920

Chaplin s-a născut pe data de 16 aprilie 1889, în East Street, Walworth, Londra. Părinții lui erau animatori; tatăl său era vocalist și actor, iar mama lui era cântăreață și actriță. Aceștia au divorțat înainte ca Charles să împlinească trei ani. Acesta a învățat să cânte de la părinții lui. Recensământul din anul 1891 arată că mama sa, actrița Hannah Hill, trăia cu Charles și fratele său vitreg, Sydney pe Barlow Street, Walworth. Copil fiind, Charlie a locuit cu mama sa în numeroase locuri și adrese, printre care și 3 Pownall Terrace, Chester Street și 39 Methley Street. Bunica sa din partea mamei era jumătate țigancă, lucru de care era extrem de mândră[2], dar a fost descrisă și ca „Scheletul din dulapul familiei noastre”[3]. Tatăl lui Chaplin, Charles Chaplin Sr., era alcoolic și nu a prea avut contact cu fiul său, cu toate că acesta și fratele său vitreg au locuit cu tatăl lor și concubina lui la adresa 287 Kennington Road, unde în ziua de azi poate fi găsită o placă comemorativă. Cei doi frați vitregi au locuit acolo, în timp ce mama lor, care era bolnavă mental, a fost dusă la azilul Cane Hill din Culdson. Amanta tatălui lui Chaplin l-a trimis pe acesta la școala Kennington Road. Tatăl său a murit din cauza alcoolului când Charlie avea 12 ani, în anul 1901. Conform recensământului din acel an, Charlie locuia pe 94 Ferndale Road, Lambeth, împreună cu o organizație de artiști numită The Eight Lancashire Lads, condusă de John William Jackson (fiul unuia dintre fondatori).

Condiția laringelui a încheiat cariera muzicală a mamei lui Chaplin. Prima criză a lui Hannah a fost în anul 1894, în timpul unui spectacol de la teatrul The Canteen din Aldershot. Teatrul era frecventat de protestanți și soldați. Hannah a fost rănită de obiectele pe care publicul le-a aruncat spre ea. În spatele scenei, ea a plâns și s-a certat cu managerul ei. Între timp, Chaplin, care avea 5 ani, a urcat pe scenă și a cântat celebrul cântec „Jack Jones”.

După ce mama lui Chaplin (care avea numele de scenă Lilly Harley) a fost acceptată din nou la azilul Cane Hill, fiul ei a fost la casa de săraci din Lambeth, în sudul Londrei și a fost mutat după câteva săptămâni la școala pentru săraci Central London District, din Hanwell. Tinerii frați Chaplin au avut o relație strânsă pentru a supraviețui. Aceștia au urmat cariera muzicii încă din tinerețe și au dovedit un talent natural pe scenă. Primii ani de sărăcie disperată l-au influențat pe Chaplin când a creat multe din personajele sale.

Mama lui Chaplin a murit în anul 1928 în Hollywood, la șapte ani după ce a fost adusă în America de către copiii ei. Charlie și Sydney nu știau pe atunci că au un frate vitreg din partea mamei lor. Fratele său, Wheeler Dryden, a fost crescut separat de către tatăl său, dar apoi s-a reunit cu restul familiei și s-a dus să lucreze pentru Chaplin la studioul său din Hollywood.

America[modificare | modificare sursă]

Making a Living (1914), debutul în film al lui Charlie Chaplin

Primul tur în America a lui Charlie Chaplin a fost cu grupul lui Fred Karno între anii 1910 și 1912. După cinci luni pe care le-a petrecut în Anglia, acesta s-a întors în Statele Unite pentru un al doilea tur, ajungând cu trupa Karno pe data de 2 octombrie 1912. În aceeași companie se afla și Arthur Stanley Jefferson, care va fi mai târziu cunoscut ca Stan Laurel. Aceștia au fost colegi de cameră într-o pensiune. Stan s-a întors în Anglia, dar Chaplin a rămas în SUA. În anul 1913, Chaplin a fost văzut cu trupa de către Mack Sennett, Mabel Normand, Minta Durfee și Fatty Arbuckle. Sennett l-a angajat în studioul lui, Keystone Studios, ca înlocuitor al lui Ford Sterling.[4] După prima apariție în lumea filmului a lui Chaplin, în filmul „Making a living”, Sennett a simțit că a făcut o greșeală costisitoare.[5] Mulți oameni susțin faptul că Normand l-a convins să îi ofere lui Chaplin a doua șansă.[6]

