Bătălia de la Lepanto

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Jump to navigation Jump to search
Bătălia de la Lepanto
Parte din celui de al Patrulea Război Otomano-Venețian și Războaielor Otomano-Habsburgice
Battle of Lepanto 1571.jpg
Bătălia de la Lepanto, H. Letter, National Maritime Museum, Greenwich/Londra.
Informații generale
Perioadă 7 octombrie 1571
Locație Golful Patras, Marea Ionică
38°12′N 21°18′E / 38.2°N 21.3°E / 38.2; 21.3
Rezultat Victorie decisivă a Ligii Sfinte
Beligeranți
Banner of the Holy League 1571.png Liga Sfântă:

Flag of Cross of Burgundy.svg Imperiul Spaniol
SRdVBMdG.jpg Republica Veneției
Flag of Genoa.svg Republica Genova
Vatican naval flag.JPG Statele Papale
Flag of the Order of St. John (various).svg Cavalerii de Malta
Savoie flag.svg Ducatul Savoiei

Fictitious Ottoman flag 2.svg Imperiul Otoman
Conducători
Banner of the Holy League 1571.png Liga Sfântă:[1][2]
Centrul creștin:
Flag of Cross of Burgundy.svg Ioan de Austria
SRdVBMdG.jpg Sebastiano Venier
Vatican naval flag.JPG Marcantonio Colonna
Stânga creștină:
SRdVBMdG.jpg A. Barbarigo
Dreapta creștină:
Flag of Genoa.svg Gianandrea Doria
Rezervele creștinilor:
Flag of Cross of Burgundy.svg Álvaro de Bazán
Fictitious Ottoman flag 4.svg Flota otomană:[3][4]
Centrul turcilor:
Ali Paşa
Dreapta turcilor:
Mehmed Siroco
Stânga turcilor:
Uluç Ali Reis
Efective
208 nave
  • 202 galere,
  • 6 galease

22.840 de soldați
1.334 de tunuri (est.)

251 nave
  • 206 galere
  • 45 galiote

31.490 de soldați
741 de tunuri (est.)

Pierderi
7.500 morți
17 vase pierdute[5]
20.000 de morți, răniți sau prizonieri[5][6]
137 vase capturate
50 vase scufundate
10.000 de creștini eliberați

Bătălia de la Lepanto a avut loc la 7 octombrie 1571. O flotă a Ligii Sfinte, o coaliție de state maritime catolice, a învins decisiv principala flotă a Imperiului Otoman.

Bătălia care a durat cinci ore s-a dat la marginea nordică a Golfului Patras, în largul coastelor Greciei de vest actuale, de unde forțele otomane navigau spre vest din baza lor navală de la Lepanto (în turcă İnebahtı; în greacă Ναύπακτος, Naupaktos sau Έπαχτος, Épahtos). Acolo, otomanii au întâlnit forțele Ligii Sfinte, ce veneau de la Messina.[7] Victoria Ligii Sfinte a prevenit transformarea Mării Mediterane într-un canal de circulație al forțelor musulmane, a protejat Italia de o mare invazie otomană, și i-a împiedicat pe otomani să înainteze mai departe în flancul sudic al Europei. Lepanto a fost ultima mare bătălie navală dusă aproape în întregime de galere cu vâsle.

Preludiu[modificare | modificare sursă]

Biruitorii de la Lepanto: Ioan de Austria, Marcantonio Colonna si Sebastiano Venier

Dupǎ ce au cucerit Constantinopolul in 1453, turcii au invadat Peninsula Balcanicǎ, avansând spre centrul Europei, amenințând statele creștine. Au transformat Marea Mediteraneana într-un "lac turcesc" prin cuceriri navale. Diverși papi au propus de mai multe ori suveranilor creștini sǎ se uneascǎ împotriva inamicului comun, dar fără succes. În 1570 papa Pius al V-lea a reușit sǎ adune forțele creștine pentru a elibera Ciprul, atacat de turci, formând Liga Sfântǎ. Toate statele cu ieșire la mare, cu excepția Franței (aliată cu Imperiul Otoman împotriva Spaniei) și a Imperiului Romano-German care prefera sa rămână neutru, au intrat în alianță. Între timp, ajutoarele pentru asediații orașului Famagusta n-au sosit la timp, iar cetatea s-a predat turcilor. Torturile la care a fost supus comandantul venețian Marcantonio Bragadin au determinat forțele aliate sǎ se pregǎteascǎ de rǎzboi. Fiul ilegitim al împǎratului Carol al V-lea, Ioan de Austria, a fost numit comandant suprem al flotei Ligii Sfinte.

Flotele[modificare | modificare sursă]

Flota otomana

În toamna anului 1571, flota creștinǎ condusǎ de Ioan de Austria a ridicat ancorele din portul Messina.Flota turcǎ, sub comanda lui Mehmed Ali Pașa, a primit vestea abia pe 5 octombrie.În tabǎra turceascǎ, mulți soldati turci erau încǎ înarmați cu arcuri cu sǎgeți, pe când Liga utiliza deja archebuzele. La bǎtǎlie au participat câteva galioane, nave cu patru catarge si mai multe punți.Acestea erau folosite pentru a întări atacul galerelor. Vâslașii erau simpli sclavi sau condamnați care nu erau plătiți și nici înarmați. Un rol important în bǎtǎlie l-au avut galioanele venețiene, nave de mari dimensiuni, de neînfrânt și puternic înarmate. Au fost ultimele nave cu rame ș galere cu vâsle utilizate într-o luptă.

