Maniheism
| Gnosticism | |
 Acest articol este parte a unei serii despre Gnosticism |
|
| Istoria gnosticismului | |
|---|---|
| Gnosticismul timpuriu | |
| Gnosticismul siriano-egiptean | |
| Gnosticismul în perioada modernă | |
| Proto-Gnostici | |
| Philon | |
| Simon Magul | |
| Cerinthus | |
| Valentinus | |
| Basilides | |
| Texte gnostice | |
| Evanghelii gnostice | |
| Biblioteca Nag Hammadi | |
| Codex Tchacos | |
| Codex Askew | |
| Codex Bruce | |
| Gnosticismul și Noul Testament | |
| Articole conexe | |
| Gnosis | |
| Neoplatonism și Gnosticism | |
| Mandaeism | |
| Maniheism | |
| Biserica bosniacă | |
| Creștinism ezoteric | |
| Teosofie | |
| Jnana | |
|
Portal Gnosticism |
Maniheismul a reprezentat una dintre cele mai importante religii practicate în antichitate, în Orientul Mijlociu, în special pe teritoriul Imperiului Persan. Este o teză dualistă, propagată de Mani (Manes) (216-277 d.Hr.), filozof persan, care, pretinzând a fi în posesia unor revelații secrete, se considera a fi ultimul trimis, întruchiparea fizică a „Paracletului”. Maniheismul susține dualismul radical ontologic între cele două principii eterne, Binele și Răul, care se opun, în cursul istoriei, într-o confruntare fără sfârșit. Organizată ca o nouă religie, „religia luminii”, având cărți, cult și ierarhie, mișcarea maniheistă a fost obiectul unor represalii și persecuții. În sec.IV-V d.Hr. se răspândește în China și în Europa Occidentală.
Generalități[modificare]
Deși, în cea mai mare, practicile maniheiste originale, au dispărut astăzi, există totuși și în prezent o formă renăscută a acestuia, cunoscută sub denumirea de „Neo-maniheism”. În orice caz, majoritatea mențiunilor scrise de către fondatorul acestui curent religios s-au pierdut odată cu trecerea secolelor. Câțiva învățați au argumentat că anumite influențe subtile ale maniheismului s-au infiltrat în doctrinele creștinismului catolic, prin intermediul lui Augustin de Hipona, care, înainte de a fi creștin, fusese maniheist.
Maniheismul a luat naștere în secolul III d.Hr., iar în următoarea mie de ani a cunoscut o vastă arie de răspândire, fiind îmbrățișat de populațiile din nordul Africii, până în China. Textele originale au fost redactate limba aramaică. Pe măsură ce curentul se răspândea spre est, textele au început să fie redactate în persana mijlocie, partă, sogdiană, iar în cele din urmă în turcă și chineză. De asemenea, textele au fost traduse în greacă, coptă și latină.
Profetul Mani, fondatorul maniheismului, a trăit probabil, între anii 216 și 277, în cetatea Babilonului din Imperiul Persan. Limba utilizată în Babilon în secolul III d.Hr. era aramaica, care includea trei dialecte distincte: aramaica (limba Talmudului), aramaica mandeană și aramaica siriacă, aceasta din urmă fiind și limba vorbită de Mani și cea în care au fost redactate primele șase scrieri maniheiste, care, din păcate nu s-au păstrat.
Teoreticienii creștinismului timpuriu (secolele al III-lea și al IV-lea), precum Hippolytus sau Epiphanius, relatează despre o călătorie a lui Scythianus, în jurul anului 50 în India, de unde a adus o doctrină a „celor două principii”. După acești autori, Scythianus este considerat ca fiind precursorul profetului Mani. Terebinthus, discipolul lui Scythianus, care se desemna pe sine cu numele de Buddha, călătorește în Palestina și Iudeea unde îi întâlnește pe apostolii lui Isus, după care se stabilește în cele din urmă în Babilon, transmițând învățăturile sale lui Mani, acesta fondând curentul religios ce îi poartă numele.
Mani a fost influențat de principiile mandeene, el începând să predice de la o vârstă fragedă. Potrivit mărturiilor biografice, Mani a avut în tinerețe revelația unui spirit, pe care mai târziu l-a numit geamăn, dublură, îngerul său protector, sau Sinele său divin. Acesta l-a condus spre adevărurile divine, dezvoltate ulterior în maniheism.
Doctrina[modificare]
Cel mai important principiu maniheist este cel al dualității. Mani propovăduia că încă de la începuturile creației, au coexistat două naturi opuse – întunericul și lumina. Pacea și liniștea erau apanajul luminii, pe când în întuneric existau constante frământări. Universul este rezultatul temporar al unui atac al întunericului asupra luminii, din mixtura cărora a luat naștere Spiritul Viu, o emanație alcătuită din lumină și întuneric. Maniheismul a făcut eforturi însemnate pentru a include în sfera proprie, principiile tuturor religiilor cunoscute în epocă. Un element cheie îl reprezintă non-omnipotența puterii lui Dumnezeu, negarea perfecțiunii infinite a divinității, acesta având o natură duală, compusă din două părți egale dar opuse (Bine-Rău).
În aceeași ordine de idei, în viziunea maniheistă, omul este privit ca un nesfârșit câmp de luptă al acestor două principii. Astfel, partea binelui este reprezentată de suflet, format din lumină, și partea negativă este trupul, compus din pământ negru. Sufletul definește persoana, neputând fi corupt.