Chaplin în anii 1910

Chaplin a fost transferat la Normand, care a scris și regizat multe din primele sale filme.[7] Lui Chaplin nu i-a plăcut să fie regizat de o femeie, iar cei doi nu se puneau de acord de multe ori.[7] Într-un final, cei doi au trecut peste diferențele dintre ei și au rămas prieteni chiar și după ce Chaplin a plecat de la Keystone.

Mark Sennett nu l-a adoptat pe Chaplin imediat, iar acesta credea că Sennett vrea să îl concedieze din cauză că nu s-a îțeles cu Normand.[7] Cu toate acestea, filmele lui Chaplin au avut mare succes, iar acesta a devenit unul dintre cele mai mari staruri de la Keystone.[7][8]

Pionier în industria filmului[modificare | modificare sursă]

Primele filme ale lui dr Chaplin au fost făcute pentru studiourile Keystone ale lui Mark Sennett, unde și-a dezvoltat personajul Vagabondul și a învățat foarte repede arta de a face filme. Publicul l-a văzut pe Vagabond când Chaplin avea 24 de ani, în cel de-al doilea film al carierei sale, lansat pe data de 7 februarie 1914 „Kid Auto Races at Venice” (Puștiul face curse de mașini în Veneția)

Cu toate acestea, el a inventat costumul de vagabond pentru un film realizat cu câteva zile înainte, dar lansat mai târziu, pe data de 9 februarie 1914, „Mabel's strange Predicament” (Ciudata situație neplăcută a lui Mabel). Mark Sennett i-a cerut lui Chaplin să „preia un machiaj de comedie”,[9] conform autobiografiei lui Chaplin.[10]

„N-am avut idee ce machiaj să îmi fac. Nu mi-a plăcut cel de reporter (în „Making a Living”). Cu toate acestea, în drum spre dulap, m-am gândit să îmi pun niște pantaloni lăbărțați, pantofi mari, un baston și un melon. Am vrut ca totul să fie contadictoriu: pantalonii foarte largi, haina strâmtă, pălăria mică, iar pantofii mari. Nu eram decis dacă să arăt tânăr sau bătrân, dar mi-am amintit că Sennett se aștepta să fiu mai bătrân și am adăugat o mustață mică, pe motivul că mă va îmbătrâni puțin, fără să îmi ascundă expresia. Nu știam nimic de personaj. Dar când m-am îmbrăcat, hainele și machiajul m-au făcut să mă simt cine sunt de fapt. Am început să-l cunosc, iar când am urcat pe scenă era deja născut.”

Fatty Arbuckle a contribuit cu melonul socrului și proprii săi pantaloni (de dimensiuni generoase). Chester Conklin a contribuit cu un palton, iar Ford Sterling cu pantofii de mărime 14, care erau așa de mari, încât Charlie trebuia să îi poarte pe dos ca să nu îi cadă. Și-a conceput mustața din păr artificial care aparținea lui Mack Swain. Singurul lucru care îi aprținea lui Chaplin era bastonul său din bambus.[9] Personajul Vagabondul s-a bucurat de o popularitate deosebită în audiențele de cinema.