Coaliția statelor creștine, reunind Spania, Veneția, Genova, Savoia, Neapole, Cavalerii de Malta si Statele Papale aveau de înfruntat o flotă otomană superioară numeric (206 galere creștine contra 300 de vase turcești), condusă de Ali Pașa. Abil condusă de Don Juan de Austria, flota creștină s-a împărțit în 4 divizii.

La capătul nordic, în apropierea coastei, se aflau 53 de galere venețiene, conduse de Agustino Barbarico. Urmau, în centru, 62 de galere sub comanda lui Don Juan și, în flancul drept 53 de galere conduse de amiralul Andrea Doria. O divizie de rezervă era staționată în spatele acestuia. Pe măsură ce flota creștina ocolea capul Scrofa, turcii au încercat o manevră de învăluire, profitând de superioritatea lor numerică, dar și de faptul că Andrea Doria nu se integrase la timp în dispozitivul gândit de Don Juan. Amiralul turc Uluj Ali a profitat de golul produs în liniile creștine și s-a strecurat între galerele lui Doria și centrul dispozitivului creștin.

Bătălia[modificare | modificare sursă]

Bătălia de la Lepanto a durat doar 5 ore. Navele creștine, în inferioritate numerică, s-au așezat în semicerc, atacând spre amiază. Bătălia a fost crâncenă, în zona de centru, unde se aflau comandanții, lupta s-a desfășurat până la sosirea forțelor de rezervă creștine, care au învins rezistența turcă. Barbarigo a fost ucis de o săgeată, dar venețienii au rezistat eroic asaltului otoman.

Bătălia de la Lepanto

Se părea că turcii se îndreaptă spre victorie, dar intervenția providențială a lui Alvaro de Bazan, în fruntea rezervelor, a întors rezultatul luptei. Uluj Ali a fost obligat să se retragă, cu doar 40 de galere, lăsând nu mai puțin de 180 de galere și 60 de galiote în mâinile creștinilor – deși doar 117 dintre acestea mai erau navigabile. Creștinii au pierdut 45 de galere – 15 scufundate și 30 atât de distruse încât a trebuit să fie sabordate. Mehem Ali Pasa a fost decapitat de un flintaș, deși Ioan de Austria a ordonat cruțarea acestuia. Rămași fără conducător, turcii s-au retras.

Battaglia Lepanto in Vaticano

Urmări[modificare | modificare sursă]

Lepantogennep.jpg

Din 251 vase cât însuma flota otomană, 50 au fost scufundate și 137 capturate. De partea cealaltă, creștinii au pierdut doar 17 nave dintr-un total de 208. Pierderile umane le reflectă pe cele materiale: 20,000 pentru turci și 7,500 pentru creștini. Teribila înfrângere a pus în discuție nevoie unor schimbări și a evidențiat poate pentru prima oară decalajul tehnologic față de Occident. Această bătălie, considerată cea mai mare victorie a creștinismului împotriva islamului, n-a fost urmată de alte lupte, deoarece în sânul alianței au apărut rivalități. Turci au înaintat în Peninsula Balcanicǎ, dar înfrângerea de la Lepanto i-a împiedicat să preia controlul asupra Mediteranei. Entuziasmați, creștinii sperau să ducă victoria mai departe, atacând imperiul lipsit de flotă și recucerind Constantinopolul, însă diferențele dintre membrii alianței și-au spus cuvântul. Pentru Veneția, cea mai mare putere navală, pierderea Ciprului s-a dovedit a fi o lovitură mai grea decât cea pe care au primit-o turcii la Lepanto și în curând s-a întors la politica de colaborare economică cu musulmanii. Pentru spanioli principalul obiectiv a fost cucerirea Africii de Nord și nu un atac asupra provinciilor centrale ale Imperiului Otoman. Papa Pius V, inițiatorul alianței, a murit în 1572, iar semnarea păcii dintre Veneția și Imperiul Otoman din 1573 a marca desființarea Ligii Sfinte.Ioan de Austria a murit în 1578. la 31 de ani. De asemenea, pentru otomani probleme mai importante apăreau în Persia și Caucaz și au trebuit să renunțe la acțiunile din Mediterană, coordonate cu cele ale francezilor, care au dominat mijlocul secolului XVI.

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Drane, Augusta Theodosia (). The Knights of st. John: with The battle of Lepanto and Siege of Vienna [Cavalerii Sfântului Ioan: cu bătălia de la Lepanto și asediul Vienei]. Londra. 
  2. ^ Konstam, Angus (). Lepanto 1571: the greatest naval battle of the Renaissance [Lepanto 1571: cea mai mare bătălie navală a Renașterii]. Oxford. 
  3. ^ George Ripley and Charles A. Dana (). The new American cyclopaedia: Volume 10. New York. 
  4. ^ Setton, Kenneth Meyer (). The Papacy and the Levant, 1204-1571, Volume 161 [Papalitatea și Levantul, 1204-1571, Volumul 161]. Philadelphia. 
  5. ^ a b Confrontation at Lepanto [Confruntarea de la Lepanto] by T.C.F. Hopkins, intro
  6. ^ Geoffrey Parker, The Military Revolution [Revoluția militară], p. 88
  7. ^ Luggis, Telemachus: "Sunday, 7 October 1571" [Duminică, 7 Octombrie 1571] pp. 19-23 Epsilon Istorica, Eleftherotypia, 9 noiembrie 2000. Vezi și Chasiotis, Ioannis "The signing of 'Sacra Liga Antiturca' and the naval battle of Lepanto (7 October 1571)" [Semnarea «Sacra Liga Antiturca» și bătălia navală de la Lepanto (7 octombrie 1571)], Istoria tou Ellinikou Ethnous. Ekdotiki Athinon, vol. 10, Athena, 1974

Legături externe[modificare | modificare sursă]