Antropogeneză

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Human evolution scheme.png

Antropogeneza este o parte a antropologiei, care studiază evoluția și dezvoltarea omului, procesul apariției și dezvoltării omului, a speciei umane.

Istoria ne pune în prim plan societatea și componența ei fundamentală, omul. Mediul natural ne urmărește, de la distanță, chiar dacă nu în sensul unui determinism absolut. Dinamica și desfășurarea proceselor naturale, fluctuațiile climatice marcate prin acțiunea factorilor de eroziune, evoluția biologică și, în ansamblu, a faunei și florei, au definit timpurile de început ale istoriei umanității, preistoria (împinsă în urmă, mult, chiar către 5 milioane de ani ).

Mediul natural și geneza omului[modificare | modificare sursă]

În timpul cuaternarului, în mai multe rânduri, s-au produs înaintări și retrageri ale ghețarilor, corelate, încă din 1874, de către J. Geikje, cu dezvoltarea culturilor paleolitice. Sintetizând cercetările din Alpi, A. Penck și E. Brückner au denumit, după numele unor afluenți ai Dunării, glaciațiile sesizate în domeniul alpin: Günz, Mindel, Riss și Würm; au fost puse, astfel, bazele unui sistem de referință uzitat și în prezent, urmărindu-se, totodată, și fazele de evoluție ale climei, pe baza analizei polenului (palinologia).

Antropogeneza[modificare | modificare sursă]

Antropogeneza studiază formarea și dezvoltarea omului. Ea relevă trecerea omului din starea de animalitate în cea de umanitate, trecere condiționată de existența a trei coordonate esențiale :

  • starea bipedă (stațiunea verticală);
  • limbajul articulat;
  • gândirea.

Prin acestea, omul se diferențiază de orice alt animal, chiar dacă pentru maimuțe, și nu numai, au fost sesizate apropieri legate de existența unor forme de agregare socială, de muncă în colectiv, de un limbaj aparte, ca modalitate de comunicare; nu se poate fixa însă cu certitudine locul și data apariției omului pe Pământ.

Drumul spre sapientizare, respectiv către Homo sapiens, multă vreme a fost interpretat, predilect și dominant, din perspectiva evoluționismului. Întemeiat, la un moment dat, pe ultimele descoperiri și cercetări în domeniul unor științe conexe istoriei, evoluționismul a susținută două importante elemente:

  • așa numita „verigă lipsă“;
  • existența unui singur centru genic (de apariție deci) al omului.

Ca urmare, evoluția era considerată continuă și ascendentă, munca reprezentând un fir călăuzitor al acesteia; era contestată expresia biblică a genezei omului, într-o încercare de laicizare a gândirii, în două variante: fie omul se trage din maimuță, fie sunt veri, deci, în ultimul caz, au un strămoș comun. Mijloacele de susținere pentru acest punct de vedere le-au reprezentat ideile:

  • printr-o evoluție continuă, omul, capătă treptat, elementele sale definitorii, limbajul articulat, gândirea și bipedia. Astfel s-a realizat trecerea, de exemplu, de la prehominini (australopithecine și Homo habilis) la euhominini (Homo erectus, Homo neanderthalensis, Homo sapiens sapiens);
  • fiecare nou timp uman corespunde, prin evoluție, paleoliticului: paleoliticul inferior, cultura de prund și culturile pe așchii și pe miez-abbevillean, acheulean, clactonian, levalloisian; paleoliticul mijlociu, cultura musteriană și tehnica Levallois; paleoliticul superior, culturile de tip, preponderent, aurignaciană și gravetiană.

Descoperiri recente (inginerie genetică, biologie, biochimie, biofizică; o nouă interpretare, mai nuanțată în plan conceptual, filosofic) au pus în evidență și alte posibilități de interpretare a genezei omului și a raportului acestuia cu mediul geografic natural. Conform noii ipoteze, evoluția este privită, în continuare, în ascensiune, dar în spirală și sinuoasă. Comparativ cu evoluționismul, nu se mai caută „veriga lipsă“ și nici un anume centru genic, chiar dacă Africa, prin descoperirile lui Leakey, rămâne încă în posesia celor mai vechi urme umane; este pusă în circulație ideea „centrelor genice“ și, de aici, a paralelismelor culturale și evoluțiilor zonale.

Mijloacele de susținere pentru acest punct de vedere sunt:

  • descoperiri noi, în afara „leagănului umanității“ (Africa), din Asia și nu numai; în concluzie, nu există un singur centru genic, ci posibil, mai multe;
  • evoluția umană este ascendentă prin perfecționările fără nivelul limbajului gândirii și stațiunii bipede, și nu prin treceri succesive de la un tip uman, mai puțin evoluat, la un altul, mai evoluat; arheologic, determinări recente atestă pentru Homo Sapiens Sapiens data de circa 200.000 de ani ca momentul apariției sale, ceea ce nu-l mai leagă, necesar și absolut, de paleoliticul superior și nici de Homo Neanderthalensis, cu care nici nu prezintă vreo legătură filogenetică; în plus, ideea că munca l-a creat pe om trebuie revizuită în contextul în care, de pildă, urme ale activității umane sunt la fel de vechi ca acelea ale stării de bipedie.

