Mănăstirea Cotroceni

Mănăstirea Cotroceni la 1860.

Istoria Cotroceniului începe acum patru secole și mai bine pe când era înconjurată de vestiții codri ai Vlăsiei. În vârful dealului Cotroceni se afla un schit numit de călugări denumit Cotrocenii cei de sus, pentru a face deosebire de Cotrocenii de jos, denumire care se referă la satul de cărămidari care se afla la baza dealului. ”Satul si moșia sunt atestate documentar pentru prima oară într-un hrisov domnesc din 27 noiembrie 1614 sub forma Cotroceni. Ele au existat cu siguranță și înainte de 1600, deoarece primii proprietari pe care-i menționează documentele – Stoica, Preda și Istfan – susțin că înainte de a fi devenit proprietatea domnească a lui Mihai Viteazul ei au stăpânit Cotrocenii”.

Semnificația cuvântului „cotrocean” este destul de veche și se pare că provine de la arhaismul a se cotroci ceea ce inseamnă a se ascunde, a se refugia. Acest lucru capătă semnificația cuvenită atunci când ne gândim la geografia locului și la codrii Vlăsiei care înconjurau vechiul schit, fiind foarte deși și adesea folosiți de cei care doreau să scape de prigoana pornită împotriva lor de către domnie.

Zona Cotrocenilor intră în proprietatea lui Șerban Cantacuzino în anul 1660, ca răsplată pentru serviciile deosebite aduse domnitorului Gheorghe Ghica (1659 - 1660). La această proprietate mai adaugă prin cumpărări succesive în 1671, de la fii căpitanului Ghiorca, zona din deal unde va construi mai apoi mănăstirea sa și zona de la poalele dealului, unde va face gradina și parcul palatului domnesc.

Arhitectura Mânăstirii

Pe întreaga perioadă a domniei sale (1678 – 1688) Șerban Cantacuzino și-a avut reședința în casele domnești de la manăstirea Cotroceni. Acestea se găseau pe latura nordică a curții și aveau: „patru camere la parter, iar prin intermediul a două scări se făcea legătura cu etajul care avea zece camere ce duceau spre două săli.

La subsol se afla pivnița de mari dimensiuni care servea la depozitarea unor mari cantități de alimente și vinuri și cazional ca temniță”.

Incinta mănăstirii era de formă pătrată, un patrulater in mijlocul caruia se afla biserica – monument de referinta pentru arhitectura si arta romaneasca de la confluenta secolelor XVII si XVIII.

In legatura cu biserica putem spune ca avea ca lungime 31,5 m si o inaltime de 13,5 m. Pridvorul era sprijinit pe 10 coloane octogonale din piatra unite prin arce semicirculare. Biserica era inconjurata de un brau median sculptat, aflat la 2/3 din inaltimea locasului. Interiorul era dominat de 12 colane de piata sculptata, care se aflau in pridvor si pe care se sprijinea o cupola. Iconostasul din lemn avea o bogata ornamentatie sculptata si aurita, care incadra icoanele imparatesti. Pictorul bisericii a fost celebrul Parvu Mutu.

Pe latura sudica se aflau cladirile staretiei si chiliile calugarior greci care administrau manastirea, iar pe partea vestica se afla turnul clopotnita impreuna cu un alt sir de chilii de-o parte si de alta a acestuia.

Șerban Cantacuzino și Cotrocenii

Familia Cantacuzino s-a stabilit în Țările Române în primele decenii ale secolului XVII, după ce au luat drumul pribegiei, odată cu căderea Constantinopolului în mâinile turcilor.

Reprezentantul cel mai de seamă al familiei a fost Șerban Cantacuzino, care alături de ceilalți frați ai săi s-au implicat activ în vața politică. La anul 1675 în fruntea familiei se afla Șerban Cantacuzino care „a urcat succesiv toate treptele dregătoriilor curții domnești împlinind misiuni care cereau agerime, discreție, cunoașterea unor limbi străine, relații în diferite medii social politice, iscusință administrativă și talent de constructor”

