Secol de aur

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Prin sintagma „Secol de aur” se înţelege epoca clasică sau de apogeu a culturii spaniole, în principal perioada Renaşterii din secolul XVI şi a Barocului din secolul XVII. Raportându-se la evenimente-cheie, s-ar putea afirma că această perioadă începe odată cu publicarea „Gramaticii castiliane” de către Antonio de Nebrija (1492) şi se termină la moartea lui Pedro Calderón de la Barca (1681). Cei mai mari reprezentanţi ai acestei perioade sunt consideraţi a fi Miguel de Cervantes şi Lope de Vega.

Alegerea anului 1492 nu este întâmplătoare : este vorba de anul terminării Reconquistei, anul în care puterea politică a musulmanilor în Peninsula Iberică se încheie definitiv. Pe de altă parte, este de asemenea anul expulzării evreilor din teritorii spaniole, care se vor stabili în diverse colonii din Europa, Asia sau nordul Africii, unde vor continua să cultive limba castiliană. Forţa militară necesară pentru înfrângerea musulmanilor se va orienta în curând spre teritoriile continentului recent descoperit al Americii.

Spre sfârşitul secolului XVIII sintagma „Secol de aur”, folosită de Lope de Vega pentru a se referi la secolul în care a trăit, şi care a stârnit admiraţia lui Don Quijote în discursul său despre Epoca de Aur, deja se împământenise. Sintagma a fost consacrată definitiv în secolul XIX de către hispanistul George Ticknor în cartea sa „Istoria literaturii spaniole”, făcând aluzie la faimosul mit din „Teogonia” lui Hesiod, în care poetul grec vorbeşte de diferite epoci ale omenirii, cărora le corespund metale din ce în ce mai puţin preţioase.

A fost o perioadă de înflorire politică şi economică a Spaniei, care a ajuns să se bucure de mult prestigiu la nivel internaţional; în această epocă „noutăţile” proveneau din Spania şi erau imitate; cunoaşterea limbii spaniole ajunsese la modă. S-au dezvoltat în special literatura, artele plastice şi muzica. În domenii umaniste s-au remarcat mulţi erudiţi, în timp ce în domenii ştiinţifice precum lingvistica (Francisco Sánchez de las Brozas y su Minerva), geografia, cartografia, antropologia sau ştiinţe naturale (botanică, minerologie etc.) au existat de asemenea realizări, datorate în primul rând descoperirii Americii. Figuri eminente în matematici au fost : Sebastián Izquierdo, Juan Caramuel, Pedro Nunes, Omerique, Pedro Ciruelo, Juan de Rojas y Sarmiento, Rodrigo Zamorano, în farmacologie Andrés Laguna, în psihologie Juan Luis Vives şi Juan Huarte de San Juan, iar în filozofie Francisco Suárez. S-au dezvoltat de asemenea, în special datorită descoperirii a noi popoare, dreptul natural şi drepturile omului, cu personalităţi precum Bartolomé de las Casas, care a condamnat sclavia.

Secolul de aur se poate împărţi în două perioade estetice, prima corespunzătoare Renaşterii din secolul XVI (cu domniile lui Ferdinand Catolicul, a lui Carol Quintul şi a lui Filip al II-lea al Spaniei) şi a doua corespunzătoare Barocului din secolul XVII (cu domniile lui Filip al III-lea al Spaniei, lui Filip al IV-lea al Spaniei şi a lui Carol al II-lea al Spaniei). Evenimentele ce au marcat separarea dintre aceste două epoci pot fi considerate Conciliul de la Trento şi Contrareforma.

[modifică] Literatură

Spania şi-a creat în epoca sa clasică o estetică şi genuri literare specifice, care au influenţat apoi evoluţia literaturii universale.

În ceea ce priveşte estetica, s-a dezvoltat una realistă, critică la adresa idealismului cavaleresc tipic Renaşterii : s-au creat specii naturaliste precum „celestinescul” („Tragicomedia lui Calisto şi Melibea” de Fernando de Rojas, „A doua Celestina” de Feliciano de Silva, etc.), nuvela picarescă („Lazariilo de Tormes”, anonim, Guzmán de Alfarache de Mateo Alemán, etc.) sau tipul proteic al nuvelei polifonice moderne („Don Quijote de la Mancha”), pe care Cervantes a definit-o ca „escritura desatada” („scriere dezordonată”). Acestei tendinţe anticlasiciste îi corespunde de asemenea noua formulă a comediei create de Lope de Vega şi divulgată prin intermediul cărţii sale „Arta nouă de a scrie comedii”, din 1609; ruperea unităţii de acţiune, spaţiu şi timp avea să influenţeze opera a mulţi dramaturgi europeni.

Multe din temele abordate în Secolul de aur provin din bogata tradiţie pluriculturală medievală, de inspiraţie arabă şi evreiască, din Romancero sau din cultura italiană, asta datorită prezenţei politice a regatului spaniol în Peninsula Italică. Pe de altă parte, specii dramatice precum intermediul sau nuvela cortezană au introdus estetica realistă în comedii, în timp ce comediile de „mantie şi spadă” aveau succes la popor datorită figurii „glumeţului” (în general un servitor care se remarcă datorită spiritului său).

Tendinţei spre realismul adresat poporului i s-a opus tendinţa religioasă, nobiliară şi curtezană a barocului, care a adus cu sine importante inovaţii estetice. Limbajului clar şi popular al secolului al XVI-lea, castilianei vii, creatoare şi efervescente a lui Bernal Díaz del Castillo sau a Sfintei Teresa („lipsită de afectare, scriu precum vorbesc, şi mă preocup doar să aleg cuvintele ce indică cel mai bine ceea ce vreau să exprim”) se opune Juan de Valdés, care face aluzie la Garcilaso când scrie : „dar de multe ori se înţeleg mai bine/ingeniul pur şi limba aproape mută,/martori curaţi ai stării inocente,/decât măiestria elocventului”. Astfel. limbajul Barocului este unul obscur, pretenţios şi curtezan, având drept rezultat faptul că literatura Renaşterii, datând de acum cinci secole, se înţelege mai bine decât ce a Barocului, de acum patru.

Limba literară a Barocului se complică datorită esteticii conceptiste şi a celei culteraniste, ale căror scop este triumful nobilului asupra vulgarului, intelectualizând arta cuvintelor; literatura se transformă astfel într-un fel de scolastică, într-un joc sau un spectacol, iar creaţiile ingenioase şi moralizante ale lui Francisco de Quevedo sau Baltasar Gracián distorsionează limba, sporindu-i flexibilitatea expresivă şi îmbogăţindu-i vocabularul (prin intermediul cultismelor). Lucidul Calderón creează formula actului dramatic sacramental (referitor la taina euharistiei), care presupune vulgarizarea antipopulistă şi pretenţioasă a teologiei, aflându-se în antiteză cu intermediul, care nu va dispărea în totalitate.

Spre sfârşitul secolului al XVI-lea are loc o înflorire a scrierilor de caracter mistic (Juan de la Cruz, San Juan Bautista de la Concepción, San Juan de Ávila, Santa Teresa de Jesús) şi ascetic (fray Luis de León, fray Luis de Granada), pentru ca în secolul XVII să decadă quietismul lui Miguel de Molinos.