Cortinarius rubellus

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
(Redirecționat de la Pălărie ucigașă)
Sari la navigare Sari la căutare

Cortinarius rubellus sin.

Cortinarius speciosissimus

Cortinarius rubellus 02.jpg
Pălăria ucigașă
Clasificare științifică
Domeniu: Eucariote
Regn: Fungi
Diviziune: Basidiomycota
Clasă: Agaricomycetes
Ordin: Agaricales
Familie: Cortinariaceae
Gen: Cortinarius
Subgen: Leprocybe
Specie: C. rubellus
Nume binomial
Cortinarius rubellus
(Cooke) (1887)
Sinonime
Toxic.png

Cortinarius rubellus (Mordecai Cubitt Cooke, 1887) sin. Cortinarius speciosissimus (Robert Kühner & Henri Romagnesi, 1953) din încrengătura Basidiomycota în familia Cortinariaceae și de genul Cortinarius,[1][2] denumită în popor pălărie ucigașă,[3] este împreună cu Cortinarius orellanus (cortinara de munte) precum Amanita phalloides (buretele viperei) una din cele mai otrăvitoare ciuperci cunoscute, fiind în cazul consumului de numai 30 grame absolut mortală. Ea coabitează, fiind un simbiont micoriza (formează micorize pe rădăcinile arborilor). Buretele trăiește în România, Basarabia și Bucovina de Nord pe terenuri acre și umede, în păduri de conifere, în grupuri, mai ales sub pini, unde pământul este acoperit cu mușchi, dar de asemenea prin turbării. Apare de la câmpie la munte din august până în noiembrie.[4][5]

Taxonomie[modificare | modificare sursă]

M. C. Cooke

Numele binomial și cel curent valabil (2021) a fost determinat de către renumitul savant Mordecai Cubitt Cooke, de verificat în volumul 16 al jurnalului științific Grevillea din 1887.[6]

Nu rar, în cărți micologice mai apare taxonul Cortinarius speciosissimus, hotărât de micologii francezi Robert Kühner și Henri Romagnesi în cartea lor Flore Aanalytique des champignons superieurs (Agarics, Bolets, Chanterelles) din 1953,[7] dar, uneori și termenul Cortinarius speciosus, creat de naturalistul elvețian Jules Favre (1882-1959) în volumul 10 al jurnalului pentru criptogamie Beiträge zur Kryptogamenflora der Schweiz din 1948.[8]

Toate celelalte denumiri precum variațiile descrise (vezi infocaseta) sunt, de asemenea, acceptate sinonim.

Epitetul specific este derivat din cuvântul latin (latină rubellus=roșior),[9] datorită aspectului general.

Descriere[modificare | modificare sursă]

Bres.: C. rubellus
  • Pălăria: fermă are un diametru de 3-7 (9) cm, fiind la început conică cu marginea îndoită spre interior pentru mult timp, apoi aplatizată, dar întotdeauna cocoșată ascuțit. La bătrânețe capătă rupturi adânci care încep la marginea atunci răsucită în sus. Cuticula mată până catifelată și fibroasă radial pare cumva aspră. Coloritul tinde de la galben cald peste brun-portocaliu viu până la brun-roșiatic sau brun de scorțișoară.
  • Lamelele: sunt groase și late, asociate destul de distanțat, bulboase, intercalate și bifurcate, fiind ori rotunjit atașate sau ușor decurente cu un dinte la picior. Coloritul este brun ca scorțișoara. În stadiul tânăr al ciupercii sunt acoperite cu fragmente ale vălului parțial foarte subțiri, de aceiași culoare cu pălăria.
  • Piciorul: cu o lungime de 5,5–11 (13) cm și o lățime de 0,8-1,5 (2) cm este neted și fin fibros, mai mult sau mai puțin cilindric, ușor bulbos spre bază precum plin și solid, dar la bătrânețe împăiat pe dinăuntru. Coloritul este acoperit, pe fundal gălbui, de striații longitudinale ruginii până mai închis brun-roșiatice. Uneori formează benzi diagonale de această culoare, datorită resturilor vălului. Nu poartă un inel.
  • Carnea: fibroasă este roșiatic-gălbuie sau de culoarea gutuilor, iar la bază brun-portocalie, având un miros aproape imperceptibil slab de ridiche și un gust plăcut.[4][5]

Nu încercați-o niciodată, deoarece ingredientele pot afecta rinichii și ficatul!

