Sari la conținut

Pirații secolului XX

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Pirații secolului XX

Afișul românesc al filmului
Rating
Titlu originalПираты XX века
Genfilm de acțiune[1]
film de pirați[*]​  Modificați la Wikidata
RegizorBoris Durov[*][[Boris Durov (Soviet and Russian film director and screenwriter (1937-2007))|​]]  Modificați la Wikidata
ScenaristStanislav Govoruhin[*]​
Boris Durov[*][[Boris Durov (Soviet and Russian film director and screenwriter (1937-2007))|​]]  Modificați la Wikidata
StudioStudioul M. Gorki
Ialtînska kinostudia hudojnih filmiv[*][[Ialtînska kinostudia hudojnih filmiv (Ukrainian film production company)|​]]  Modificați la Wikidata
DistribuitorStudioul M. Gorki
Netflix  Modificați la Wikidata
Director de imagineAleksandr Rîbin[*][[Aleksandr Rîbin (Soviet and Russian cinematographer (1935-2016))|​]]  Modificați la Wikidata
MontajG. Negelnițka
MuzicaEvgheni Ghevorghean[*][[Evgheni Ghevorghean (Soviet composer and pianist (1936—2016))|​]]  Modificați la Wikidata
DistribuțieNikolai Eriomenko[*]​
Vladimir Arustamovici Episkoposean[*][[Vladimir Arustamovici Episkoposean (actor rus)|​]]
Rein Aren[*]​
Veliaminov, Piotr Sergheevici[*][[Veliaminov, Piotr Sergheevici (Soviet Russian film and theater actor (1926-2009))|​]]
Talgat Nigmatulin[*]​
Dilorom Qambarova[*]​
Horohorina, Natalia Nikolaevna[*][[Horohorina, Natalia Nikolaevna (Soviet actress)|​]]
Maija Eglīte[*]​  Modificați la Wikidata
Premiera14 iulie 1980
Durata83 min.[2]
Țara Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste  Modificați la Wikidata
Limba originalălimba rusă  Modificați la Wikidata
Prezență online
Modifică date / text Consultați documentația formatului

Pirații secolului XX (în rusă Пираты XX века, transliterat: Piratî XX veka) este un film sovietic de acțiune/aventuri din 1980, regizat de Boris Durov, după un scenariu scris de Stanislav Govoruhin și Boris Durov.[2][3] Subiectul filmului îl reprezintă un caz fictiv de piraterie modernă: capturarea de către un grup de pirați asiatici a unei nave comerciale sovietice care transporta o încărcătură de opiu către Vladivostok și lupta ulterioară pentru supraviețuire a marinarilor sovietici.[2][4]

Pirații secolului XX a fost cel mai vizionat film sovietic din anul 1980 și a atras 87,6 milioane de spectatori,[5][6][7][8][9] mai mult decât Moscova nu crede în lacrimi, filmul sovietic distins în anul următor cu Premiul Oscar pentru cel mai bun film străin, care a atras 84,4 milioane de spectatori[8][10] (sau, după altă sursă, 84,5 milioane de spectatori).[9]

Rezumat

[modificare | modificare sursă]
Atenție: urmează detalii despre narațiune și/sau deznodământ.
Cargobotul Nejin („Нежин”) (1954—1978) a fost construit în 1954 în același șantier naval din RDG care a construit nava Fatej („Фатеж”) care a fost utilizată în acest film sub numele de Nejin („Нежин”). Fotografiile de mai sus au fost făcute în perioada noiembrie 1956 - ianuarie 1961.