În timpul luptelor pentru putere din anii 1658 – 1660 dintre domnitorul Constantin Basarab zis și Cârnul și Grigore Ghica, Șerban Cantacuzino ține partea celui din urmă care-l răsplătește pentru serviciile sale dăruindu-i moșia de la Cotroceni, în posesia căreia însă, intră mult mai târziu: „Anii după 1660 până la 1671 sunt nenorociți pentru familia Cantacuzinilor, cum au fost: uciderea bătrânului postelnic Constantin Cantacuzino, în pivnița de la Snagov; persecuțiilor familiei Cantacuzinilor din parte lui Grigorie Ghica Vodă, prin intrigile lui Stroe Leurdeanul și Dumitrașco Cantacuzino grecul etc... Toate aceste întâmplări, fac ca Șerban Cantacuzino să nu intre în posesia moșiei Cotrocenilor, decât după 11 ani și 5 luni, adică la anul 1671, noiembrie, 18” Un episod important pentru istoria Cotroceniului îl reprezintă prigoana lui Duca Vodă împotriva lui Șerban Cantacuzino, care ajunsese atotputernic în vremea respectivă. Astfel domnitorul a încercat să-l elimine pe acest pretendent la tron pentru a scăpa de concurență: „Pe când Duca Vodă era „cu împărăția la Kehrin”, simțind lucrurile, trimite emisari în secret să-l prindă, dar Doamna îl înștiințează și atunci Șerban Cantacuzino fuge, în ziua de 7 octombrie 1678, la moșia sa de la Cotroceni. Aici el stă ascuns trei zile și se roagă Sfinților Serghie și Vach să intervină pe lângă Nascătoarea de Dumnezeu să-l scape de vrajmașii lui și de va scăpa sănătos, va ridica acolo o biserică măreată. În fine, scapă și fuge la Rusciuc și de acolo la Constantinopol; cumpără domnia cu 600.000 lei și în primăvara anulu 1679 se urcă pe tron și începe a clădi actala biserică, la 26 mai același an, pe care o termină în anul 1682, luna octombrie”

Rapus de o boala necrutatoare, Serban Cantacuzino moare la 28 octombrie 1688, la numai 54 de ani. Este inmormantat in naosul bisericii de la Cotroceni, asa cum i-a fost dorinta.

Ctitorul a facut numeroase danii manastirii, care o faceau, dupa cum am mai amintit, cea mai bogata manastire a Tarii Romanesti. Un inventar din 1716, arata ca manastirea poseda 20 de mari mosii (in Ilfov, Dabovita, Muscel, Teleorman, Ialomita), 10 sate de tigani, 18 pravalii in Bucuresti, hanul Serban Voda si apoi primea si vama de sare, bauturi, peste si lemne din diferite locuri. Pe langa acestea se mai adauga si veniturile de la 20 de manastiri si schituri de pe intreg cuprinsul tarii, care i-au fost inchinate. Toate veniturile de la aceste metoace si mosii se colectau la Cotroceni, de unde luau drumul Sfantului Munte. De-a lungul secolelor, multi calatori au trecut pe la Cotroceni si au amintit despre ea in scrierile lor. Astfel ii putem aminti pe: englezul Edmund Chisthull care a vizitat manastirea in 1702, Anton Maria Del Chiaro, Domenico Sestini, Franz Joseph Sulzer, C. Dapontes etc...

Alaturi de mormantul sau se mai aflau si cele ale fratilor sai Matei († 21 decembrie 1685) si Iordache († 8 iunie 1692), apoi a lui Radu fiul lui Constantin Cantacuzino Stolnicul († 25 februarie 1715) si fil acestuia Constantin († 1729), Smaranda – una din ficele lui Serban Cantacuzino († 13 mai 1688), Smaranda fiica lui Radu cantacuzino (1729) si nu in ultimul rand al Ruxandrei, sotia lui Gheorghe, fiul ctitorului decedata inainte de 1753. Epoca lui Serban Cantacuzino a fost una de stralucire romaneasca. El s-a implicat in sustinerea culturii romanesti, publicand la tipografia pe care a instalat-o la Cotroceni, mai multe carti printre care: „Evanghelia” din 1682 si „Apostolul” din 1683 si poate cea mai de seama opera a sa „Biblia” de la 1688, pe care insa nu a apucat sa o vada tiparita, stingandu-se din viata cu putin timp inaintea imprimarii ei.

