Navă militară

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
(Redirecționat de la Navă de război)
Salt la: Navigare, căutare

Navă militară (sau navă de război) este o navă specială destinată războiului naval și care face parte din marina militară a unui stat. Aceasta poate fi o navă de suprafață sau una submersibilă. Navele de război posedă sisteme de arme care le permit să atace, să se apere singure sau să protejeze alte unități navale.

Definiția legală și drepturile unei nave de război[modificare | modificare sursă]

În conformitate cu Convenția Națiunilor Unite asupra dreptului mării (articolul 29), definiția unei nave de război este:

„În sensul convenției, prin navă de război se înțelege orice navă care face parte din forțele armate ale unui stat și poartă semnele exterioare distinctive ale navelor militare ale naționalității sale, care este plasată sub comanda unui ofițer de marină aflat în serviciul acestui stat și înscris pe lista ofițerilor sau pe un document echivalent și al cărei echipaj este supus regulilor disciplinei militare.”
—Convenția Națiunilor Unite asupra dreptului mării, [1]

Semnele exterioare distinctive ale navelor militare, în sensul acestei convenții, diferă în funcție de țară, principalul semn distinctiv fiind pavilionul național arborat la pupa navei.

În conformitate cu dreptul internațional, o navă de război este considerată ca parte a teritoriului statului al cărui pavilion național îl poartă. Prin urmare sosirea sa într-un port și în apele aflate sub suveranitatea unei terțe țări se face conform unei autorizări obținute pe cale diplomatică; cu toate acestea, ea are, la fel ca și alte nave, dreptul de „pasaj (trecere) inofensiv” în apele teritoriale ale unei terțe țări. Legile și reglementările țării gazdă nu se aplică la bordul navei care face escală sau doar trece prin apele teritoriale ale acestei țări. Acesta este principiul extrateritorialității navelor de război, precum și a altor nave auxiliare care contribuie la acțiunile navale și nu au activități comerciale.

În unele lucrări de specialitate se face distincție între nave militare și nave de război, în sensul că din categoria navelor militare, pe lângă navele de război, mai fac parte și unele nave auxiliare (nave tehnice, dragoare, nave-atelier, nave-școală etc.); totuși, având în vedere că aceste nave auxiliare pot fi înarmate și chiar pot lua parte la luptele navale, și ele pot fi considerate nave de război.

Evoluția în timp a navelor de război[modificare | modificare sursă]

În antichitate[modificare | modificare sursă]

Triremă greacă.
Liburne din Classis Moesica
(basorelief de pe Columna lui Traian).

Civilizațiile care au dezvoltat navigația în bazinul mediteranean (egiptenii, fenicienii și grecii) nu foloseau inițial nave specializate pentru război, în luptele navale fiind utilizate navele de transport. Denumite generic galere, aceste nave erau propulsate manual, cu ajutorul vâslelor, dar foloseau și vele ca mijloc secundar de propulsie.

Primele nave militare, construite și utilizate special pentru luptele navale, au fost realizate de unele polisuri care aveau deja adevărate flote de nave comerciale. Astfel, în secolul al VII-lea î.Hr., Ameinocles din Corint construiește primele trireme, sau „triere”, nave de război cu trei rânduri de vâsle, ușoare, rapide și cu calități manevriere deosebite. Ulterior au apărut și nave cu patru și chiar cinci rânduri de vâsle.[2]

Atena antică a fost prima mare putere navală (în sensul modern al cuvântului), întreținând o flotă militară permanentă, în secolul al V-lea î.Hr. Deținând hegemonia în cadrul Ligii de la Delos, a încercat să impună această hegemonie asupra întregii lumi grecești, sprijinindu-se îndeosebi pe flota ei de război, dar nu a reușit.

Bazinul vestic al Mării Mediterane a fost marcat în secolul al III-lea î.Hr. de Războaiele Punice dintre Cartagina și Republica Romană. Deși majoritatea bătăliilor au fost terestre, au avut importanță și victoriile navale ale romanilor și aliaților lor, cetățile elene din Sicilia (îndeosebi Siracuza).