Nava comercială sovietică Nejin (în rusă Нежин) primește într-un port străin, undeva prin Filipine, o mare încărcătură de opiu pentru industria farmaceutică din URSS și pornește spre Vladivostok.[2][3][7][11][12][13] În timpul călătoriei echipajul sovietic salvează din mare un bărbat asiatic pe nume Saleh, care afirmă că a scăpat de pe o navă de marfă ce luase foc.[2][3][11] Curând apare la orizont o navă necunoscută, pe nume Mercury, care pare că plutește în derivă, iar căpitanul Ivan Ilici trimite la bord un grup de marinari.[2] În acest timp, profitând de lipsa de atenție a marinarilor sovietici, Saleh pătrunde în cabina radio a navei Nejin, unde îl ucide pe radiotelegrafist și distruge echipamentul radio.[2] Nava Mercury pornește brusc motoarele și se apropie de Nejin, iar pirații înarmați încep să tragă în marinarii sovietici cu puști de asalt și mitraliere. Pirații urcă la bordul navei Nejin, îi atacă pe membrii echipajului rus, omorându-i pe cei care încearcă să se apere și închizându-i în cabine pe marinarii ruși supraviețuitori.[2] Inginerul șef Serghei descoperă corpul radiotelegrafistului și pornește în urmărirea lui Saleh pe coridoarele navei, dar Saleh dovedește abilități impresionante de arte marțiale și îl învinge repede pe inginer.[2] La scurt timp, pirații îi închid în cabine pe marinarii ruși supraviețuitori și descarcă opiul pe nava lor, apoi plasează exlozibil pe nava Nejin pentru a o distruge.[2]

Inginerul Serghei reușește să se elibereze și salvează câțiva membri ai echipajului, apoi coboară într-o barcă de salvare și, ascunzându-se în spatele perdelei de flăcări și fum, scapă de pirați, în timp ce nava Nejin se scufundă.[2][3][11] Curenții scot barca de pe calea de navigație a vapoarelor, dar, după câteva zile de navigație, marinarii sovietici acostează pe o insulă tropicală, care pare nelocuită.[2][3][11] Explorând țărmul insulei, naufragiații descoperă nava piraților într-un golf retras.[2][3][11] Marinarii capturează un pirat pe nume Noi, dar acesta este ucis de Maa, o fată indigenă care avea propria răfuială cu pirații (după ce pirații ocupaseră insula, i-au ucis pe băștinași și le-au violat pe femei). Căpitanul Ivan Ilici crede că pirații vor scotoci insula a doua zi în căutarea celui dispărut și decide să captureze în acea noapte nava Mercury.

Lăsând femeile într-o grotă ascunsă, marinarii sovietici capturează nava piraților și se pregătesc să navigheze.[3][11] În acest timp, pirații le descoperă pe cele două femei și se apropie de nava Mercury, cu un steag alb.[2][3][11] Conducătorul piraților susține că deține o piesă lipsă a emițătorului radio și că doar el cunoaște șenalul navigabil pentru ieșirea din golf și le oferă sovieticilor în schimbul navei o barcă cu motor, o busolă, hărți și provizii de hrană.[2][3][11] Aflând că ieșirea din golf este stâncoasă și presărată cu mine submarine, iar navigarea ar fi foarte dificilă, căpitanul Ivan Ilici acceptă schimbul.

Marinarii sovietici primesc cele două ostatice și pornesc cu o șalupă, al cărei motor se defectează la scurt timp după aceea.[3][11] Dându-și seama că pirații îi vor ajunge din urmă și-i vor ucide, inginerul Serghei se întoarce pe navă, cu acordul căpitanului, pentru a încerca să-și salveze echipajul.[2][3][11] El sare de pe stânci la bordul navei, îl obligă pe Saleh să transmită un mesaj SOS, pătrunde în sala mașinilor și dirijează nava către stânci, apoi sare în apă și înoată către barcă, urmărit de pe țărm de Maa.[2]

Distribuție

[modificare | modificare sursă]

Producție

[modificare | modificare sursă]

Scenariu

[modificare | modificare sursă]

