Gheorghe Avramescu

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Jump to navigation Jump to search
Gheorghe Avramescu
Gheorghe Avramescu.jpg
Generalul Gheorghe Avramescu
Date personale
Născut Modificați la Wikidata
Botoșani, România Modificați la Wikidata
Decedat (61 de ani) Modificați la Wikidata
Căsătorit cu Adela Gologan
Copii Felicia Sturza
Naționalitate  România
Cetățenie Flag of Romania.svg Regatul României Modificați la Wikidata
Ocupație ofițer Modificați la Wikidata
Comandant al Corpului Vânătorilor de munte
Studii Școala Militară de Infanterie și Cavalerie din București, Școala Superioară de Război
Activitate
A luptat pentru Armata Română
Ani de serviciu 1906-1945
Gradul sublocotenent ()
locotenent ()
căpitan ()
maior ()
locotenent-colonel ()
colonel ()
general de brigadă ()
general de divizie (din )
general de corp de armată
general de armată (din Modificați la Wikidata
A comandat Armata a 4-a
Bătălii / Războaie Al Doilea Război Balcanic, Primul Război Mondial, Al Doilea Război Mondial
Decorații și distincții
Decorații Ordinul „Mihai Viteazul” clasa a II-a și a III-a, Ordinul „Steaua României” în grad de Cavaler cu panglică de Virtute Militară, Ordinul „Coroana României”, clasa Ofițer cu panglică de Virtute Militară, Crucea de Fier clasele a II-a și I, Crucea Germană de Aur
Generalul Gheorghe Avramescu

Gheorghe Avramescu (n. 26 ianuarie 1884, Botoșani - d. 3 martie 1945, Jászberény, Ungaria)[1] a fost un general de armată român, care s-a distins în luptele celui de-al Doilea Război Mondial atât pe Frontul de Est (iunie 1941 - august 1944), cât și pe Frontul de Vest (august 1944 - martie 1945). A comandat Armata a 4-a română (4 septembrie 1944 - 11 ianuarie 1945 și 19 februarie - 3 martie 1945), cu care a participat la campania antihitleristă.

Generalul Avramescu a fost arestat de autoritățile militare sovietice în martie 1945 și există suspiciunea că ar fi fost executat de NKVD.

Biografie[modificare | modificare sursă]

Tinerețea și începutul carierei militare[modificare | modificare sursă]

Gheorghe Avramescu s-a născut la data de 26 ianuarie 1884 în județul Botoșani, într-o familie modestă de țărani.[2] A urmat Școala Militară de Infanterie și Cavalerie din București (1 septembrie 1906 - 1 iulie 1908), iar după absolvire a fost avansat la gradul de sublocotenent și repartizat în Regimentul 16 Infanterie.[2] În 1 octombrie 1911 a fost avansat la gradul de locotenent.[2] S-a căsătorit în 1913 cu Adela Gologan. A participat la luptele din celui de-al Doilea Război Balcanic, după terminarea căruia a urmat cursurile Școlii Superioare de Război din București. A fost comandant de companie în regimentele 39 și 18 Infanterie în perioada octombrie 1913 - aprilie 1915, iar în 1 aprilie 1915 a fost avansat la gradul de căpitan și transferat în Regimentul 78 Infanterie.[2]

Primul Război Mondial[modificare | modificare sursă]

La intrarea României în Primul Război Mondial căpitanul Gheorghe Avramescu se afla dislocat la comanda unei companii în Dobrogea. A luat parte la luptele din Dobrogea de la Parachioi – Calaici, Mulciova, Perveli și Muratan. S-a distins în luptele pentru apărarea Bucureștiului (16/29 noiembrie20 noiembrie/3 decembrie 1916) și, în timpul retragerii în Moldova, în luptele de la Urziceni, Glodeanu Sărat și Pogoanele.

