William F. Buckley Jr.

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Sari la navigare Sari la căutare
William F. Buckley Jr.
William F. Buckley, Jr. Public Domain (cropped).jpg
Date personale
Născut[1][4][5][6] Modificați la Wikidata
New York City, New York, SUA Modificați la Wikidata
Decedat (82 de ani)[7][1][4][5] Modificați la Wikidata
Stamford⁠(d), Connecticut, SUA Modificați la Wikidata
Cauza decesuluicauze naturale (diabet zaharat) Modificați la Wikidata
Părinți William Frank Buckley, Sr.[*][[William Frank Buckley, Sr. (U.S. lawyer and oil developer who became influential in Mexican politics)|​]] Modificați la Wikidata
Frați și surori Patricia Buckley Bozell[*][[Patricia Buckley Bozell (scriitoare americană)|​]]
James L. Buckley[*][[James L. Buckley (United States federal judge)|​]]
Priscilla Buckley[*][[Priscilla Buckley (scriitoare americană)|​]]
Reid Buckley[*]  Modificați la Wikidata
Căsătorit cu Patricia Buckley[*][[Patricia Buckley (Canadian socialite (1926-2007))|​]] (din ) Modificați la Wikidata
Copii Christopher Buckley[*][[Christopher Buckley (scriitor american)|​]] Modificați la Wikidata
CetățenieFlag of the United States.svg SUA Modificați la Wikidata
Religiecatolicism Modificați la Wikidata
Ocupațiejurnalist
prezentator de televiziune[*]
romancier[*]
scriitor
politician Modificați la Wikidata
Partid politicPartidul Republican  Modificați la Wikidata
Limbilimba engleză[2]  Modificați la Wikidata
StudiiUniversitatea Yale  Modificați la Wikidata
Note
PremiiMedalia Prezidențială pentru Libertate[*]
National Book Award[*][[National Book Award (United States literary award in four categories)|​]]
Library of Congress Living Legend[*][[Library of Congress Living Legend |​]][3]  Modificați la Wikidata
Prezență online

William „Bill” Frank Buckley Jr. (născut William Francis Buckley;[8] n. ,[1][4][5][6] New York City, New York, SUA – d. ,[7][1][4][5] Stamford⁠(d), Connecticut, SUA) a fost un intelectual, autor conservator[9] și comentator american. În 1955, Buckley a înființat National Review, o revistă care a influențat mișcarea conservatoare de la sfârșitul secolului al XX-lea din Statele Unite. Buckley a fost prezentator al emisiunii politice Firing Line⁠(d) (1966-1999) pe parcursul celor 1.429 de episoade, devenind cunoscut datorită idiolectului său transatlantic⁠(d) și vocabularului bogat.[10]

Născut în New York, Buckley și-a îndeplinit serviciul militar în Statele Unite în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. După război, a urmat cursurile Universității Yale unde s-a implicat în dezbateri și discuții politice. Când și-a încheiat studiile, a început să lucreze pentru Agenția Centrală de Informații timp de doi ani. Pe lângă articolele publicate în National Review și rubrica sa națională⁠(d), Buckley a redactat lucrarea God and Man at Yale⁠(d) (1951) și alte cincizeci de cărți pe diverse subiecte, inclusiv arta scrierii, oratorie, istorie, politică și navigație. Lucrările sale cuprind și o serie de romane de ficțiune care prezintă aventurile agentului CIA Blackford Oakes⁠(d).[11][12]

Acesta s-a autocaracterizat drept conservator și libertarian⁠(d).[13][14] George H. Nash⁠(d), istoric al mișcării conservatoare americane moderne, a susținut în 2008 că Buckley a fost „probabil cel mai important intelectual din Statele Unite din ultima jumătate de secol. Acesta a fost vocea călăuzitoare a conservatorismului american și prima mare personalitate ecumenică pentru o întreagă generație”.[15] Principala sa contribuție în politică a fost o fuziune⁠(d) între conservatorismul tradițional⁠(d) și liberalismul clasic[16][17] care a influențat ideologia Partidului Republican,[necesită citare] și politicieni precum Barry Goldwater[18] și Ronald Reagan.[19][20]

William F. Buckley Jr. este considerat părintele conservatorismului american modern.[21][22][23][24][25][26][27][28]