Ideea scenariului acestui film i-a venit cineastului Stanislav Govoruhin la sfârșitul anilor 1970 după ce a citit un articol de ziar din 1977 despre capturarea în Marea Mediterană a unei nave italiene[15][16] care transporta de 200 de tone de minereu de uraniu.[16] Cu câțiva ani mai înainte, Govoruhin realizase deja un film de aventuri cu pirați: Uimitoarele aventuri ale lui Robinson Crusoe (1972), o ecranizare a cunoscutului roman al lui Daniel Defoe, care avusese un mare succes comercial.[2] El a fost scris scenariul unui film cu pirați moderni în timpul filmărilor la Locul întâlnirii nu poate fi schimbat (1979).[17]

La sugestia actorului Tadeuș Kasianov, care administra un club de karate la Moscova și era un cunoscător al filmelor cu arte marțiale produse în Hong Kong, Govoruhin a integrat lupte de karate în secvențele de acțiune ale viitorului film.[2] Această decizie a transformat Pirații secolului XX dintr-un film de aventuri tipic sovietic într-un film de acțiune în stil hollywoodian în care acțiunea rapidă, cascadoriile și efectele speciale predominau asupra dialogurilor și dezvoltării psihologice a personajelor.[2][15] Filmul combina astfel cascadoriile în stil hollywwodian cu luptele de arte marțiale în stil Hong Kong.[18] Govoruhin l-a convins pe Boris Durov, fostul său coleg de clasă de la Institutul de Cinematografie din Moscova (VGIK), să regizeze viitorul film, deoarece el era ocupat cu filmările la Locul întâlnirii nu poate fi schimbat.[16][19]

Durov a avut o întâlnire cu Filipp Ermaș, directorul Goskino, și i-a spus acestuia că viitorul film ar putea atrage 70-75 de milioane de spectatori.[5] În baza acestei promisiuni, Ermaș și-a dat acordul, iar Pirații secolului XX a intrat în producție.[5] Bugetul filmului era modest la acea vreme: doar 470 de mii de ruble.[7] Organele de cenzură au interzis ca încărcătura transportată de nava sovietică să fie formată din uraniu și atunci Govoruhin și Durov au înlocuit uraniul cu opiul pentru industria farmaceutică.[16] Cum nici această variantă nu a fost acceptată,[15][16] Durov a replicat nervos că vaporul va transporta atunci carnete de partid, iar cenzorii au acceptat în cele din urmă încărcătura de opiu.[16] Numărul scenelor de luptă a fost analizat cu seriozitate, deoarece practicarea karatelor era semiclandestină în acele vremuri, iar Govoruhin și Durov au fost chemați de mai multe ori la Comitetul Central al Comsomolului și au trebuit să justifice fiecare scenă de luptă.[16]

Filmări

[modificare | modificare sursă]

Filmul a fost produs de Studioul Central de Filme pentru Copii și Tineret „M. Gorki”.[3][7] Probele pentru acordarea rolurilor au fost organizate la Moscova.[16] Actorul de origine kirghiză Talgat Nigmatulin (1949-1985), care studiase timp de un an la o școală de circ și deținea titlul de campion la karate al Uzbekistanului, a fost selectat încă de la început pentru rolul piratului Saleh.[16] Nigmatulin l-a invitat apoi pe fostul său coleg de școală, Nikolai Eriomenko jr. (1949-2001), să susțină o probă pentru rolul inginerului Serghei.[16] Regizorul nu a vrut inițial să-i ofere acest rol deoarece Eriomenko îl interpretase anterior pe Julien Sorel în ecranizarea sovietică Roșu și negru⁠(ru)[traduceți] (1976) după Stendhal și avea reputația unui amant chipeș[15] și a fost convins doar atunci când actorul l-a pus să-i pipăie bicepșii.[16]

Filmările s-au desfășurat din aprilie până în august 1979 aproape în totalitate în peninsula Crimeea,[7] pe o căldură sufocantă,[16] sub coordonarea directorului de imagine Aleksandr Rîbin.[3][11] Cele două nave folosite în film: cargobotul fluvial Fatej și motonava Admiral Lunin au fost împrumutate studioului de film de către compania Azovskoe morskoe parohodstvo.[3][7][15] Fatej a fost redenumită Nejin, iar Admiral Lunin a devenit nava piraterească Mercury.[7][15][16]