Pentru faptele sale din această campanie a fot decorat în anul 1917 cu Ordinul Steaua României în grad de Cavaler cu panglică de Virtute Militară. A luat parte la Bătălia de la Mărășești în calitate de comandant de batalion. A obținut Ordinul Coroana României, clasa Ofițer cu panglică de Virtute Militară, iar la 1 septembrie 1917 a fost avansat la gradul de maior.[2]

În anul 1918 a fost numit în statul major al Diviziei 1 vânători de munte, deși nu terminase cursurile Școlii Superioare de Război. A fost trimis să-și desăvârșească studiile militare, dar decretarea mobilizării și reintrarea României în război l-au determinat să se reîntoarcă la Divizia 1 vânători de munte. După încheierea luptelor din Ungaria împotriva Republicii Sfaturilor, a absolvit Școala Superioară de Război, fiind al doilea din promoția sa. A îndeplinit până în 1932 diferite funcții de comandă în mai multe unități militare: Divizia 1 Vânători de munte, Divizia 10 Infanterie și Corpul 3 Armată, fiind avansat în această perioadă la gradele de locotenent-colonel (31 mai 1923) și colonel (31 martie 1929).[2] În 1 octombrie 1932 a fost numit șef al Biroului 6 transport al Marelui Stat Major, apoi a lucrat în cadrul Inspectoratului general al infanteriei și a îndeplinit funcții de comandant de brigadă și de divizie.[2] A fost avansat general de brigadă la 8 iunie 1935 și general de divizie la 8 iunie 1940.[2][3] A îndeplinit apoi funcția de comandant al Corpului Vânătorilor de munte (3 iunie 1941 - 5 octombrie 1943).

Al Doilea Război Mondial[modificare | modificare sursă]

Frontul antisovietic[modificare | modificare sursă]

Intrarea României în cel de-al Doilea Război Mondial l-a găsit la comanda Corpului Vânătorilor de munte, cu care a participat alături de trupele naziste la eliberarea Bucovinei (iunie 1941). Pentru realizările sale din această perioadă a fost decorat cu ordinul german Crucea de Fier clasele a II-a și I (29 iulie 1941) și cu Ordinul Mihai Viteazul clasa a III-a (17 octombrie 1941).

A susținut înaintarea Armatei a 11-a germană, asigurându-i securitatea flancului stâng, și a participat la luptele din Crimeea și la cele pentru cucerirea Sevastopolului. Corpul vânătorilor de munte a fost subordonat Armatei a 11-a germane și comandantului acesteia, feldmareșalul Erich von Manstein. Pe parcursul anului 1941 unitățile române de vânători de munte au fost subordonate nemijlocit diverselor corpuri germane. Generalul Avramescu a protestat în legătură cu această situație și, ca urmare, vânătorilor de munte din subordinea sa le-a fost distribuit propriul sector de luptă în momentul asaltului final asupra Sevastopolului. Pentru faptele de arme din timpul campaniei din Crimeea, generalul Avramescu a fost avansat în 18 iulie 1942 la gradul de general de corp de armată și a fost decorat cu Ordinul „Mihai Viteazul” clasa a II-a (1 septembrie 1942), Ordinul „Coroana României” în grad de Mare Ofițer (29 iulie 1942) și Crucea Germană de Aur (25 octombrie 1942). În perioada următoare, generalul Avramescu nu a participat direct la lupte, rămânând încartiruit în Crimeea. În această perioadă a luat inițiativa organizării cantinei săracilor din Simferopol, unde erau hrăniți zilnic peste 2.000 de nevoiași.

La sfârșitul anului 1943 generalul Gheorghe Avramescu a fost transferat la comanda Corpului 3 Armată din Transnistria (6 octombrie 1943 - 22 februarie 1944), în fruntea căruia a participat la luptele din Moldova din primăvara anului 1944. În 23 februarie 1944 a fost numit comandant al Corpului 6 Armată, participând la apărarea Moldovei de atacurile Armatei Sovietice în vara aceluiași an. La data de 1 august 1944, în ajunul declanșării Operațiunii Iași-Chișinău a preluat comanda efectivă a Armatei a 4-a, în lipsa comandantului titular, generalul Ioan Mihail Racoviță. Pe 20 august 1944, generalul Avramescu, care dorea retragerea trupelor de sub comanda sa pe linia fortificată AdjudFocșaniNămoloasaGalați, a intrat în conflict cu mareșalul Ion Antonescu. Ca urmare, a fost înlocuit la 23 august 1944 cu generalul Ilie Șteflea, un apropiat al mareșalului.

