Constantin Șerban Basarab
Constantin Șerban Basarab, numit și Cârnul, a fost domnitor al Țării Românești în perioada: 19 aprilie 1654 - 26 ianuarie 1658 și al Moldovei de două ori: noiembrie 1659 și 31 ianuarie 1661 - februarie 1661.
Era fiul lui Radu Șerban, domnitor al Munteniei, și descendent al Craioveștilor și Basarabilor din Oltenia. În 1644 avea funcția de serdar (denumire dată șefului călărimii) și luptă în Transilvania pentru principele Rakoczy, fiind trimis de Matei Basarab cu 6000 de oameni. Curțile sale se aflau în satul Dobreni, unde astăzi se mai păstrează biserica și ruinele conacului. A fost căsătorit cu Bălașa, fiica stolnicului Nicolache.
A ajuns domnitor cu ajutorul lui Gheorghe Rákóczi al II-lea, principele Transilvaniei. Tot cu ajutorul lui Rakoczy a înăbușit în sânge la Simplea pe Teleajen o răscoală a seimenilor (corp de mercenari) în 1655, în fruntea cărora se afla rivalul său Hrizea Vodă. Din cauza celor două revolte ale seimenilor și dorobanților din 1654 și 1655, care au prădat țara, Constantin Șerban pierde sprijinul boierilor și al țării. În anul 1659 Constantin Șerban a intrat în Moldova și l-a bătut la Jijia pe Gheorghe Ghica, dar acesta se întoarce cu tătarii și îl alungă peste munți.
În mai 1660 intră în București împotriva aceluiași Gheorghe Ghica (1659 - 1660), devenit între timp domnitor al Munteniei și îl alungă peste Dunăre, dar armatele turco-tătare îl reîntronează, iar Constantin Șerban e nevoit să se retragă. Face o nouă expediție în Moldova împotriva lui Ștefăniță Lupu (Papură Vodă) (1659 - 1661), dar nereușindu-i o victorie decisivă, este nevoit să se retragă.
În momentul în care a fost mazilit de turci, s-a refugiat în Transilvania, unde și-a cumpărat moșii în județul Bihor. A zidit Catedrala Patriarhală din București (care poartă hramul Sfinții Împărați Constantin și Elena, în cinstea ctitorului ei[1]), biserica ortodoxă din Muncaciu în 1661 și pe cea din Tinod, județul Bihor. Ca domnitor a dăruit Mitropoliei din Alba Iulia 6000 de aspri anual.[2]
Vezi și [modificare]
Note [modificare]
- ^ Constantin C. Giurescu, Istoria Bucureștilor. Din cele mai vechi timpuri pînă în zilele noastre, București: Ed. pentru Literatură, 1966, p. 73-75
- ^ Nicolae Iorga, Istoria Bisericii Românești și a vieții religioase a Românilor, Vălenii de Munte: Tipografia „Neamul Românesc”, 1908
|
|||||||