După filmarea în orașul port Jdanov (azi orașul Mariupol din Ucraina) a scenei în care are loc încărcarea opiului pe nava sovietică, echipa de filmare s-a deplasat la începutul lunii iunie 1979 la Sudak, unde au început filmările scenelor „tropicale”.[7][20] Satul culegătorilor de perle cu palmieri și acoperișuri de stuf a fost construit pe malul golfului Tihaia⁠(ru)[traduceți], în apropierea satului Ordjonikidze.[7] Acolo era atunci o zonă militară cu acces restricționat, iar filmările au putut fi protejate de interferența turiștilor.[7] Nava piraților a fost ascunsă în golful Delilimanskaia⁠(ru)[traduceți] din apropierea satului Novîi Svit.[7] Scena ieșirii din golf a navei Mercury și a apariției minelor a fost filmată în peninsula Tarhankut⁠(en)[traduceți].[7] Filmările acestei scene au fost afectate de o furtună, iar una dintre minele false a fost luată de mare, echipa de filmare trebuind să anunțe Flota Mării Negre printr-o radiogramă că mina pierdută nu reprezintă un pericol.[7][15] Scena înotului subacvatic al inginerului Serghei pe coridoarele inundate ale navei Nejin a fost filmată pe parcursul unei săptămâni[15] în piscina hotelului Intourist din Ialta, unde au fost construite toate decorurile necesare care să imite interiorul navei;[7][15] Eriomenko s-a scufundat zilnic timp de șapte ore până când a avut sângerări nazale.[15] Filmările în largul mării au fost realizate în Marea Azov.[21]

Au existat și unele accidente, care nu au avut însă urmări tragice.[16] Astfel, Eriomenko a ratat săritura de pe o stâncă pe puntea navei piraților și a căzut în mare, fiind cât pe ce să fie tras sub palele elicei.[15][16] Această scenă a fost filmată în apropierea Capului Kapcik⁠(ru)[traduceți] din sudul Crimeii.[21] Într-o altă scenă Talgat Nigmatulin trebuia să o bată cu un băț pe Natalia Harahorina (interpreta barmaniței Mașa, care era ostatica piraților); loviturile simulate nu au fost convingătoare, așa că Nigmatulin a bătut-o de-adevăratelea și, cu toate că actriței i s-a pus o pernă moale sub haine pentru a amortiza loviturile, i-a făcut o vânătaie mare.[15][16] Această scenă a fost filmată în stațiunea Koktebel.[16] Scena de luptă dintre inginerul Serghei și piratul Saleh a fost filmată fără dubluri pe podeaua de beton a unui pavilion pe parcursul unei zile întregi[16] și a fost atât de convingătoare încât membrii echipei de filmare s-au temut ca actorii să nu rămână infirmi.[15] Rănile suferte de Eriomenko s-au vindecat după mai mult timp.[16]

Muzica filmului a fost compusă de compozitorul sovietic de origine armeană Evgheni Ghevorghean și a fost interpretată de Orchestra Simfonică de Stat a Cinematografiei⁠(en)[traduceți] dirijată de dirijorul de origine armeană Martin Nersesean.[3] Lungimea peliculei este de 2.315 metri.[3][11]

Recepție

[modificare | modificare sursă]

Lansare

[modificare | modificare sursă]

Pirații secolului XX a fost prezentat, după încheierea filmărilor, conducătorilor Comitetului Central al Comsomolului, care au hotărât interzicerea difuzării lor pe motiv că ar fi un film dăunător din punct de vedere ideologic.[15][16] Banda a fost trimisă la arhivă[15][16] pentru a fi demagnetizată, dar un angajat necunoscut al Fondului de Film de Stat (Gosfilmofond) a pus-o în cutiile cu filme care erau trimise săptămânal la casa de vacanță a lui Brejnev.[16] Secretarul general al Comitetului Central al PCUS a vizionat filmul și a fost atât de încântat de eroismul și vitejia marinarilor sovietici, încât a dispus lansarea cât mai curând a filmului în cinematografe.[15][16][22]