Kid Auto Races at Venice (1914): Al doilea film al lui Chaplin şi debutul costumului de vagabond

La început, Chaplin folosea formula lui Sennett de a face comedii, bazând-se pe gesticulări și alte elemente fizice. Pantomima lui Chaplin era mai subtilă și mai adecvată pentru farsele romantice sau domestice, decât pentru urmăririle specifice celor de la Keysotne. Glumele vizuale, erau totuși în stilul Keystone; vagabondul atacându-și dușmanii în mod agresiv cu șuturi și cărămizi. Amatorilor de film le-a plăcut acest nou personaj vesel, chiar dacă criticii l-au catalogat uneori drept vulgar. Chaplin a fost apoi lăsat să își redacteze și regizeze propriile filme. El a realizat 34 scurt-metraje în primul său an.

Principalul personaj al lui Chaplin a fost „Vagabondul” (cunoscut ca „Charlot” în Franța și țările francofone, Italia, Spania, Portugalia, Grecia, România și Turcia, „Carlitos” în Brazilia și Argentina, și „Vagabond” în Germania). „Vagabondul” este un personaj fără adăpost cu maniere rafinate, haine și distincția unui gentleman. Acesta poartă o haină strâmtă, pantaloni și pantofi foarte mari și un melon; poartă un baston de bambus și o mustață caracteristică. Acest personaj a apărut în primul trailer al unui film, pentru a fi expus la un teatru de film din SUA.[11] În anul 1915, Chaplin a semnat un contract mult mai favorabil cu studiourile Essanay, unde și-a îmbunătățit în continuare talentele artistice, adăugând noi nivele și adâncimi stilului Keystone. Majoritatea filmelor de la Essanay au fost mai ambițioase, având o lungime dublă față de cele de la Keystone. Chaplin și-a întemeiat propria companie, în care se regăseau Edna Purviance și comicii Leo White și Bud Jamison.

Statuie de bronz în Waterville, County Kerry

Odată cu grupurile numeroase de imigranți veniți în America, filmele mute au putut să treacă toate barierele dintre limbi și vorbeau cu toate nivelele Turnului Babel american, tocmai pentru că erau mute. Chaplin ieșea în evidență pentru că el însuși era emigrant din Londra. Vagabondul lui Chaplin a adoptat problemele oamenilor și a imigranților, lupta constantă de la fundul prăpastiei și supraviețuia adversităților fără să ajungă în vârf și astfel și-a păstrat audiența. Filmele lui Chaplin erau de asemenea foarte subversive. Micii funcționari cu ifose erau făcuți de imigranți să râdă la cei de care se temeau.[12]

În anul 1916, Corporați Filmelor Mute i-a oferit lui Chaplin 670 de mii de dolari americani pentru a produce o duzină de filme de câte două role de peliculă. I-a fost dat aproape tot controlul artistic și a produs 12 filme într-o peroadă de 18 luni și este considerat unul dintre cele mai influente filme de comedie din istoria cinematografiei. Practic, toate comediile mute sunt clasice: Easy Street, One AM, The Pawnshop, și The Adventurer sunt probabil cele mai cunoscute. Edna Purviance a rămas interpreta rolului principal feminin, iar Chaplin i-a adăugat pe Eric Campbell, Henry Bergman și Albert Austin. Campbell a adus o infamie superbă, iar Bergman și Austin au rămas cu Chaplin zeci de ani. Chaplin a considerat perioada filmelor mute drept cea mai fericită din cariera sa, deși își făcea griji că filmele sale deveneau superficiale din cauza termenelor de finalizare pe care le impuneau contractele. Când Statele Unite au intrat în primul Război Mondial, Chaplin a devenit purtătorul de cuvânt al Liberty Bonds, împreună cu prietenii săi apropriați Douglas Fairbanks și Mary Pickford.[8]