Biografie[modificare | modificare sursă]

Buckley s-a născut pe 24 noiembrie 1925 în New York City, fiul lui Aloise Josephine Antonia (născută Steiner) și al lui William Frank Buckley Sr.⁠(d), un avocat și petrolist născut în Texas.[29] Mama sa - de loc din New Orleans - era de origine elvețiano-germană⁠(d), germană și irlandeză în timp ce bunicii săi paterni, de loc din Hamilton, Ontario, Canada erau de origine irlandeză⁠(d).[30] Al șaselea copil din cei zece ai familiei, în copilărie s-au mutat în Mexic,[31] iar apoi în Sharon, Connecticut⁠(d) înainte să înceapă cursurile școlare în Paris unde a urmat clasa întâi. La vârsta de șapte ani, Buckley a început să învețe limba engleză la o școală din Londra, prima și a doua sa limbă fiind spaniola și franceză.[32] A fost școlit la domiciliu până în clasa a VIII-a prin intermediul curriculumului școlii Calvert⁠(d) din Baltimore.[33] Înainte de începutul celui de-al Doilea Război Mondial, la vârsta de 12-13 ani, Buckley a urmat școala pregătitoare iezuită St John's Beaumont School⁠(d) din Anglia.

Tatăl lui Buckley, William Frank Buckley Sr. (1881–1958), a fost un petrolist american care și-a câștigat averea în Mexic. Bătrânul Buckley a devenit influent în politica mexicană în timpul dictaturii militare impuse de Victoriano Huerta⁠(d), dar a fost expulzat când generalul de stânga Álvaro Obregón⁠(d) a devenit președinte în 1920. Tânărul Buckley a avut nouă frați: Aloise Buckley Heath, o scriitoare și activistă conservatoare;[34] Maureen Buckley-O'Reilly (1933-1964) care s-a căsătorit cu Gerald A. O'Reilly, CEO al Richardson-Vicks⁠(d); Priscilla Buckley⁠(d), autoarea cărții Living It Up with National Review: A Memoir pentru care William a scris prefața; Patricia Buckley Bozell⁠(d); Reid Buckley⁠(d), autor, debater și fondator al Buckley School of Public Speaking, respectiv James L. Buckley⁠(d), senator american din New York și ulterior judecător al Curții de Apel⁠(d) din circuitul D.C.⁠(d).[35]

În timpul războiului, familia lui Buckley l-a primit pe viitorul istoric britanic Alistair Horne⁠(d) - fiul lui Sir Allan Horne - care a fost evacuat în copilărie din cauza conflictului. Acesta și Buckley au rămas prieteni pe viață. Ambii au urmat cursurile școlii Millbrook⁠(d) din New York și au absolvit în 1943. Buckley a fost membru al Clubului băieților americani pentru susținerea lui Errol Flynn (ABCDEF) când acesta era judecat pentru acte sexuale cu minori⁠(d) în 1943.

Educația muzicală[modificare | modificare sursă]

Talentat muzical, Buckley a cântat în tinerețe la clavecin[36], numindu-l ulterior instrumentul său preferat.[37] A recunoscut însă că nu era „suficient de competent încât să-și dezvolte propriul său stil”.[38] Buckley era prieten apropiat cu muzicianul Fernando Valenti⁠(d). La un moment dat, acesta s-a oferit să-i vândă propriul clavecin.[38] De asemenea, Buckley a fost un pianist desăvârșit și a fost invitat în emisiunea radio Piano Jazz⁠(d) prezentată de Marian McPartland⁠(d).[39] Mare admirator al compozitorului Johann Sebastian Bach,[37] Buckley și-a dorit ca melodiile sale să fie interpretate la înmormântarea sa.[40]

Religia[modificare | modificare sursă]

Buckley a crescut într-o familie catolică și a fost membru al Cavalerilor de Malta.[41] Despre credința sa, acesta declara că: „Am crescut, după cum s-a menționat, într-o familie numeroasă de catolici fără un gram de îndoială cu privire la credința noastră religioasă”.[42] În timpul studiilor la Millbrook, acestuia i s-a permis să participe la liturghia catolică, deși școala era protestantă. A conștientizat în tinerețe că există un sentiment anticatolic⁠(d) în Statele Unite după ce a citit lucrarea lui Paul Blanshard⁠(d) - American Freedom and Catholic Power⁠(d) - în care catolicii erau acuzați că nu sunt complet loiali țării lor.[necesită citare]