Cu toate că romanii nu aveau o tradiție în arta navigației, treptat ei și-au creat o flotă militară proprie (latină Classis) redutabilă, folosindu-se de experiența și resursele cetăților pe care le-au cucerit în perioada lor de expansiune. La început, această flotă era alcătuită îndeosebi din nave străine capturate sau cumpărate, iar echipajele erau recrutate dintre cetățenii claselor inferioare sau chiar dintre sclavi. Tactica de luptă era asemănătoare cu cea a bătăliilor terestre: corăbiile inamice erau prinse și imobilizate cu ajutorul unor bare lungi, prevăzute cu un cârlig la capăt, după care legionarii treceau la bordul acestora, atacând corp la corp, ca pe uscat. Mai târziu, datorită îndeosebi calităților lor organizatorice, concretizate prin reguli precise pentru construcția navelor și printr-o legislație navală, romanii au devenit stăpânii absoluți ai Mediteranei. Principala navă de război a rămas trirema, dar în secolul I î.Hr. a fost introdusă cu succes și liburna⁠(en). Mai mică decât trirema și cu forme mai fine, liburna avea o viteză bună și era foarte manevrabilă.[3]

În Evul Mediu[modificare | modificare sursă]

Principala navă de război din Evul Mediu rămâne galera, deși spre sfârșitul acestei perioade își fac apariția velierele, nave propulsate numai de forța vântului captată de sistemul de velatură.

Cu toate că vikingii au perfecționat arta navigației, fiind primii care au renunțat la a mai naviga doar „la vedere” (în apropierea coastelor maritime) și s-au aventurat în largul Oceanului Atlantic, navele lor, vestitele „drakkare” nu pot fi considerate strict nave de război, ele servind și la explorare și transport de mărfuri. Carena acestui tip de nave avea coaste din lemn de stejar și era uneori căptușită cu plăci de aramă. Arcuit, cu etrava sculptată în formă de cap de balaur și cu etamboul în formă de coadă de șarpe, corpul navei era decorat și vopsit astfel încât să intimideze potențialii inamici. Drakkarele erau corăbii iuți care puteau naviga independent de vânt, având și vâsle, pe lângă velatură. Direcția de navigație era asigurată cu ajutorul unei singure rame mari, amplasată în tribord, la pupă, ce servea drept cârmă.[4]

Principala navă militară utilizată în Evul Mediu de către Imperiul Roman de Răsărit era dromonul. Cea mai veche mențiune acestui tip de navă se regăsește într-un document din Ravenna (secolul al V-lea), dar și în Corpus juris civilis redactat sub împăratul Iustinian cel Mare (529). Dromoanele mai mari aveau un xylokastron, castel central de lemn, acoperit cu piele și uneori cu plăci metalice, amplasat între primul și al doilea catarg, echipat cu baliste sau catapulte și cu syfonofo-rami (aruncătoare ale focului grecesc). La provă, unele dromoane aveau un pinten de metal cu care puteau să străpungă navele inamice.[5]

Navele cu pânze (caravela, caraca, galionul etc.) apărute spre sfârșitul Evului Mediu, a căror dezvoltare a făcut posibilă perioada marilor descoperiri geografice din secolele XV-XVI, se pretau la instalarea gurilor de foc (tunuri) la bordul lor, datorită deplasamentului superior celui al galerelor. Ultima mare bătălie navală dusă aproape în întregime de galere a avut loc la Lepanto (7 octombrie 1571), când flota Ligii Sfinte⁠(it), o coaliție de state maritime catolice, a învins decisiv principala flotă a Imperiului Otoman, marcând astfel sfârșitul dominației turcești în Marea Mediterană.