Premiera filmului a avut loc la 14 iulie 1980 în Uniunea Sovietică.[3][10] Pirații secolului XX a avut parte de un mare succes comercial în URSS, atrăgând în anul lansării 87,6 de milioane de spectatori[5][9][8][15] (mai mult decât Moscova nu crede în lacrimi, filmul sovietic distins cu Premiul Oscar pentru cel mai bun film străin, care a atras 84,4 milioane de spectatori[8][10] sau, după altă sursă, 84,5 milioane de spectatori)[9] și fiind vizionat până la căderea Uniunii Sovietice de peste 250 de milioane de spectatori.[7] Interesul publicului a fost atât de mare încât un bilet de 30 de copeici a ajuns să fie vândut „la negru” pentru 10-15 ruble.[15] Filmul a adus încasări de 150 de milioane de dolari (la un curs de schimb oficial de 67 de copeici pentru un dolar).[7] Actorii au câștigat însă puțini bani, dar au dobândit faimă: Nikolai Eriomenko a susținut că și-a cumpărat cu banii câștigați doar un covor pakistanez și un televizor color,[7][16] dar a obținut Premiul Lenin al Comsomolului[7][15] și a fost votat de cititorii revistei Sovețkii ekran drept cel mai bun actor al URSS din anul 1980.[7][16] Filmul a obținut o diplomă de onoare a juriului pentru ideea deosebită a unui film de aventuri la ediția a XI-a a Festivalului Unional de Film de la Dușanbe din 1980.[3][15][23]

Prezentarea în acest film a unor lupte de arte marțiale a fost o premieră pentru cinematografia sovietică, iar, după difuzarea filmului, au fost deschise în URSS mai multe cluburi de karate și mulți copii au început să se antreneze în practicarea acestui sport.[24]

Succesul filmului a scos în evidență prăpastia între gândirea critică a activiștilor culturali ai regimului sovietic, care au batjocorit acest film pe motiv că ar fi „nerealist”, și gustul publicului sovietic larg.[25] Urmarea acestui succes a fost organizarea unei operațiuni de distribuire a filmului în străinătate, având loc lansări în mai multe țări, printre care: Republica Democrată Germană (premieră TV pe 13 decembrie 1980 la DFF 1 și lansare în cinematografe la 12 iunie 1981),[26] Ungaria (11 iunie 1981), Finlanda și Portugalia (25 septembrie 1981).[27]

Premiera filmului în România a avut loc în februarie 1981; filmul a rulat în perioada următoare în unele cinematografele bucureștene precum Capitol, Grivița și Floreasca (februarie 1981),[28] Tomis și Flamura (februarie 1981),[29] Dacia, Giulești și Arta (martie 1981)[30][31] etc., inclusiv până în iulie 1986.[32]

Aprecieri critice

[modificare | modificare sursă]

În opinia unor critici, Pirații secolului XX este primul film de acțiune sovietic, fiind concentrat pe prezentarea spectacolului în detrimentul narațiunii.[5] Filmul conține imagini iconice ale masculinității, fiind puse în contrast corpurile atletice ale marinarilor sovietici și corpurile obeze și deformate ale piraților orientali.[5] Convențiile genului au permis existența unor acte de eroism nerealiste, precum înotul subacvatic îndelungat al inginerului Serghei pentru salvarea celor două femei, secvență inspirată în mod evident de filmul american Aventura lui Poseidon (1972) al lui Ronald Neame.[5]

Scenaristul Stanislav Govoruhin a susținut că Pirații secolului XX poate fi considerat o alternativă morală la violența filmelor de acțiune americane ale acelei epoci precum Rambo (1982) al lui Ted Kotcheff sau Terminator (1984) al lui James Cameron.[33] Cu toate acestea, potrivit lui Joshua First, Pirații secolului XX nu a avut o influență semnificativă asupra filmelor de acțiune din fosta Uniune Sovietică.[33]