După publicarea primei sale cărți - God and Man at Yale - în 1951, catolicismul său a fost criticat. McGeorge Bundy⁠(d), decanul Universității Harvard la acea vreme, a scris pentru revista The Atlantic că „pare ciudat ca un romano-catolic să vorbească în numele tradiției religioase de la Yale”.[43] Henry Sloane Coffin⁠(d) - administrator al Yale - a susținut că lucrarea lui Buckley este „deformată de punctul său de vedere romano-catolic” și a declarat că Buckley „ar fi trebuit să urmeze Universitatea Fordham⁠(d) sau o instituție similară”.[44]

În cartea sa din 1997 - intitulată Nearer, My God -, Buckley a condamnat „atacul Curții Supreme împotriva religiei în școlile publice” și a susținut că credința creștină este înlocuită de „un alt dumnezeu... multiculturalismul”.[45] Adult fiind, Buckley participa în mod regulat la liturghia tridentină⁠(d) în Connecticut.[necesită citare] Acesta a dezaprobat reformele liturgice adoptate după Conciliul Vatican II.[46] Buckley era interesat de scrierile și revelațiile scriitorului italian Maria Valtorta⁠(d).[47]

Serviciul militar și studiile[modificare | modificare sursă]

Buckley a urmat cursurile Universității Naționale Autonome din Mexic (UNAM) în 1943. În anul următor, după absolvirea Officer Candidate School⁠(d) din cadrul armatei Statelor Unite, a fost numit sublocotenent⁠(d). În cartea sa, intitulată Miles Gone By, Buckley precizează că a fost membru al gărzii de onoare a lui Franklin Roosevelt la moartea sa. Pe parcursul războiului, acesta a activat la Fort Benning⁠(d), Georgia; Fort Gordon⁠(d), Georgia și Fort Sam Houston, Texas.[48]

La sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial în 1945, Buckley s-a înscris la Universitatea Yale; aici a devenit membru al societății secrete Skull and Bones[49][50] și a fost un magistral debater.[51][52] A fost un membru activ al Partidului Conservator din cadrul Yale Political Union⁠(d)[53] și a ocupat funcția de președinte al Yale Daily News⁠(d). Buckley a fost și informator al FBI.[54] La Yale, a studiat științe politice, istorie și economie, absolvind cu onoruri în 1950.[51] A excelat în echipa de dezbateri a universității⁠(d), iar sub tutela profesorului Rollin G. Osterweis⁠(d) și-a cizelat stilul.[55]

Buckley a predat limba spaniolă în calitate de lector la Yale din 1947 până în 1951[56] înainte să fie recrutat de CIA ca mulți alți absolvenți ai altor universități din Ivy League din acea perioadă. A activat pentru organizație timp de doi ani, inclusiv un an pentru E. Howard Hunt⁠(d) în Mexico City.[57] Cei doi au rămas prieteni pe viață.[58] Într-o rubrică din 1 noiembrie 2005, Buckley a povestit că Hunt a fost singurul angajat al CIA pe care l-a cunoscut în acea perioadă. În Mexic a editat lucrarea The Road to Yenan, o carte a autorului peruan Eudocio Ravines.[59] După ce a părăsit CIA, a lucrat ca redactor pentru revista The American Mercury⁠(d) în 1952, însă a părăsit poziția după ce a observat tendințele antisemite ale articolelor.[60]

Familia[modificare | modificare sursă]

În 1950, Buckley s-a căsătorit cu Patricia Aldyen Austin (Pat) Taylor⁠(d) (1926–2007), fiica omului de afaceri Austin C. Taylor⁠(d). Cei doi s-au cunoscut în timpul studiilor la Colegiul Vassar⁠(d). Taylor va devenit cunoscută mai târziu pentru strângerile de fonduri dedicate unor organizații caritabile precum Memorial Sloan Kettering Cancer Center⁠(d), Institutul pentru Chirurgie Plastică Reconstructivă din cadrul Centrului Medical al Universității din New York și Hospital for Special Surgery⁠(d). De asemenea, acesta a strâns fonduri pentru veteranii războiului de Vietnam și pacienții diagnosticați cu SIDA. Pe 15 aprilie 2007, Pat Buckley a încetat din viață la vârsta de 80 de ani.[61] După moartea sa, soțul său părea „abătut și pierdut”, conform prietenului său Christopher Little⁠(d).[62]