În epoca modernă[modificare | modificare sursă]

Navă de linie din secolul al XVII-lea, cu punți suprapuse. Secțiune transversală:
1) Magazia de muniție
2) Magazie de praf de pușcă
3) Magazie de proiectile
4) Linia apei
5) Tun cu încărcătură dublă
6) Tun de abordaj
7) Puntea superioară

În secolul al XVII-lea, o dată cu dezvoltarea velierelor și cu perfecționarea artileriei, își face apariția nava de linie, navă militară prevăzută cu numeroase guri de foc amplasate pe una sau mai multe punți. Aceste nave erau prevăzute cu deschideri speciale (numite „saborduri”) în ambele borduri, în dreptul cărora erau poziționate tunurile; în timpul navigației sabordurile erau închise cu obloane mobile de lemn, obloane care erau ridicate numai în momentul efectuării tragerilor de artilerie. Având tunurile amplasate în borduri, în timpul bătăliilor navale acest tip de nave se așezau în șir („linie de șir”), una după alta, pentru o eficacitate maximă a focului artileriei, de unde și denumirea de „nave de linie”.[6]

Nave de linie în Bătălia de la Trafalgar

O navă de linie celebră, prin dimensiunile sale impresionante, a fost HMS Sovereign of the Seas⁠(en). Lansată la apă în 1637, la Woolwich, pentru marina regală engleză, această navă cu trei punți avea un deplasament de 1500 t și era înzestrată cu 100 de tunuri de calibre diferite. Carena sa avea o lungime de 42 m și o lățime de 14 m, respectând regula valabilă pe atunci a raportului 1/3 între lățimea maximă și lungime, iar catargul mare avea o înălțime de 134 m.

O altă navă de linie cu trei punți, de dimensiuni comparabile, a fost nava amiral suedeză Vasa, înzestrată cu 64 de tunuri. Lansată la apă în 1628, s-a scufundat în Marea Baltică la scurt timp după aceea, din cauza unor erori de proiectare și construcție. În 1961 a fost scoasă la suprafață, fiind în prezent una dintre cele mai vechi nave păstrate în forma lor autentică.[7]

Alte nave militare cu pânze utilizate în secolele XVII-XIX au fost fregatele și corvetele. Fregata era un velier cu trei catarge, cu forme fine și armonioase, rapidă și cu o mobilitate deosebită. Primele fregate au apărut la începutul secolului al XVII-lea și erau destinate acțiunilor de recunoaștere, urmărire, pază și de legătură între navele de linie. Erau dotate cu o artilerie puternică, a cărei clasă este intermediară între nava de linie și corvetă. Corveta era o navă cu trei catarge, rapidă, mai mică decât fregata, armată cu 20-30 de tunuri. Erau folosite pentru patrulare, pentru a trimite mesaje între navele unei flote și, uneori, pentru a escorta navele comerciale.[8][9]

Una dintre cele mai celebre bătălii navale din epoca navelor cu pânze a fost Bătălia de la Trafalgar (21 octombrie 1805), în care o flotă a Marinei Regale Britanice, condusă în mod strălucit de Amiralul Nelson, a învins flota unită franco-spaniolă.

În secolul al XIX-lea[modificare | modificare sursă]

Secolul al XIX-lea a adus noi și importante inovații în evoluția navelor de război. Noile metode de construcții navale, propulsia navelor cu ajutorul motoarelor și noile tipuri de proiectile de artilerie au făcut ca începând cu al doilea sfert al secolului XIX să se poată vorbi despre o predominanță a oțelului, aburului și obuzului în marina militară.

În secolul XX[modificare | modificare sursă]

În contemporaneitate[modificare | modificare sursă]

Referințe[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Convenția Națiunilor Unite asupra dreptului mării, accesat 23 martie 2016
  2. ^ Manoliu, 1984, p. 17.
  3. ^ Manoliu, 1984, p. 21.
  4. ^ Manoliu, 1984, p. 29.
  5. ^ Manoliu, 1984, p. 31.
  6. ^ Manoliu, 1984, p. 40.
  7. ^ Manoliu, 1984, p. 41.
  8. ^ Lexicon maritim englez-român, Editura Științifică, București, 1971.
  9. ^ Manoliu, 1984, p. 41.

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

Commons
Wikimedia Commons conține materiale multimedia legate de Navă militară
  • Ion A. Manoliu, Nave și Navigație, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1984.