  • Caracteristici microscopice: are spori gălbui, lat elipsoidali până ovoidali și aspru punctați, sau fin verucoși cu o mărime de 9-12 x 6,5-8,5 microni. Pulberea lor este roșu-maronie. Basidiile clavate cu 4 sterigme fiecare și legături de cleme prezente măsoară 35-45 x 10-12 microni. Cistidele (elemente sterile situate în stratul himenal sau printre celulele din pielița pălăriei și a piciorului, probabil cu rol de excreție) ceva mai mici au forma de măciucă cu vârfuri rotunjite.[10]
  • Reacții chimice: Carnea se decolorează cu fenol brun-violet, cu Hidroxid de potasiu brun până brun închis, iar cuticula brun-negricios până negru și cu tinctură de Guaiacum încet pal verde-măsliniu. Suprafața, în legătură cu o soluție de Clorură de fier (III), provoacă o decolorare violetă, datorită di-glucozidei (un subgrup al glicozidei) orelaninei conținute (= precursorul orelaninei).[11][12]

Toxicitate[modificare | modificare sursă]

Toxine[modificare | modificare sursă]

Acest burete este extrem de toxic. Toxina principală a ciupercii este orelanina care provoacă sindromul orelanian (parafaloidian). Cercetările dovedesc aceeași toxicitate pentru animale ca la om. Dar orelanina nu este singura toxină activantă, în afară de aceasta sunt conținute și polipeptide (în total zece) ca de exemplu phallatoxina și amatoxina. Sindromul orelanian este unul grav, cu debut foarte tardiv (se manifestă după 5-14 zile de la consum) și cu efecte distructive asupra rinichilor care pot fi distruși complet.[13][14]

Simptome[modificare | modificare sursă]

Cum deja scris, semnele de otrăvire se arată decât după câteva zile de la consumul ciupercii. La început apar semnele unei intoxicații digestive incluzând greață, vărsături, sete, dureri musculare, creșterea sau reducerea cantității de urină. Caracteristică însă este senzația de arsură epigastrică, ce nu dispare la consumul de lichide, urmată de manifestări renale (nefrită toxică, uremie, albuminurie, edeme) și meningiene, care imită o boală infecțioasă.[15][16]

Consecințe[modificare | modificare sursă]

Cu provocarea unei insuficiențe renale și hepatice acute, de care mor minim 15 la sută a consumatorilor,[17] suferința pacienților nu este terminată. În cele mai multe cazuri se constituie leziuni renale definitive. Dacă pacientul nu moare, el va rămâne dependent toată viața sau cel puțin pe termen lung de hemodializă. Adesea oară ajută numai transplantul de rinichi.[15]

Bureți similari[modificare | modificare sursă]

Familia Cortinariaceae este o familie foarte largă de ciuperci cu aparență tare diferită. Cele mai multe confunzii cu ciuperci comestibile se întâmpla atunci când buretele este încă tânăr. Aici sunt arătate doar sorți cu caracter asemănător, între ele otrăvitoare, suspecte, comestibile sau incomestibile. Cine nu se pricepe, trebuie să evite neapărat culesul și consumul acestei specii. Aici câteva exemple:

În anii 1970, trei turiști din Scoția au suferit o otrăvire pentru că au confundat această ciupercă cu gălbiori.[47]

Imagini de bureți similari[modificare | modificare sursă]