Ca mai toți domnitorii români, Șerban Cantacuzino a avut o vocație de ctitor, construind multe clădiri pentru a ridica viața social-morală a supsșilor săi. Astfel a construit Biserica Doamnei, Hanul Șerban Vodă, o biseriă de lemn în vechea mahala a Scorțarului, Podul Șerban Vodă, casele domnești din centru orașului și nu în ultimul rând Mănăstirea Cotroceni, monument de o deosebită frumusețe și măreție. A fost împodobită cu tot ceea ce-i trebuia pentru a supraviețui și nu numai. În scurt timp, în urma nenumăratelor danii a devenit cea mai de seamă mănăstire din Țara Românească, fiind mai apoi închinată nu doar unei singure mănăstiri de la Sfântul Munte așa cum era obiceiul, ci tuturor acestor mănăstiri. Protatonul a fost însărcinat cu distribuirea ajutorului bănesc care venea de la Cotroceni, către toate mănăstirile athonite. În aceeași situație se afla și o altă mare mănăstire moldovenească, de data aceasta, ctitorie a lui Vasile Lupu – anume Trei Ierarhi. Datorită bogățiilor impresionante cu care fesese înzestrată, ea a fost închinată întregului munte Athos, Protatonul având însărcinarea de a distribui ceea ce se cuvenea fiecarei mănăstiri.

Un aspect asupra caruia trebuie sa insistam in decursul lucrarii noastre, este acela al conditiilor pe care Serban Cantacuzino le pune in cazut inchinarii manastirii sale catre Protaton si prin el intregului munte Athos. Acest moment se dovedeste a fi de o importanta covarsitoare, deoarece este pentru prima data cand un ctitor decide sa inchine manastirea locurilor sfinte, insa numai cu anumite conditii. In cazul in care nu erau respectate conditiile respective, atunci hrisovul de inchinare devenea nul, iar urmasii domnului puteau sa ia manastirea de sub administrarea calugarilor greci. Aceste conditii erau: 1. Egumenul care se va trimite sa fie un bun administrator. 2. Se va trimite la Athos numai surplusul din veniturile manastirii. Partea cea mai importanta va ramane aici pentru intretinerea manastirii. 3. Nimic din acareturi si podoabe ale manastirii nu putea sa fie dus la Athos. 4. La fiecare 3 ani, egumenul sa dea socoteala de veniturile ce le va incasa manastirea. 5. Sa se urmeze tipicul athonit in cele liturgice. 6. Sa se praznuiasca in mod deosebit ziua Sfintilor Serghie si Vach (7 octombrie) 7. Sa fie pomenit el si tot neamul sau de catre calugari si sa fie inmormantat aici.

După cum era de așteptat, călugarii care au venit să gestioneze averea mănăstirii nu s-au îngrijit așa cum trebuia de aceasta și astfel au intervenit numeroase probleme de ordin financiar.

Pe parcursul secolului al XVIII – lea domnitorii și-au arata mila lor față de ctitoria lui Șerban Cantacuzino, dând mai multe hrisoave prin are se acordau facilități și era sprijinită material. În „1718 – Ioan Mavrocordat, 1734 – Grigorie II Ghica, 1742 – Mihai Racoviță, 1753 – Constantin Racoviță, 1775 – Alexandru Ipsilanti, 1782 – Nicolae Caradja, 1783 și 1792 – Mihail Șuțu, 1793 și 1799 – Alexandru Moruzi, 1798 – Constantin Hangerli, 1803 – Constantin Ipsilanti etc... Ciudațenia acestei situații o reprezintă însă listele de venituri și chelltuieli și dările de seamă ale egumenilor mănăstirii, făcute din patru în patru ani începând cu ultimele două decenii ale secolului XVIII – lea, care reflectă o balanță deficitară.” Vedem de aici proasta gestiune a acestor egumeni care erau trimiși de Protaton cât și îngaduința domnitorilor români, care cu toate riscurile, continuau să ajute locurile sfinte ale ortodoxiei.