Majoritatea filmelor lui Chaplin sunt din perioada mută, Keystone sau Essanay. După ce Chaplin și-a asumat controlul asupra producțiilor sale în anul 1918 (și i-a lăsat pe exponanți și audiență să îi aștepte), întreprinzătorii au acoperit cererea de filme cu Charlie Chaplin aducând înapoi comediile sale mai vechi. Filmele au fost re-editate, li s-au pus titluri noi și au fost emise din nou, mai întâi pentru teatre, iar apoi pentru comercializare. Chiar și cei de la Essanay au fost vinovați pentru această practică readucând filme „noi” cu Charlie Chaplin din filme și clipuri vechi. Cele 12 comedii mute au fost readuse ca filme cu sunet în anul 1933, când producătorul Amadee J. Van Beuren a adăugat noi efecte sonore. În ultimii ani, au avut loc încercări de a definitiva scur-metrajele lui Chaplin de dinaintea anului 1918; toate cele 12 filme mute au fost restaurate de către arhivistul David Shepard și Blackhawk Films în anul 1975, iar în anul 2006 au fost lansate pe DVD chiar mai multe filme restaurate.

Tehnici de realizare a filmului[modificare | modificare sursă]

Chaplin nu a prea vorbit despre tehnicile lui de a face filme, susținând că asta ar fi ca și cum un magician și-ar dezvălui propriile iluzii. De fapt, până să înceapă să facă filme cu dialog (începând cu „Dictatorul”), Chaplin filma mereu înainte de finalizarea scenariului. Metoda pe care a dezvoltat-o, odată ce contractul său cu Essanay i-a permis să își scrie și regizeze propriile filme, a fost să înceapă de la o premisă vagă cum ar fi „Charlie intră la saună” sau „Charlie lucrează la un magazin de amanet”. Apoi, Chaplin și echipa sa dezvoltau ideea și aveau grijă de acțiune și glume. Odată ce ideile erau finalizate, se adăuga o structură narativă, din cauza căreia Charlie trebuia să refilmeze unele scene deoarece acestea nu corespundeau poveștii.[13] Tehnicile unice ale lui Chaplin au devenit cunoscute abia după moartea sa, când filmele sale au fost examinate în anul 1983 de către documentarul britanic „Necunoscutul Chaplin”.

Acesta este unul din motivele din cauza cărora Chaplin își termina filmele într-un timp mai lung decât rivalii săi. Pe de altă parte, Chaplin era un regizor extrem de precis și le arăta actorilor săi exact cum voia el ca aceștia să joace. Acesta era în stare să filmeze o scenă de foarte multe ori până aceasta ieșea așa cum își dorea el. Animatorul Chuck Jones, care locuia lângă studioul lui Chaplin când era copil, spunea că își amintește cum tatăl său îi zicea că l-a văzut pe Chaplin filmând aceeași scenă de aproape 100 de ori până când aceasta a ieșit cum și-a dorit el.[14] Combinația dintre improvizările poveștilor și un perfecționism neînduplecat (care rezulta zile întregi de efort și metri de peliculă irosiți, toate la un preț uriaș) s-a dovedit a fi foarte costisitoare pentru Chaplin, care din cauza frustrării își certa actorii, îi punea să aștepte degeaba ore întregi sau, în cazuri extreme, închidea producția cu totul.[13]

Controlul creativ[modificare | modificare sursă]

Studiourile Charlie Chaplin, 1922

La sfârșitul contractului în anul 1917, Chaplin a semnat un contract cu First National pentru a produce 8 filme de lung-metraj. First National a finanțat și distribuit aceste filme (între anii 1918-1923), dar i-a oferit controlul creativ, lucru care i-a permis să joace mult mai relaxat și să se concentreze pe calitate. Chaplin și-a creat propriul studio la Hollywood și, folosindu-și independența, a creat un corp de lucru care a rămas distractiv și influent. Deși First National se aștepta ca Chaplin să vină cu niște comedii scurte, precum filmele sale mute, însă acesta a devenit mai ambițios și și-a extins proiectele în filme mai lungi, printre care și Shoulder Arms (1918), The Piligrim (1923) și filmul clasic The Kid (1921).

În anul 1919, Chaplin a fost co-fondator al companiei de distribuție United Artists, împreună cu Mary Pickford, Douglas Fairbanks și D.W.Griffith, care voiau să scape de puterea în creștere a distribuitorilor din sistemul studiourilor din Hollywood. Această mișcare, împreună cu controlul total al producțiilor, datorată studioului său, au asigurat independența lui Chaplin ca producător de film. A făcut parte din United Artists până în anii 1950.