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Index fungorum
  2. ^ Mycobank
  3. ^ Pălăria ucigașă (Cortinarius rubellus)
  4. ^ a b Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 2, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 200-201, ISBN 3-405-12081-0
  5. ^ a b Jean-Louis Lamaison & Jean-Marie Polese: „Der große Pilzatlas“, Editura Tandem Verlag GmbH, Potsdam 2012, p. 127, ISBN 978-3-8427-0483-1
  6. ^ Mordecai Cubitt Cooke: „Cortinarius rubellus”, în: „Grevillea”, vol. 16, nr 78, 1887, p. 44
  7. ^ Robert Kühner & Henri Romagnesi: „Flore Aanalytique des champignons superieurs (Agarics, Bolets, Chanterelles)”, Editura Masson & Cie, Paris 1953, p. 287
  8. ^ J. Favre: „Cortinarius speciosus”, în: „Beiträge zur Kryptogamenflora der Schweiz”, vol. 10, nr 3, Editura Kommissionsverlag und Buchdruckerei Büchler + Co. AG, Berna 1948, p. 213
  9. ^ Erich Pertsch: „Langenscheidts Großes Schulwörterbuch”, ed. a 13-ea, Editura Langenscheidt, Berlin, München, Viena, Zürich, New York 1999, p. 1054, ISBN 3-468-07202-3
  10. ^ [Giacomo Bresadola]]: „Iconographia Mycologica, vol. XIV, Editura Società Botanica Italiana, Milano 1930, p. + tab. 654
  11. ^ Meinhard Michael Moser în Helmut Gams: „Kleine Kryptogamenflora Mitteleuropas”, ediția a 4-a, vol. II/b 2 „Röhrlinge und Blätterpilze”, Editura Gustav Fischer, Stuttgart 1978, p. 351
  12. ^ Pilzsuche
  13. ^ S. Grzymala: „L'isolement de l'orellanine poison du Cortinarius orellanus Fries et l'étude de ses effects anatomopathologiques", Bulletin de la Société Mycologique de France, vol. 78, Paris 1962, p. 394-404
  14. ^ Medicina de urgență
  15. ^ a b Toxine, simptome, consecințe
  16. ^ D. G. Spoerke, B. H. Rumack: „Handbook of Mushroom Poisoning: Diagnosis and Treatment”, Editura CRC Press, 1994, p. 250–255, ISBN 0-8493-0194-7
  17. ^ Ziarul Lumina, Orelanina
  18. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1976, p. 436-437, ISBN 3-405-11774-7
  19. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 2, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 212-213, ISBN 3-405-12081-0
  20. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 2, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 214-215, ISBN 3-405-12081-0
  21. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, ed. a 5-a, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1979, p. 232-233 - 2, ISBN 3-405-12116-7
  22. ^ [Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 2, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 216-217, ISBN 3-405-12081-0
  23. ^ Bruno Cetto: I funghi dal vero, vol. 6, Editura Arte Grafiche Saturnia, Trento 1989, p. 258-259, ISBN 88-85013-46-5
  24. ^ Marcel Bon: “Pareys Buch der Pilze”, Editura Kosmos, Halberstadt 2012, p. 222-223, ISBN 978-3-440-13447-4
  25. ^ a b Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 2, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 194-195, ISBN 3-405-12081-0
  26. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1976, p. 220-221, ISBN 3-405-11774-7
  27. ^ Mushroom expert
  28. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 2, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 180-181, ISBN 3-405-12081-0
  29. ^ Bruno Cetto: „I funghi dal vero”, vol. 5, Editura Arte Grafiche Saturnia, Trento 1986, p. 128-129, ISBN 88-85013-37-6
  30. ^ Bruno Cetto: „I funghi dal vero”, vol. 6, Editura Arte Grafiche Saturnia, Trento 1989, p. 266-267, ISBN 88-85013-46-5
  31. ^ Bruno Cetto: „I funghi dal vero”, vol. 4, Editura Arte Grafiche Saturnia, Trento 1983, p. 242-243, ISBN 88-85013-25-2
  32. ^ Rose Marie și Sabine Maria Dähncke: „700 Pilze in Farbfotos”, Editura AT Verlag, Aarau - Stuttgart 1979 și 1980, p. 417, ISBN 3-85502-0450
  33. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 2, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 168-169, ISBN 3-405-12081-0
  34. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 2, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 166-167, ISBN 3-405-12081-0
  35. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1976, p. 222-223 - 2, ISBN 3-405-11774-7
  36. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 2, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 168-169, ISBN 3-405-12081-0
  37. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, ed. a 5-a, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1979, p. 234-235, ISBN 3-405-12116-7
  38. ^ Tintling
  39. ^ Rose Marie și Sabine Maria Dähncke: „700 Pilze in Farbfotos”, Editura AT Verlag, Aarau - Stuttgart 1979 și 1980, p. 411, ISBN 3-85502-0450
  40. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1976, p. 230-231, ISBN 3-405-11774-7
  41. ^ Jean-Louis Lamaison & Jean-Marie Polese: „Der große Pilzatlas“, Editura Tandem Verlag GmbH, Potsdam 2012, p. 128, ISBN 978-3-8427-0483-1
  42. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 3, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 176-177, ISBN 3-405-12124-8
  43. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 2, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 170-171, ISBN 3-405-12081-0
  44. ^ Tintling
  45. ^ Bruno Cetto: „I funghi dal vero”, vol. 5, Editura Arte Grafiche Saturnia, Trento 1986, p. 210-211 - 2, ISBN 88-85013-37-6
  46. ^ P. M. Kirk: „Species Fungorum”. 23.11. 2010
  47. ^ Jurnalul micologic „Der Tintling”