Un moment important în acest sens se va derula în timpul lui Ioan Gheorghe Caradja Vodă (1812 – 1818). În urma unui cutremur devastator care are loc în 1802, biserica și întregul corp de chilii sunt distruse. Pentru a le repara egumenul Visarion se împrumută de bani cu o dobândă destul de mare și nu reușește să mai plătească. În 1815 vin creditorii care obligă mănăstirea să plătească. Neavând de unde să acopere datoria, aceștia se duc la domnitor, care îl dă jos pe stareț și pune unul român de neam, pe Dionisie Plumbuițeanu, iar mai apoi, la anul 1816 Adunarea Obștească a țării, după multă chibzuială, dă o soluție: Fie Protatonul va plăti datoriile pe care metocul lor le avea, ceea ce era destul de greu pentru situația în care se afla acesta, fie să se dispună vinderea a 18 prăvălii pe care Cotrocenii le aveau în București pentru a se acoperii datoriile pe care, Visarion, fostul egumen le făcuse: „Între timp, crescuseră și datoriile care se pot constata și din caietul de venituri și cheltuieli al egumenului Visarion (1798-1815). Pentru a o repara, Visarion s-a imprumutat, dar se pare că a luat mai mulți bani decât îi trebuiau, invocând, cum ne spune inscripția faptul că mănăstirea s-a ruinat total, căzând și biserica și clopotnița și paraclisul, dar și hanurile, metocul de la Vălenii de Munte și prăvăliile de la București” . După acest moment situația s-a mai restabilit un pic.

Rudele ctitorului aveau dreptul să dezînchine mănăstirea în momentul descoperirii abuzurilor pe care Visarion le-a facut. De fapt au si amenințat cu ducerea la îndeplinirea a acestui avertisment, dar au renuntat însă sa mai facă acest lucru atunci s-a hotarat rezolvarea problemelor, în maniera mai sus amintită.

Un lucru care a ajutat locașul de cult a fost stabilirea domnitorului fie și temporar la Cotroceni. Domnii au făcut acest lucru pentru a o proteja împotriva abuzutilor, ceea ce s-a și întâmplat. Astfel veniturile au început să crească semnificativ, lucru care nu se poate explica decât prin faptul că mănăstirea nu mai dădea muntelui Athos toate veniturile sale, putând să mai păstrze a anumită sumă care era apoi, investită în renovare. Platoul de lângă mănăstirea Cotroceni a fost adeseori utilizat pentru camparea armatelor care veneau în zona bucureștilor fiind un punct strategic de o importanță covârșitoare. „De obicei comandanții locuiau în casele domnești sau în casele egumenești. În 1737, luna iulie, cantonează aici trupele austriece conduse de generalul Ghilany; în 1739, trupe turcești conduse de generalul Suleiman Pașa; în 1800 – 1802, trupe turcești și rusești; în 1806 trupele rusești conduse de generalul Miloradovici” În timpul revoluției lui Tudor Vladimirescu, acesta își stabilește cartierul general în jurul mănăstirii, făcând din ea baza militară a acțiunilor sale. În acest scop a săpat șanțuri de apărare întărite cu redute și tunuri. Totuși această tabără nu și-a îndeplinit scopul pentru care fusese făcută. Amenințat de invazia otomană, Tudor se retrage din capitală pentru a o feri de distrugere din partea forțelor invadatoare.

În timpul lui Alexandru Ioan Cuza (1859 - 1866), domnitorul care și-a stabilit aici reședința, în anul 1863 a luat ființă pe platoul de la Cotroceni o tabără de instrucție care a devenit un loc important pentru istoria militară a vremii. S-a încercat elaborarea și păunerea în practică a unor sisteme de instruire a trupelor care să fie moderne și care să de rezultate. În paralel cu instruirea, trupele de geniu au executat o porțiune a șoselei Cotroceni – Grozăvești.

Tot acum au avut loc renovări și remobilări ale Caselor domnești, de către Ministerul de Externe, căruia i s-a deschis la 26 martie 1862 o linie de credit de 4000 de galbeni, suplimentată mai apoi cu încă 600.

Bibliografie

• 1. Pr. Dr. Ioan Moldoveanu, Relațiile Țărilor Române cu Muntele Athos, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2007
• 2. G. M. Ionescu , Originile Cotrocenilor, Ed. I.V. Socecu, București, 1902,
• 3. Benonia Ciho și colectivul, Muzeul Național Cotroceni, Editată de Redacția publicațiilor pentru străinătate, București, 1993

Legături externe

• Hanul Șerban Vodă, 19 aug 2011, Badescu Emanuel, Ziarul de Duminică
• Manastirea Cotroceni din trecut si cea de astazi, 26 august 2005, Jurnalul Național