Toate filmele sale din cadul acestei companii începeau cu o dramă, în care Chaplin avea doar un rol superficial. Niște exemple pot fi A Woman of Paris (1923), care a fost urmat de clasicele The Gold Rush (1925) (Goana după aur) și The Circus (1928) (Circul).

După ce au apărut filmele cu sunet, Chaplin a făcut filmul City Lights (1931), precum și Modern Times (1936) înainte să treacă la sunet. Acestea era filme mute, la care a adăugat propria muzică și efectele sonore. City Lights a fost filmul în care a combinat cel mai bine comedia cu sentimentalismul. Despre ultima scenă, criticul James Agee a scris în revista Life în anul 1949 că este „cea mai bine jucată scenă care a fost văzută într-un film”.

Filmele cu dialog ale lui Chaplin pe care le-a făcut la Hollywood sunt: The Great Dictator (1940), Monsieur Verdouse (1947) și Limelight (1952)

Cu toate că filmul Modern Times (1936) este mut, conține replici, care vin de la obiecte neanimate, precum un radio sau un televizor. Acesta a fost creat pentru audiențele din anii 1930, în care oamenii nu mai erau obișnuiți să urmărească filme mute. Modern Times a fost primul film în care s-a auzit vocea lui Chaplin (în cântecul de la sfârșit, care a fost scris și interpretat de Chaplin). Cu toate acestea, pentru majoritatea spectatorilor acesta este tot un film mut—și sfârșitul unei ere.

Cu toate că filmele cu dialog au devenit dominante la scurt timp după ce au fost introduse, în anul 1927, Chaplin a refuzat să facă un astfel de film în anii 1930. El considera că arta pantomimică este esențială pentru cinematografie. El a declarat că „Acțiunea este înțeleasă mult mai general decât cuvintele. Precum simbolurile chinezești, aceasta reprezintă lucruri diferite, în funcție de contextul scenic. Ascultă descrierea a ceva necunoscut - un facocer, de exemplu; apoi privește o poză a animalului și vei vedea ce surprins vei fi.”Time Magazine, 9 februarie 1931.

De asemenea, Chaplin a fost coregraful filmului Limelight (1952) și cântăreț în filmul The Circus (1928). Cele mai cunoscute cântece compuse de el sunt „Smile”, compus pentru filmul Modern Times (1936) și a folosit versurile pentru a promova o revenire a filmului în anii 1950, cântat de Nat King Cole. „This is my song”, din ultimul film al lui Chaplin „A Countess From Hong Kong” a fost nr. 1 în mai multe limbi în anii 1960 (mai ales versiunea lui Petula Clark și o versiune care nu a fost publicată, descoperită în anii 1990 înregistrată de Judith Durham de la trupa The Seekers, precum și piesa lui Chaplin din Limelight, care a fost un hit în anii 1950 cu titlul „Eternally”.

The Great Dictator[modificare | modificare sursă]

Primul film cu dialog al lui Chaplin, The Great Dictator (Dictatorul) (1940), a fost o parodie împotriva dictatorului german Adolf Hitler și a nazismului. Filmul a fost filmat și lansat în Statele Unite, cu un an înainte ca S.U.A. să renunțe la neutralitateîn cel de-al Doilea Război Mondial. Chaplin a jucat rolul lui „Adenoid Hynkler”,[15] dictator în Tomania, fiind modelat clar după Hitler. În acest film a jucat și Jack Oakie în rolul lui „Benzino Napaloni”, dictator în Bacteria. Acest personaj îl parodiază pe dictatorul italian Benito Mussolini și fascismul.