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • Bruno Cetto: „I funghi dal vero”, vol. 1-7, Editura Arte Grafiche Saturnia, Trento 1976-1993 (pentru cercetarea în total)
  • Marcel Bon: „Pareys Buch der Pilze”, Editura Kosmos, Halberstadt 2012, p. 80-81, ISBN 978-3-440-13447-4
  • Rose Marie Dähncke: „1200 Pilze in Farbfotos”, Editura AT Verlag, Aarau 2004, ISBN 3-8289-1619-8
  • René Flammer, Egon Horak: „Giftpilze – Pilzgifte. Pilzvergiftungen - . Ein Nachschlagewerk für Ärzte, Apotheker, Biologen, Mykologen, Pilzexperten und Pilzsammler”, Editura Schwabe, Basel 2003, ISBN 3-7965-2008-1
  • Ewald Gerhard: „Der große BLV Pilzführer“ (cu 1200 de specii descrise și 1000 fotografii), Editura BLV Buchverlag GmbH & Co. KG, ediția a 9-a, München 2018, ISBN 978-3-8354-1839-4
  • German Josef Krieglsteiner, Andreas Gminder: „Die Großpilze Baden-Württembergs“, vol. 5: „Ständerpilze. Blätterpilze III“, Editura Ulmer, Stuttgart 2010, ISBN 978-3-8001-3572-1
  • J. E. și M. Lange: „BLV Bestimmungsbuch - Pilze”, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna Viena 1977, ISBN 3-405-11568-2
  • Hans E. Laux: „Der große Pilzführer, Editura Kosmos, Halberstadt 2001, ISBN 978-3-440-14530-2
  • Till E. Lohmeyer & Ute Künkele: „Pilze – bestimmen und sammeln”, Editura Parragon Books Ltd., Bath 2014, ISBN 978-1-4454-8404-4
  • Meinhard Michael Moser în Helmut Gams: „Die Röhrlinge und Blätterpilze (Polyporales, Boletales, Agaricales, Russulales)”, ediția a 5-a, Editura VEB Fischer, Jena 1983, cu 429 ilustrații

Legături externe[modificare | modificare sursă]