William și Patricia Buckley au avut împreună un fiu: autorul Christopher Buckley⁠(d).[63] Aceștia locuiau la Wallack's Point în Stamford, Connecticut și aveau un apartament duplex în Manhattan cu o intrare privată pe 73 East 73rd Street.[64]

Începând din 1970, cei doi au locuit și lucrat în fiecare an timp de 6-7 săptămâni în Rougemont, Elveția⁠(d) pe parcursul următoarelor trei decenii.[65]

Lucrări[modificare | modificare sursă]

God and Man at Yale[modificare | modificare sursă]

L. Brent Bozell Jr.⁠(d) (stânga) și Buckley în timpul unei campanii de promovare a lucrării McCarthy and His Enemies, 1954.

Prima carte a lui Buckley - God and Man at Yale - a fost publicată în 1951. Aceasta prezenta o critică a Universității Yale, autorul mărturisind că instituția s-a abătut de la misiunea sa autentică. Criticii au considerat că lucrarea interpretează în mod greșit rolul libertății academice⁠(d).[66] Buckley a considerat că lucrarea a intrat în atenția publicului datorită introducerii redactate de John Chamberlain⁠(d) și a susținut că aceasta „i-a schimbat viața”.[67] Buckley este menționat în romanul Candidatul maciurian (1959) de Richard Condon⁠(d) drept „acel tânăr fascinant care a scris despre oameni și Dumnezeu la Yale”.[68]

McCarthy and His Enemies[modificare | modificare sursă]

În 1954, Buckley și cumnatul său L. Brent Bozell Jr.⁠(d) au redactat împreună lucrarea McCarthy and His Enemies. La începutul anilor 1950, cei doi contribuiau la revista The American Mercury, editat în acea perioadă de William Bradford Huie⁠(d).[69] În lucrare, senatorul Joseph McCarthy era descris drept un patriot care lupta împotriva comunismului. Cartea susține că „mccarthismul... este o mișcare prin care oamenii de bună credință și moralitate rigidă luptă cot la cot”.[70]

National Review[modificare | modificare sursă]

Buckley a fondat revista National Review în 1955 într-o perioadă în care existau puține publicații dedicate curentului conservator. A fost redactor-șef al revistei până în 1990.[71][72] În acea perioadă, National Review a devenit „portdrapelul” conservatorismului american, promovând o ideologia care îmbina⁠(d) elemente ale conservatorismului tradițional și ale libertarianismului. În analiza sa a istoriei conservatoare postbelice, Jim Phillips-Fein menționează:[73][74]

Cea mai influentă sinteză a subiectului rămâne lucrarea lui George H. Nash The Conservative Intellectual Tradition since 1945. ... Acesta a susținut că conservatorismul postbelic a îmbinat trei curente intelectuale influente și parțial inconsistente care anterior au fost de sine stătătoare: libertarianismul, tradiționalismul și anticomunismul. Fiecare mod de gândire a avut predecesori la începutul secolului XX (până și în secolul XIX), dar au fost unite în această formă distinctă în perioada postbelică prin intervenția lui ​William F. Buckley Jr. și [a revistei] National Review. Fuziunea acestor școli de gândire diferite, rivale și incompatibile a condus la crearea - susține Nash - a unei drepte moderne coerente.