Paulette Goddard a filmat din nou alături de Chaplin, jucând rolul femeii din ghetou. Filmul a fost văzut ca un act de curaj, luând în considerare ambientul politic din acea vreme, pentru că ridiculiza nazismul și pentru că conținea personaje evreiești, portretizând persecuția acestora. Chaplin a jucat atât rolul lui Adenoid Hynkler, precum și a unui frizer evreu care arăta la fel ca acesta și era persecutat de naziști. Frizerul seamănă la fizic cu vagabondul lui Chaplin dar nu este considerat ca fiind acesta. Ca o concluzie, cele două personaje ale lui Chaplin fac schimb de locuri printr-un șir complex de evenimente și filmul părăsește caracterul său comic, frizerul adresându-se mulțimii printr-un discurs în care denunță dictatura, lăcomia, ura, intoleranța și se pronunță în favoarea libertății și a fraternității. În 1941, filmul a fost nominalizat pentru Premiile Academiei la cinci categorii. [15]

Politica[modificare | modificare sursă]

Chaplin împreună cu socialistul american Max Eastman în Hollywood 1919

Simpatiile politice ale lui Chaplin au fost mereu pentru doctrina de stânga. Politica sa pare moderată conform standardelor moderne, dar la acea vreme (anii 1940), gândirea sa (în conjunctură cu influența, faima și statutul său din Statele Unite) era văzută de mulți oameni ca fiind comunistă. Filmele sale mute nu transmit scene sau mesaje politice, cu excepția vagabondului și a conflictelor sale cu legea, dar filmele sale din anii 1930 au fost mai deschise din punct de vedere politic. Modern Times descrie muncitori și oameni săraci în condiții sumbre. Discursul dramatic de la sfârșitul filmului The Great Dictator, care a fost critic pentru naționalismul patriotic fără nicio întrebare și suportul său public vocal pentru deschiderea unui nou front european în anul 1942 pentru a asista Uniunea Sovietică în cel de-al Doilea Război Mondial au fost controversate. În cel puțin unul din aceste discursuri, conform unui comentariu modern din ziarul Daily Worker, a insinuat că la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial comunismul va fi dominant în lume și va susține progresul uman.

În afară de discursurile controversate din anul 1942, Chaplin a negat faptul că ar susține implicarea în război, așa cum a făcut în Primul Război Mondial, ceea ce a dus la furie în public, cu toate că cei doi fii ai săi au luptat în Europa.În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, acesta s-a confruntat cu acuzații criminale și civile pentru relația sa cu actrița Joan Barry. După război, criticii s-au concentrat pe ceea ce Chaplin considera capitalism în comedia neagră Monsieur Verdoux, ceea ce a dus la mai multă ostilitate, filmul având ca subiect protestele din mai multe orașe din Statele Unite. Ca rezultat, ultimul film făcut în America al lui Chaplin, „Limelight”, a fost mai puțin politic, acesta finnd mai mult o autobiografie. Următorul său film făcut în Europa, A King in New York (1957), satiriza persecuția politică și paranoia care l-au făcut să plece din SUA cu 5 ani înainte. După acest film, Chaplin a renunțat să mai facă filme cu subiect politic, spunând mai târziu că comedianții ar trebui să fie „deasupra politicii”.

Era McCarthy[modificare | modificare sursă]

Cu toate că Chaplin s-a bucurat de un succes major în Statele Unite și a fost rezident din 1914 până în 1953, acesta a menținut o atitudine naționalistă neutră. În timpul erei „McCarthismului”, Chaplin a fost acuzat de activități ne-americane și a fost suspectat că ar fi comunist, iar EJ. Edgar Hoover, care i-a instruit pe cei de la FBI să țină dosare secrete costisitoare, a încercat să îi încheie rezidența din SUA. Presiunea FBI-ului asupra lui Chaplin a crescut după ce acesta a susținut deschiderea unui al doilea front în Europa în anul 1942 și a ajuns la un nivel critic în anii 1940, când niște oameni din congres l-au amenințat că îl vor chema ca martor. Acest lucru nu s-a întâmplat niciodată, probabil de frica abilității lui Chaplin de a satiriza investigațiile.[16] În anul 1952, Chaplin a părăsit SUA cu intenția de a face o excursie scurtă acasă, în Marea Britanie pentru premiera de la Londra a filmului Limelight. Hoover a aflat de această excursie și a negociat cu cei de la imigrări pentru a-i ridica permisiunea de a reintra în țară. Chaplin a decis să nu se întoarcă în Statele Unite, scriind: „... De la sfârșitul ultimului război mondial am fost ținta unor minciuni și a propagandei unor grupuri puternice care, prin influența lor și ajutorul primit de la presa americană, au creat o atmosferă nesănătoasă în care liberalii pot fi marginalizați și persecutați. În aceste condiții îmi este imposibil să îmi continui munca, așa că am renunțat la rezidența mea în Statele Unite.”[17] Apoi, Chaplin s-a mutat în Vevey, Elveția. S-a întors pentru scurt timp în SUA în aprilie 1972 împreună cu soția sa pentru a primi un premiu Oscar și pentru a discuta despre cum vor fi redistribuite filmele sale. Chaplin a fost primit cu căldură.