Frontul antihitlerist[modificare | modificare sursă]

După arestarea lui Antonescu la data de 23 august 1944, generalul Avramescu s-a reîntors la comanda unui corp de armată, apoi a fost numit comandant al noii Armate a 4-a, pe care a condus-o în perioadele 4 septembrie 1944 - 11 ianuarie 1945 și 19 februarie - 3 martie 1945.[2] Armata a 4-a, aflată sub comanda sa, a contracarat planurile Comandamentului German de a pune stăpânire pe vârfurile Carpaților Meridionali și a înaintat către Transilvania,[2] executând ample operațiuni ofensive care au culminat cu eliberarea întregului teritoriu ocupat de Ungaria Horthystă prin Dictatul de la Viena din 1940.[4] Pe 25 octombrie 1944 militarii români ai Armatei a 4-a au eliberat Careiul, ultima localitate românească aflată sub ocupație maghiară.[4] În ordinul de zi trimis trupelor generalul Avramescu omagia vitejia militarilor români: „La chemarea țării pentru dezrobirea Ardealului răpit prin dictatul de la Viena ați răspuns cu însuflețire și credință în izbânda dreptății neamului românesc. Tineri și bătrâni ați pornit spre hotarele sfinte ale patriei și cu pieptul vostru ați făcut zăgaz de neînfrânt dușmanului care voia să ajungă la Carpați. [...] Azi, când avangărzile trec pe pământ străin, pentru desăvârșirea înfrângerii definitive a dușmanului, gândul meu se îndreaptă către voi cu dragoste și admirație pentru faptele voastre de arme. Peste veacuri veți fi slăviți, voi ofițeri și ostași care ați eliberat Ardealul”.[4] Ca o recunoaștere a meritelor sale generalul Avramescu a fost decorat cu Ordinul Militar „Mihai Viteazul” cl. a III-a cu spade, prin Decretul Regal nr. 2254 din 15 noiembrie 1944.

Trupele comandate de generalul Avramescu au continuat luptele cu inamicii germani și maghiari, ajungând pe 1 noiembrie 1944 la râul Tisa, traversând cursul de apă către nord-vest și învingând apoi rezistența inamicului de pe valea Hernádului și din masivul Hegyálja pentru a ajunge la 17 decembrie 1944 la granița dintre Ungaria și Cehoslovacia.[4] Armata a 4-a a trecut pe teritoriul Cehoslovaciei, unde, la începutul anului 1945, pe o vreme geroasă, a purtat lupte grele pe un teren muntos.[4]

În cadrul colaborării cu Armata Roșie, Armata Română a avut numeroase probleme. Generalul Avramescu a protestat de mai multe ori față de proasta aprovizionare a trupelor din subordinea sa și de încredințarea unor misiuni de luptă peste posibilitățile lor. În ceea ce privește aprovizionarea, mareșalul Rodion Malinovski i-a răspuns că proasta aprovizionare se datorează „sabotajului ofițerilor din vechiul regim”. De asemenea, generalul Avramescu s-a opus cu fermitate ordinelor comandamentului sovietic de a ataca în septembrie - octombrie 1944, la insistențele generalului Serghei Trofimenko, o puternică poziție germană pe pantele dealului Sângeorgiu; atacul frontal al diviziilor române s-a soldat cu mari pierderi omenești.

În această perioadă a apărut un raport cu privire la o pretinsă tentativă de dezertare a generalului Avramescu, poate pentru că ginerele său dezertase deja la germani. Conform memoriilor lui Gheorghe Mihail, generalul Constantin Sănătescu, șeful Marelui Stat Major, l-a chemat pe Avramescu pentru a-i arăta un denunț prin care se afirma că generalul Avramescu ar fi luat legătura cu trupele germane din fața sa. Dat fiind faptul că generalul Avramescu mai avea doar o lună până la atingerea vârstei de pensionare și urma să fie trecut din oficiu în rezervă pentru limită de vârstă la data de 8 februarie 1945, potrivit deciziei ministeriale nr. 1.659 din 22 septembrie 1944,[5] generalul Sănătescu i-a acordat la 11 ianuarie 1945 un concediu de 25 de zile. Gheorghe Avramescu a fost înaintat la gradul de general de armată în rezervă pe 9 februarie 1945, prin decretul nr. 221 din 31 ianuarie 1945.[6]