Enciclopedia cinematografică germană Lexikon des internationalen Films descrie astfel acest film: „Un cargou sovietic care avea la bord un container cu opiu pentru scopuri medicale cade în mâinile unei bande brutale de pirați. Numai câțiva membri ai echipajului au supraviețuit masacrului și au ajuns pe insulă, care servea și ca ascunzătoare a piraților. Variantă modernă a filmelor cu pirați; un film de acțiune pus în scenă stângaci și interpretat lemnos, cu niște scene de luptă dure, a căror reprezentare strictă în alb-negru nu permite nici nuanțe, nici atmosferă.”.[26]

Ideea unei continuări

[modificare | modificare sursă]

Nikolai Eriomenko a hotărât în anii 1990 să realizeze o continuare a filmului Pirații secolului XX, dar cu o alte personaje, deoarece Talgat Nigmatulin murise tragic în 1985, fiind bătut de membrii sectei religioase din care făcea parte.[15] Au existat mai multe idei de scenariu, printre care și cea a atacării de către pirați a unei nave de croazieră pe care călătorește un artist celebru (idee care i-a aparținut tânărului Aleksei Sidorov).[15] Proiectul a fost amânat din lipsă de fonduri și apoi, după moartea lui Eriomenko în 2001, a fost abandonat definitiv.[15]

Locuri de filmare

[modificare | modificare sursă]