Ultimele lucrări[modificare | modificare sursă]

Ultimele două filme ale lui Chaplin au fost făcute în Londra: A King in New York(1957) în care a fost actor, regizor, producător și scenarist; și A Countess from Hong Kong(1967), pe care l-a scris și a fost regizor și producător. În cel din urmă joacă Sophia Loren și Marlon Brando, iar Chaplin și-a făcut ultima apariție în rolul unui stewart cu rău de mare. De asemenea, a compu muzica pentru ambele filme, cântecul din filmul A Countess from Hong Kong, „This is my song” ajungând pe locul 1 în Marea Britanie cu varianta cântată de Petula Clark. De asemenea, Chaplin a compilat filmul The Chaplin Revue din trei filme care le-a făcut la First National A Dog's Life(1918), Shoulder Arms(1918) și The Piligrim(1923) pentru care a compus muzica și a înregistrat o narațiune introductivă. Pe lângă regizarea acestor ultime filme, Chaplin a scris My Autobiography (autobiografia mea), între anii 1959 și 1963 și a fost publicată în anul 1964. În autobiografia sa pictorială My Life in Pictures, publicată în anul 1974, Chaplin indica faptul că a scris un scenariu pentru fiica lui, Victoria, intitulat The Freak, ea având rolul unui înger. Conform lui Chaplin, scenariul a fost completat, iar repetițiile pentru film au început (cartea include și o poză cu Victoria în costum), dar au fost întrerupte după căsătoria Victoriei. „Vreau să îl fac într-o zi” a scris Chaplin. Cu toate acestea, sănătatea lui a început să se deterioreze în anii 1970, ceea ce a distrus orice speranță ca filmul să fie produs.

Din anul 1969 până în 1976, Chaplin a scris melodii originale pentru filmele sale mute, iar apoi le-a relansat. A compus melodii pentru toate scurt-metrajele sale de la First National The Idle Class în 1971 (împerecheat cu The Kid pentru a fi relansat în 1972), A Day's Pleasure în 1973, Pay Day în 1972, Sunnyside în 1974, iar pentru lung-metrajele sale au fost The Circus și The Kid în 1969 și 1971. Chaplin a lucrat la melodiile sale împreună cu Eric James.

Ultima lucrare a lui Chaplin a fost o melodie pentru filmul său din anul 1923 „A Woman of Paris”, care a fost terminat în anul 1976. La acea vreme Chaplin era extrem de fragil, chiar și comunicarea fiind dificilă.

Moartea[modificare | modificare sursă]

Mormântul lui Chaplin (dreapta) și soția lui, Oona.

