Alpinism

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare

Alpinismul este o activitate umană preponderent turistico-recreativă și într-o mai mică măsură sportivă, dar non-competițională, care are ca scop ascensiunea în munți, pe zăpadă, stâncă și gheață (ghețar). Acest termen este folosit cu precădere în limbile latine europene precum franceza (alpinisme), spaniola (alpinismo) sau italiana (alpinismo).

Termenul provine de la ascensiuni în munții Alpi (alpi+nism), fiind promovat în special de francezi, pentru a rămâne în istorie că această activitate a apărut în Alpii francezi (masivul Mont Blanc), în anul 1786.

În America de Sud nu se folosește termenul spaniol european, ci echivalentul ”andinism” (ascensiuni în Anzi).

În limbile anglo-saxone (engleza și germana) se folosesc termenii ”mountain-eering” (UK) și ”berg-steigen” (D) care au ca rădăcină termenul ”munte” (nu Alpi) și pot fi traduși mai corect ca ”montan-ism” (ascensiuni pe munte) termen nefolosit și inexistent în limba română.


Ramurile alpinismului[modificare | modificare sursă]

Alpinismul a evoluat, de-a lungul anilor, federația internațională de alpinism (UIAA) incluzând azi, în această activitate următoarele activități.

1. Drumeția montană (trekking)

Este forma cea mai simplă de mers pe munte, până la limita zăpezii permanente/a ghețarului (în munții înalți), cu cel mai mare număr de practicanți. Se folosește un echipament specific precum: rucsac pentru transport, bocanci speciali și îmbrăcăminte specifică.

2. Alpinismul (mountaineering)

Există în două forme: clasic și tehnic.

Alpinismul clasic este forma originală a mersului pe munte, pe ghețar, zăpadă și stâncă, având ca obiectiv general atingerea unui vârf. În plus față de drumeție, se folosește un echipament tehnic specific precum: pioletul, colțarii, coarda, hamul.

Alpinismul tehnic este forma mai complexă a mersului pe munte, pe pereți verticali de gheață și stâncă, care a apărut la finalul secolului XIX, la peste 100 de ani de la apariția alpinismului.

În plus față de forma clasică a alpinismului, se folosește un echipament tehnic foarte specializat: pitoane, micro-pitoane, protecții mobile, șuruburi de gheață, scărițe, pioleți tehnici, colțari tehnici etc.

Această ramură are două subcategorii principale: cățărarea pe stâncă (rock climbing) și cățărarea pe gheață (ice climbing);

3. Schiul de tură (ski touring)

Este deplasarea pe munte iarna, pe schiuri cu legături speciale, care permit ridicarea clăparilor de pe schi, pentru a ușura mersul. În plus, cu schiurile de tură se poate merge în pantă, datorită așa numitelor ”piei de focă” care se lipesc pe talpa schiului. Deoarece se schiază în afara pârtiilor amenajate, schiul de tură necesită numeroase cunoștințe de munte cu zăpadă (alpinism clasic). Din această cauză este o ramură a alpinismului, coordonată de UIAA și nu a schiului alpin, respectiv a FIS.

Fiecare din activitățile amintite mai sus s-au dezvoltat independent, dând naștere la numeroase alte subcategorii de activități, unele devenind competiționale: cățărarea sportivă, cățărarea pe gheață, schi-alpinismul.

Alpinismul în România[modificare | modificare sursă]

Datorită configurației geografice, în România se pot practica tot timpul anului doar două din cele trei tipuri de activități: drumeția montană și cățărarea pe stâncă (sub-ramură a alpinismului tehnic).

Alpinismul propriu-zis (clasic/tehnic) și schiul de tură se pot practica doar iarna, când există cele trei elemente definitorii: stânca, zăpada și gheața.

Se poate spune că mersul pe munte în România a apărut o dată cu apariția primului club de munte în Brașov: ”Siebenburgischer Alpenverein in Kronstadt” (SAK), 1873. Câțiva ani mai târziu (1881), la Sibiu s-a înființat cel care avea să devină cel mai mare club de munte de pe teritoriul României: Siebenburgischer Karpaten Verein (SKV).

Primul club românesc care avea ca obiectiv parcurgerea unor trasee dificile/tehnice în țară și care a organizat primele școli românești de cățărare pe stâncă, a fost Clubul Alpin Român (CAR), înființat în 1934.

După al doilea război mondial și până în 1996, România a fost singura țară din lume (cu excepția URSS) în care alpinismul a fost reorganizat exclusiv ca un sport competițional, în stil sovietic, cu concursuri locale/regionale/naționale, cupe, clasamente și campionate (așa numitele ”alpiniade”).

În Carpații românești, mai precis în munții Bucegi și Piatra Craiului, în paralel cu dezvoltarea cățărării pe stâncă și a alpinismul hivernal, s-a dezvoltat o activitate montană unică în Europa și la nivel mondial: mersul pe brâne și văi de abrupt fără zăpadă (vara).

Aceste trasee sunt mai grele decât drumeția montană, dar nu sunt alpinism clasic (lipsește zăpada/gheața) și nici cățărare pe stâncă (pentru că pasajele de cățărare sunt puține, scurte și cel mai adesea se ocolesc). În plus, majoritatea acestor trasee sunt în zone cu vegetație bogată (jnepeni), cu obstacole atipice.

În acest moment nu există un termen încetățenit în limba română care să definească această activitate specifică Carpaților românești, deși s-au vehiculat de-a lungul anilor numeroase variante: ”carpatism” (propunere încă din anii 30), ”bucegism”, ”nemarcate” (prin opoziție cu traseele marcate, de drumeție montană).

Echipament[modificare | modificare sursă]

Echipamentul standard de alpinism variază în funcție de tipul de traseu și de dificultățile estimate a fi întâlnite.

Echipament comun, indiferent de tipul traseului:

- coarda de alpinism;

- hamul de cățărare;

- casca de protecție;

- carabiniere și bucle expres;

- dispozitiv de rapel și filare;

Echipament pentru zăpadă:

- piolet clasic;

- colțari universali;

- ancore de zăpadă;

Echipament pentru gheață:

- pioleți tehnici;

- colțari tehnici;

- șuruburi de gheață;

- cârligul Abalakov;

Echipament pentru stâncă:

- protecții fixe (permanente) în stâncă, care să împiedice căderea din perete: pitoane, ancore mecanice, ancore chimice;

- protecții mobile (temporare): nuci pasive (trapezoidale, excentrice, mari, mici, de înaintare), nuci active (friend-urile)

- espadrile;

- pudră de carbonat de magneziu, purtată într-u săculeț de magneziu, agățat la spatele cățărătorului;

Aspecte specifice[modificare | modificare sursă]

În România există numeroase confuzii la nivel de societate, dar și în rândul practicanților, cu privire la această activitate.

1. Termenul ”alpinism” este folosit, în mod eronat, pentru a se defini traseele de cățărare pe stâncă (fără zăpadă sau gheață), de mai multe lungimi de coardă.

2. Activitatea de alpinism este considerată exclusiv o formă sportivă-competițională, subordonată ministerului de sport. Asta deși în alpinismul propriu-zis nu există concursuri, concurenți, arbitri, spectatori, campionate și cupe internaționale.

Legături externe[modificare | modificare sursă]

Vezi și[modificare | modificare sursă]