Dincolo de aceste ipoteze de lucru, un fapt este cert: omul a devenit o prezență activă într-un mediu care, fără a-l favoriza în mod deosebit, nu i-a fost niciodată ostil.

Întemeiată pe studii etnografice asupra unor populații arhaice contemporane, ideea unei așa-zise „vârste de aur“ a umanității, exprimată în formula „epoca pietrei, epoca abundenței“, câștigă tot mai mulți adepți, lăsând în urmă, justificat în numeroasele privințe, mitul omului neajutorat, dependent de natură în mod absolut, în permanentă căutare de hrană. În acest mod, trebuie reformulată ideea nomadismului omului din preistorie întrucât, fără a fi vorba de o „teritorializare“ a grupurilor umane, avea loc o deplasare, o pendulare, circulară chiar, în limitele unui anumit teritoriu, sezonier, în funcție de anotimp și de animalul vânat; acest fenomen, încă evident la nivelul paleoliticului mijlociu, de exemplu, în Franța, ni-l prezintă pe om nu predilect nomad, ci mai corect, seminomad: în pofida deplasărilor sale, acestea se produceau, totuși, în limitele unui anumit teritoriu care poate fi chiar conturat.

Pentru acest nivel de dezvoltare, persistența ideii de proprietatea comună, absolută, nu-și mai are, nici ea, puncte de susținere: delimitarea grupelor de vârstă (la nivelul copiilor), existența deosebirilor natural-biologice (fizice), statutul aparte, într-o comunitate, a fiecărui membru al său, dezvăluie existența și manifestarea simțului proprietății individuale.

În ceea ce privește începutul organizării sociale, trebuie regândită, din perspectivă, deosebirile dintre om și lumea animală, formula agregării la nivel de hoardă și respectiv ceată, prima fiind caracteristică mamiferelor (animalelor); caracterul spontan, neorganizat al constituirii grupului uman, este pus sub semnul întrebării de existența, dovedită etnografic, a înrudirilor dintre membrii grupului, respectiv a familiei, fie ea și restrânsă sau mare.

Răspândirea omului pe Glob[modificare | modificare sursă]

Direct sau indirect, mai mulți factori au determinat fenomenul răspândirii grupurilor umane pe Glob: schimbările geo-climatice, progresul tehnologic, capacitatea de adaptare a omului etc.

Dintr-o zonă restrânsă (Etiopica, valea Omo și Hadar; Kenya, Koobi, Faro; Tanzania, Oldoway), între 1.800.000 - 900.000 este atestată o prezență generalizată a omului în întreaga Africă, Asia de Sud și, respectiv, Europa de Sud (Franța, Spania, Italia). Până la nivelul cronologic al paleoliticului superior, spațiul locuit se extinde și la nordul Europei (Olanda, Germania de Nord) și Extremul Estic al Siberiei.

Cam în același interval de timp (aproximativ 32.700 î.Hr.), grupe umane, originare din Sud-Estul Asiei, ating Australia (Lacul Mungo - cel mai vechi nivel locuit cunoscut).

Popularea Americii s-ar fi produs și ea, peste strâmtoarea Behring, din Siberia orientală spre Alaska, în timpul glaciației Sartan (între 28.000 - 20.000 î.Hr.), în mai multe etape, dintre care, posibil, ultima, între aproximativ 12.000 - 10.000 î.Hr.

Către neolitic, mileniile VII - VI î.Hr., sunt populate insulele Creta, Cipru și Cicladele, în timp ce alte spații, precum Melanesia, Micronesia, Polinesia, sunt populate târziu, de către populații venite din continentul asiatic și aflate, deja, în stadiul neolitic.

Cu paleoliticul superior se constată un fenomen care își va pune amprenta asupra evoluției ulterioare a umanității: dezvoltarea mai accentuată a unor zone în raport cu altele care au evoluat, tehnologic, cultural (inclusiv demografic) mai puțin rapid; fenomenul este vizibil, în ultimul sens, pentru Africa (mai ales din mezolitic și neolitic - situația în care, de altfel, continentul african se va menține până la marile descoperiri geografice), Asia de Sud-Est și India; se adaugă și zone relativ recent populate care, datorită izolării lor geografice, vor cunoaște tendințe de marginalizare (Tasmania, Australia).

Chiar la nivel continental, de exemplu, Europa, în raport cu Occidentul, deja în Europa Centrală, în spațiul carpato-danubiano-pontic, în Ucraina, sunt vizibile urme de încetinire cultural-tehnologică încă din paleoliticul mijlociu.

Legături externe[modificare | modificare sursă]