Comandantul Frontului 2 Ucrainean, mareșalul Malinovski, a cerut însă reîntoarcerea generalului Avramescu la comanda trupelor române, pretextând că Armata a 4-a a pierdut 50% din capacitatea operativă după plecarea comandantului ei, lucru discutabil dată fiind competența noului comandant, generalul de corp de armată Nicolae Dăscălescu. Astfel, generalul Avramescu a fost rechemat în activitate începând cu data de 9 februarie 1945 până la demobilizarea armatei, prin decretul nr. 403 din 14 februarie 1945.[7] Revenit la comandă la 19 februarie 1945, generalul Avramescu a condus cu succes luptele din prima fază a Operațiunii ZvolenBanská Bystrica din Slovacia.

Moartea generalului Avramescu[modificare | modificare sursă]

Pe 2 martie 1945, la ora 13.00, generalul Avramescu a fost convocat de urgență la comandamentul Armatei a 40-a sovietice pentru a prezenta un raport generalului Filip Jmacenko. Cei doi ofițeri care-l însoțeau și garda sa personală comandată de locotenentul Alexandru Doroftei au rămas în anticameră. După prezentarea raportului, generalului Avramescu i s-a comunicat că este chemat de urgență la București pentru a primi o altă responsabilitate.[4] Având în vedere propunerile din presă și înțelegerea sa cu regele Mihai, Avramescu nu a considerat această chemare ca fiind neobișnuită. Mai mult, la îndemnul ofițerului sovietic, a scris un bilet soției, spunându-i să plece a doua zi la București, cu familia, ca să asiste la ceremonie.

Fără să bănuiască nimic, generalul român a urcat într-o mașină sovietică cu care urma să meargă la București, fără să mai ia contact cu garda personală. În mașină a fost flancat de doi ofițeri NKVD, iar în față, alături de șofer, se afla un general NKVD. Își predase pistolul de serviciu în anticamera comandamentului sovietic, dar avea ascuns un mic revolver Browning. Dându-și seama de intențiile sovieticilor, Avramescu a profitat de confuzia creată prin atacul unui avion german și a ieșit din mașină și a schimbat câteva focuri cu agenții NKVD-ului, fiind împușcat. Incidentul a fost mușamalizat de generalul NKVD care se temea că va fi tras la răspundere pentru că a scăpat de sub control un prizonier important. Ofițerii din delegația română au fost informați după o oră că generalii Avramescu și Jmacenko au plecat la punctul de comandă al Frontului al 2-lea Ucrainean, fiind chemați de mareșalul Rodion Malinovski. Noul comandant al Armatei a 4-a române, generalul Nicolae Dăscălescu, a făcut mai multe intervenții pe lângă sovietici pentru a afla ce s-a întâmplat cu generalul Avramescu, dar generalul sovietic Jmacenko l-a sfătuit să ceară lămuriri Ministerului Apărării sau Statul Major Român.

Pe 3 martie 1945 soția generalului, Adela, și fiica lui, Felicia, au fost arestate. Fiica lui, Felicia Sturza, care avea un fiu în vârstă de 11 luni, s-a sinucis imediat în momentul arestării.[8] Adela Avramescu a fost deportată în Siberia, de unde s-a întors grav bolnavă în 1956.

Autoritățile sovietice au comunicat că generalul Avramescu ar fi fost ucis pe 3 martie 1945, în aceeași zi cu arestarea soției și fiicei sale, într-un atac aerian asupra mașinii cu care era transportat, iar trupul neînsuflețit a fost înmormântat în cimitirul Soshalom din Budapesta. Există posibilitatea ca Avramescu să fi fost executat de NKVD, deoarece, în mod straniu, mașina în care era transportat a fost lovită de un singur glonț, care s-a întâmplat să-l ucidă pe general.

Cauzele morții generalului Avramescu au fost ținute secrete pentru o lungă perioadă. Dicționarul militar Bărbați ai datoriei: 23 august 1944 – 12 mai 1945, elaborat în 1985 de un colectiv de trei colonei ai Armatei Române, consemna următoarele informații cu privire la sfârșitul comandantului Armatei a 4-a: „La data de 3 martie 1945 generalul A.G. a fost chemat în țară pentru a i se încredința altă responsabilitate, dar din păcate și-a pierdut viața în condiții care n-au putut fi încă elucidate”.[4]

Pe 23 octombrie 2000 rămășițele pământești ale generalului Gheorghe Avramescu au fost readuse în România și au fost înmormântate cu onoruri militare în Cimitirul Militar din Cluj.