Note

[modificare | modificare sursă]
  1. ^ http://www.imdb.com/title/tt0151987/, accesat în   Lipsește sau este vid: |title= (ajutor)
  2. ^ a b c d e f g h i j k l m n o p q r s t u Beumers (2015), p. 89.
  3. ^ a b c d e f g h i j k l m n o p q r s t u v w x y z aa ab ac ad ae af ag ah ai aj ak al am an ao ru В. Ф. Семерчук, Е. М. Барыкин (red.), Советские художественные фильмы. Аннотированный каталог: 1978-1979, Нива России - Современные тетради, Moscova, 1998, pp. 250-251.
  4. ^ N.I. Popa, „Premiere cinematografice”, în Tribuna Sibiului, anul XXXIII, nr. 7.377, duminică 12 aprilie 1981, p. 4.
  5. ^ a b c d e f g h i j k l m Beumers (2015), p. 90.
  6. ^ ru Лидеры проката, listă extrasă de Birgit Beumers din lucrarea: Serghei Zemlianuhin și Miroslava Seghida, Домашняя Синематека 1918–1996, Duble-D, Moscova, 1996. Arhivat în , la Wayback Machine.
  7. ^ a b c d e f g h i j k l m n o p q r s ru Maik Lvovski (Майк Львовски) (), „Золото „Пиратов ХХ века"”, Российская газета (173 (6744)), accesat în  
  8. ^ a b c d en Joshua J. First, Scenes of Belonging: Cinema and the Nationality Question in Soviet Ukraine During the Long 1960s, teză de doctorat (Doctor of Philosophy) susținută în 2008 la University of Michigan, p. 313.
  9. ^ a b c d ru Александр Викторович Федоров [Aleksandr Viktorovici Fedorov] (), Статистические данные посещаемости советских фильмов: 1950–1990 [Date statistice privind vizionarea filmelor sovietice: 1950–1990] (PDF), Moscova: ОД «Информация для всех», pp. 5 și 7, accesat în  
  10. ^ a b c ru Anna Udovidcenko (), „Лидеры советского кинопроката: как мексиканская мелодрама переплюнула наш боевик”, Komsomolskaia Pravda (Комсомольская правда), accesat în  
  11. ^ a b c d e f g h i j k l m ru „Пираты XX века”, Gosfilmofond (Государственный фонд кинофильмов Российской Федерации), accesat în  
  12. ^ en Michael Brooke (), „Pirates of the 20th Century Review”, The Digital Fix, arhivat din original la , accesat în  
  13. ^ en Konstantin Urvantsev, „Pirates of the 20th Century - Great TEKSpectations: Innovative Learning Scenarios for the LOTE Classroom, Russian Learning Scenarios”, Sedl.org, accesat în  
  14. ^ a b c d e f g h i j k l m n o p q r s t u v w x ru „Пираты XX века (1979)”, kino-teatr.ru, accesat în  
  15. ^ a b c d e f g h i j k l m n o p q r s t u v w ru Марина Мурзина [Marina Murzina] (), „«Пиратов XX века» спас Брежнев. Снять продолжение помешала трагедия”, Аргументы и Факты (39), accesat în  
  16. ^ a b c d e f g h i j k l m n o p q r s t u v w x y ru Олег Перанов [Oleg Peranov] (), „Фильм "Пираты ХХ века" спас Леонид Брежнев”, Собеседник (26), accesat în  
  17. ^ Beumers (2015), p. 53.
  18. ^ Beumers (2015), p. 69.
  19. ^ Beumers (2015), pp. 89-90.
  20. ^ ru Feodor Razzakov, Жизнь замечательных времен, 1975-1979 гг: время, события, люди, Eksmo, 2004, p. 886.
  21. ^ a b ru „История создания фильма «Пираты ХХ века» « Ностальгия по советскому”, Ностальгия по советскому, , arhivat din original la , accesat în  
  22. ^ ru „"Кинофакты": новые детали фильма "Пираты ХХ века"”, Москва Медиа (m24.ru), , accesat în  
  23. ^ ru S.I. Iutkevici (coord.), КИНО: Энциклопедический словарь, Sovetskaia ențiklopedia, Moscova, 1987, p. 83.
  24. ^ en Peter Rollberg (). Historical Dictionary of Russian and Soviet Cinema. Historical Dictionaries of Literature and the Arts (ed. Rowman & Littlefield). p. 207. ISBN 9781442268425. 
  25. ^ en Peter Rollberg (). Historical Dictionary of Russian and Soviet Cinema. Historical Dictionaries of Literature and the Arts (ed. Rowman & Littlefield). p. 208. ISBN 9781442268425. 
  26. ^ a b de Pirații secolului XX în Lexikon des Internationalen Films
  27. ^ en „Pirates of the 20th Century (1980) - Release Info”, IMDb, accesat în  
  28. ^ ***, „Cinema”, în Scînteia, anul L, nr. 11974, vineri 20 februarie 1981, p. 6.
  29. ^ ***, „Cinema”, în Scînteia, anul L, nr. 11978, miercuri 25 februarie 1981, p. 4.
  30. ^ ***, „Cinema”, în Scînteia, anul L, nr. 11984, miercuri 4 martie 1981, p. 5.
  31. ^ ***, „Cinema”, în Scînteia, anul L, nr. 11988, duminică 8 martie 1981, p. 5.
  32. ^ ***, „Cinema”, în Scînteia, anul LV, nr. 13649, vineri 11 iulie 1986, p. 4.
  33. ^ a b Beumers (2015), p. 91.

Bibliografie

[modificare | modificare sursă]

Legături externe

[modificare | modificare sursă]


v • d • m
Filmele sovietice cele mai vizionate
1940—1959
Istrebiteli (1940) · La ora șase seara, după război (1944) · Bez viny vinovatye (Vinovați fără vină) (1945) · Kamennyy tsvetok (1946) · Secretele contraspionajului (1947) · Tânăra gardă (1948) · Întâlnire pe Elba (1949) · Oameni curajoși (1950) · Submarinul PK-8 (1951) · Nezabyvaemyy god 1919 (1952) · Iubire de primăvară (1953) · Destinul Marinei (1954) · Soldat Ivan Brovkin (1955) · Noapte de carnaval (1956) · Pe Donul liniștit (1958) · Deasupra Tisei (1958) · O întâmplare extraordinară (1959)
1960—1979
1980—1991
v • d • m
Filme regizate de Boris Durov
Adus de la https://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Pirații_secolului_XX&oldid=16655439