Buckley a căutat intelectuali care au avut convingeri comuniste sau au lucrat la un moment dat pentru stânga radicală - printre care Whittaker Chambers, Willi Schlamm⁠(d), John Dos Passos, Frank Meyer⁠(d) și James Burnham[75] - pentru posturile de editor și redactor în cadrul National Review. Când Burnham a devenit editor senior, a îndemnat la adoptarea unei poziții editoriale mai pragmatice care să extindă influența reviste spre centrul politic. Smart (1991) constată că Burnham nu a fost împiedicat de pozițiile rivale ale celorlalți membri ai consiliului editorial (Meyer, Schlamm, William Rickenbacker și editorul revistei William A. Rusher⁠(d)) și a avut un impact semnificativ atât asupra politicii editoriale a revistei, cât și asupra convingerilor lui Buckley.[76][77]

Definind limitele conservatorismului[modificare | modificare sursă]

Buckley și editorii săi au utilizat National Review pentru a stabili limitele conservatorismului și exclude oamenii, ideile sau grupurile pe care nu le considerau a fi compatibile cu ideile conservatoare.[78] De exemplu, Buckley i-a atacat pe Ayn Rand, Societatea John Birch, George Wallace, pe rasiști, supremațiști și antisemiți.

Când a întâlnit-o pentru prima dată pe Ayn Rand, potrivit lui Buckley, ea l-a salutat astfel: „Ești mult prea inteligent pentru a crede în Dumnezeu”.[79][80] La rândul său, Buckley a considerat că „atât stilul lui Rand, cât și mesajul ei au intrat în conflict cu etosul conservator”.[81] Acesta a constatat că ostilitatea lui Rand față de religie produce o poziție filozofic inacceptabilă din punct de vedere conservator. După 1957, Buckley a încercat să o îndepărteze din mișcarea conservatoare prin publicarea recenziei extrem de negative a lucrării Revolta lui Atlas redactată de Whittaker Chambers.[82][83] În 1964, acesta scria despre „incompatibilitatea evidentă a filosofiei sale lipsite de vlagă cu conservatorismul care accentuează transcendența, intelectualitatea și moralitatea”, dar și despre „incompatibilitatea tonului, acel dogmatism puternic, schematic, implacabil, neînduplecat care este în sine inacceptabil, indiferent dacă vine din gura lui Ehrenburg, Savonarola sau Ayn Rand”.[84] Alte atacuri la adresa poziției asumate de Rand au venit din partea lui Garry Wills⁠(d) și M. Stanton Evans⁠(d). În ciuda acestor reacții, susține Burns, popularitatea și influența ei asupra dreptei politice i-au forțat pe Buckley și grupul său să reexamineze modul în care noțiunile tradiționale de virtute și creștinism pot fi integrate într-o poziție capitalistă.[85]

În anii 1950, Buckley a încercat să îndepărteze antisemiții din mișcarea conservatoare și le-a interzis celor care au astfel de convingeri să lucreze pentru National Review.[86]

În 1962, Buckley i-a caracterizat pe Robert Welch⁠(d) și Societatea John Birch drept „izolați de bunul simț” și a îndemnat Partidul Republican să elimine complet influența lui Welch.[87]

Robert Welch și Societatea John Birch[modificare | modificare sursă]

În 1952, Henry Regnery i l-a prezentat lui William F Buckley, Jr. pe Robert Welch. Atât Buckley, cât și Welch au devenit editori ai unor reviste politice, amândoi fiind buni organizatori și oratori.[88] Welch și-a lansat revista One Man's Opinion în 1956 - rebotezată American Opinion în 1958 - la un an după înființarea The National Review. Welch a donat de două ori 1.000 de dolari revistei lui Buckley, iar acesta din urmă s-a oferit să-i asigure lui Welch „niște publicitate” pentru revista sa.[88] Anticomuniști convinși, ambii considerau că Statele Unite au eșuat diplomatic și militar în primii ani ai Războiului Rece⁠(d).[89] Welch s-a îndoit însă de loialitatea lui Eisenhower în 1957, iar cei doi aveau păreri diferite despre motivele pentru care Statele Unite au pierdut teren în primii ani ai Războiului Rece.[90] Conform istoricului Alvin S. Felzenberg⁠(d), neînțelegerile dintre aceștia s-au transformat într-o „bătălie majoră” în 1958.[88] În acel an, Boris Pasternak a câștigat Premiul Nobel pentru literatură pentru romanul său Doctor Jivago. Buckley a fost impresionat de portretizarea autentică și deprimantă a vieții într-o societate comunistă și considera că introducerea ilegală a lucrării în Uniunea Sovietică de către CIA reprezintă o victorie ideologică.[90] În septembrie 1958, Buckley a publicat o recenzie a romanului sovietic redactată de John Chamberlain⁠(d). În luna noiembrie a aceluiași an, Welch le-a trimis mai multor parteneri, printre care și Buckley, copii ale cărții sale încă nepublicate - The Politician⁠(d) - în care îi acuza pe Eisenhower și colegii săi că sunt implicați într-o conspirație comunistă.[91][90] Când Buckley i-a returnat manuscrisul, acesta a declarat că acuzațiile erau „în mod curios - aproape patetic de optimiste”.[89] Pe 9 noiembrie 1958, Welch a înființat Societatea John Birch împreună cu un grup de oameni de afaceri în Indianapolis.[92] Până la sfârșitul anului 1958, Welch avea atât infrastructura organizațională, cât și pe cea editorială necesare pentru a-și lansat campaniile de lobbying.