Sănătatea robustă a lui Chaplin a început încet să se deterioreze spre sfârșitul anilor '60, după terminarea ultimului său film, „A Countess from Hong Kong” și mai rapid după ce a primit Premiul Academiei în anul 1972. În 1977 avea deja dificultăți în comunicare și se deplasa cu ajutorul unui scaun cu rotile. Chaplin a decedat în somn în ziua de Crăciun în 1977.[18]

Chaplin a fost înhumat în cimitirul Corsier-Sur-Vevey, Vaud, Elveția. Pe data de 1 martie 1978, cadavrul său a fost furat de un grup mic de mecanici elvețieni, cu scopul de a cere bani de răscumpărare de la familia lui Chaplin.[19] Planul lor a eșuat. Aceștia au fost prinși , iar cadavrul a fost recuperat după 11 săptămâni lângă lacul Geneva. Corpul său a fost reînhumat sub 1,8 metri de beton pentru a preveni alte incidente.

Viața personală[modificare | modificare sursă]

Relațiile cu femei[modificare | modificare sursă]

Galerie[modificare | modificare sursă]

Vezi și[modificare | modificare sursă]

Referințe[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Trivia for A Woman of Paris: A Drama of Fate (1923)”. Internet Movie Database. http://imdb.com/title/tt0014624/trivia. Accesat la 22 iunie 2007. 
  2. ^ Charles Chaplin, Jr., with N. and M. Rau, My Father, Charlie Chaplin, Random House: New York,(1960), pages 7-8. Quoted in The Religious Affiliation of Charlie Chaplin”. Adherents.com. 2005. http://www.adherents.com/people/pc/Charlie_Chaplin.html. 
  3. ^ Charlie Chaplin, My Autobiography, page 19. Quoted in The Religious Affiliation of Charlie Chaplin”. Adherents.com. 2005. http://www.adherents.com/people/pc/Charlie_Chaplin.html. 
  4. ^ Chaplin, Charles (1964). My Autobiography. Penguin. pp. 137-139. ISBN 0-141-01147-5 
  5. ^ Chaplin, Charles (1964). My Autobiography. Penguin. pp. 149. ISBN 0-141-01147-5 
  6. ^ Fussell, Betty (1982). Mabel: Hollywood's First I Don't Care Girl. Limelight Edition. pp. 70-71. ISBN 0-879-10158-X 
  7. ^ a b c d Chaplin, Charles (1964). My Autobiography. Penguin. pp. 149-150. ISBN 0-141-01147-5 
  8. ^ a b American Experience | Mary Pickford | People & Events | PBS
  9. ^ a b Sutton, Caroline (1985). How Did They Do That? Wonders of the Far and Recent Past Explained. New York: Hilltown, Quill. p. 174. ISBN 0-688-05935-X 
  10. ^ Chaplin, Charles (1964). My Autobiography. p. 154 
  11. ^ Granlund, Nils (1957). Blondes, Brunettes and Bullets. New York: Van Rees Press, p. 53
  12. ^ Robert Hughes American Visions BBCTV
  13. ^ a b Unknown Chaplin
  14. ^ Jones, Chuck. Chuck Amuck: The Life and Times of an Animated Cartoonist. Avon Books, ISBN 0-380-71214-8)
  15. ^ The Great Dictator la Internet Movie Database
  16. ^ Whitfield, Stephen J., The Culture of the Cold War, page 187-192
  17. ^ Names make news. Last week these names made this news”. Time. 27 aprilie 1953. http://www.time.com/time/magazine/article/0,9171,818302-2,00.html. 
  18. ^ Charlie Chaplin Dead at 88; Made the Film an Art Form.”. New York Times. 26 decembrie 1977. http://www.nytimes.com/books/97/03/30/reviews/chaplin-obit.html. Accesat la 21 august 2007. „Charlie Chaplin, the poignant little tramp with the cane and comic walk who almost single-handedly elevated the novelty entertainment medium of motion pictures into art, died peacefully yesterday at his home in Switzerland. He was 88 years old.” 
  19. ^ „Chaplin Body Stolen From Swiss Grave. Vehicle Apparently Used. British Envoy 'Appalled'.”. New York Times. 3 martie 1978. „The body of Charlie Chaplin was stolen last night or early today from the grave where it was buried two months ago in a small cemetery in the Swiss village of Corsier-surVevey, overlooking the eastern end of Lake Geneva.” 

Legături externe[modificare | modificare sursă]

Articole biografice