Decorații[modificare | modificare sursă]

Imagini[modificare | modificare sursă]

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Alesandru Duțu, Florica Dobre Drama generalilor români, p. 50.
  2. ^ a b c d e f g h i j Leonida Loghin, Aurel Lupășteanu, Constantin Ucrain, Bărbați ai datoriei: 23 august 1944 - 12 mai 1945. Mic dicționar, Editura Militară, București, 1985, p. 16.
  3. ^ Decretul Regal nr. 1.928 din 7 iunie 1940 pentru înălțarea în grad a unor ofițeri generali, publicat în Monitorul Oficial, anul CVIII, nr. 131 din 8 iunie 1940, partea I-a, p. 2.829.
  4. ^ a b c d e f g Leonida Loghin, Aurel Lupășteanu, Constantin Ucrain, Bărbați ai datoriei: 23 august 1944 - 12 mai 1945. Mic dicționar, Editura Militară, București, 1985, p. 17.
  5. ^ Decizia ministerială nr. 1.659 din 22 septembrie 1944 pentru treceri din oficiu în pozițiunea de rezervă, publicată în Monitorul Oficial, anul CXII, nr. 222 din 26 septembrie 1944, partea I-a, p. 6.419.
  6. ^ Decretul regal nr. 221 din 31 ianuarie 1945 pentru înălțare în grad, publicat în Monitorul Oficial, anul CXIII, nr. 33 din 10 februarie 1945, partea I-a, p. 938.
  7. ^ Decretul regal nr. 403 din 14 februarie 1945 pentru rechemări în cadrele armatei, publicat în Monitorul Oficial, anul CXIII, nr. 38 din 16 februarie 1945, partea I-a, p. 1.099.
  8. ^ Chen, C. Peter. „Gheorghe Avramescu”. 
  9. ^ Decretul Regal nr. 1.905 din 8 iunie 1940 pentru numiri de membri ai ordinului „Steaua României”, publicat în Monitorul Oficial, anul CVIII, nr. 131 din 8 iunie 1940, partea I-a, p. 2.783.

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • Arhivele Militare Romane, UM 02405 Pitești, Memorii Bătrâni, - general Gheorghe Avramescu
  • A. Pandea, E. Ardeleanu, Românii în Crimeea, Editura Militară, 1995
  • A. Duțu, F. Dobre, „S-a mai dezlegat o enigmă în «cazul» Avramescu?”, în Magazin Istoric, mai 1997
  • A. Duțu, F. Dobre, L. Loghin, Armata Română în al doilea război mondial (1941-1945) - Dicționar Enciclopedic, Editura Enciclopedică, 1999
  • A. Duțu, M. Retegan, Război și societate, vol. 1, Editura RAO, 2000, ISBN 973-9460-29-1
  • Leonida Loghin (col. dr.), Aurel Lupășteanu (col.), Constantin Ucrain (col. dr.), Bărbați ai datoriei: 23 august 1944 – 12 mai 1945. Mic dicționar, Editura Militară, București, 1985, pp. 16-18.
  • P. Otu, „Cantina din Simferopol”, în Magazin Istoric, martie 1998

Lectură suplimentară[modificare | modificare sursă]

  • ***, În numele libertății și prieteniei, Editura Militară, București, 1970, vol. I, pp. 55, 61, 150, 156-157, 159, 163, 170, 175, 177, 180, 187, 192, 197-198; vol. II, pp. 63, 82, 85, 140.
  • ***, Pentru eliberarea patriei. Documente, extrase din presă, memorii cu privire la lupta poporului român pentru eliberarea patriei de sub jugul fascist (23 august - 25 octombrie 1944), Editura Militară, București, 1972, pp. 153, 525, 623, 629, 649-651, 695.
  • ***, Mesajul patriotic al unor ordine de zi, Editura Militară, București, 1980, doc. nr. 17, 30-31, 55-56, 62, 67-70, 85, 97, 174, 175.

Legături externe[modificare | modificare sursă]