În 1961, reflectând asupra corespondenței sale cu Welch și cu membrii societății sale, Buckley i-a spus unei persoane abonate atât la National Review, cât și la Societatea John Birch că: „Am avut mai multe discuții despre Societatea John Birch în ultimul an decât am avut despre existența lui Dumnezeu sau dificultățile financiare ale reviste National Review”.[93]

Opinii despre rasă și segregație[modificare | modificare sursă]

În anii 1950 și la începutul anilor 1960, Buckley s-a opus legislației federale privind drepturile civile și a susținut o poziție pro-segregare în cazul statelor din sudul Americii. În Freedom Is Not Enough: The Opening of the American Workplace, autoarea Nancy MacLean⁠(d) susține că National Review l-a transformat pe James J. Kilpatrick⁠(d) — un cunoscut susținător al segregării în sud — în comentatorul principal al revistei pe subiectele Constituției și mișcării pentru drepturile civile⁠(d), cei doi susținând o poziție caracterizată, printre altele, de sprijinirea supremației albe”.[94] În numărul din 24 august 1957 al revistei, editorialul lui Buckley intitulat „Why the South Must Prevail” (în română De ce Sudul trebuie să triumfe) susținea în mod explicit o segregare temporară în sudul țării până când „egalitatea pe termen lung devine realizabilă”. Buckley a considerat că segregarea temporară în sudul Statelor Unite era necesară în acea perioadă deoarece populația de culoare nu avea educația, dezvoltarea economică și cea culturală necesare pentru a face posibilă egalitatea rasială.[95][96][97] Acesta a susținut că sudul alb are „dreptul de a impune obiceiuri superioare pe perioada necesară realizării unei egalități culturale autentice între rase”.[96][98][99][100] Buckley a declarat că sudiștii albi au „dreptul” să-i priveze pe votanții de culoare „deoarece, pe moment, sunt rasa avansată”.[101] Acesta i-a caracterizat pe negri ca fiind ignoranți: „Marea majoritatea a negrilor din sud care nu votează [nu o fac deoarece] nu le pasă de votare și nu ar ști pentru ce să voteze dacă ar putea”.[101] La două săptămâni după publicarea acelui editorial, un alt cunoscut scriitor conservator, L. Brent Bozell Jr.⁠(d) (cumnatul lui Buckley), a scris în National Review că: „Această revistă a susținut convingeri cu privire la chestiunea rasială pe care le consider complet greșite și capabile să producă mult rău promovării cauzelor conservatoare. Există o lege și o Constituție, iar editorialul le permite albilor din sud să le încalce pe ambele pentru a-l mențiune pe omul negru politic impotent”.[102][103]

Revista Politico⁠(d) denotă că în timpul administrației lui Lyndon B. Johnson, scrierile lui Buckley au devenit mai tolerante față de mișcarea pentru drepturile civile. În rubricile sale, acesta „a ridiculizat practicile menite să-i țină pe afro-americani în afara listelor de înregistrare ale alegătorilor”, „a condamnat proprietarii de unități comerciale care au refuzat să ofere servicii afro-americanilor, încălcând Legea Drepturilor Civile adoptată în 1964” și a dat dovadă de „puțină răbdare” față de „politicienii sudiști care incitau la violență rasială în timpul campaniilor electorale”.[104] Buckley nu a fost însă de acord cu conceptul de rasism sistematic⁠(d) și a considerat că lipsa creșterii economice se datorează în mare parte comunității de culoare. Acest punct de vedere a fost expus și în cadrul dezbaterii din 1965 cu scriitorul afro-american James Baldwin unde acesta din urmă a câștigat dezbaterea cu 544 de voturi și 164 împotrivă.[105][106][107] Spre sfârșitul anilor 1960, Buckley a respins platforma segregaționistului George Wallace⁠(d) din Alabama și a atacat programul său politic în cadrul unui episod al emisiunii Firing Line din ianuarie 1968.[108][109]

Buckley a declarat mai târziu că și-ar fi dorit ca National Review să fi susținut mai intens legislația privind drepturile civile în anii 1960.[110] A ajuns să-l admire pe Martin Luther King, Jr. și a susținut crearea Zilei lui Martin Luther King, Jr.⁠(d).[111] În 2004, Buckley a declarat pentru Time că: „La un moment dat am avut convingerea că putem depăși legile Jim Crow. M-am înșelat. A fost nevoie de o intervenție federală”.[112] În același an, acesta a încercat să clarifice comentariile sale din trecut despre rasă, spunând: „Opinia pe care am susținut-o despre supremația culturală a albilor a fost sociologică”. De asemenea, cu privire la utilizarea termenului progres, Buckley a menționat că este utilizat în numele organizației NAACP⁠(d): „nevoia de ′progres′ al oamenilor de culoare presupune că au rămas în urmă. Aceasta era situația, în 1958, potrivit tuturor standardelor”.[113]

Sprijinul acordat dictaturilor militare[modificare | modificare sursă]

Datorită poziției sale anticomuniste, Buckley a fost dispus să sprijine răsturnarea și înlocuirea unor guverne de stânga cu regimuri nedemocratice. Acesta l-a susținut pe dictatorul spaniol Francisco Franco care a comandat trupele militare de dreapta care au luptat împotriva Republicii Spaniole. Buckley l-a numit pe Franco „un autentic erou național” și a lăudat eliminarea „vizionarilor, ideologilor, marxiștilor și nihiliștilor” republicii.[114] De asemenea, a susținut dictatura militară a generalului Augusto Pinochet care a participat la lovitura de stat din 1973⁠(d) prin care a fost răsturnat guvernul marxist al președintelui Salvador Allend; Buckley l-a caracterizat pe acesta drept „un președinte care dezonora constituția chiliană și promova puternic ideologia prietenului și idolului său Fidel Castro”.[115] În 2020, Columbia Journalism Review⁠(d) a descoperit documente care îl implicau pe Buckley într-o campanie mass-media pusă la cale de junta militară din Argentina prin care se promova o imagine pozitivă a regimului.[116]

Regula Buckley[modificare | modificare sursă]

Regula Buckley prevede că National Review „va sprijini cel mai pragmatic și de dreapta candidat” pentru un anumit post.[117] Acesta a formulat pentru prima dată regula în timpul alegerilor primare republicane din 1964⁠(d) cu Barry Goldwater și Nelson Rockefeller. Regula este deseori aplicată incorect sau citată greșit.[118]

Comentarii și activități[modificare | modificare sursă]

Publicații și emisiuni[modificare | modificare sursă]

Rubrica lui Buckely - intitulată On the Right - a fost distribuită de Universal Press Syndicate⁠(d) începând cu 1962. De la începutul anilor 1970, rubrica sa bisăptămânală era publicată în mod regulat în peste 320 de ziare din întreaga țară.[119] A redactat 5.600 de rubrici care cuprindeau în total peste 4,5 milioane de cuvinte.[120]

Majoritatea americanilor au intrat în contact cu Buckley prin intermediul emisiunii sale săptămânale Firing Line⁠(d) (1966-1999) difuzate de PBS⁠(d).[121]

De-a lungul carierei sale în media, Buckley a fost puternic criticat de stânga americană, dar și de unele facțiuni ale dreptei - precum Societatea John Birch și președintele său Larry McDonald⁠(d), respectiv de adepții obiectivismului.[122] În 1953–54, cu mult înainte de a înființa Firing Line, Buckley a fost un invitat ocazional în cadrul emisiunii conservatoare Answers for Americans⁠(d) difuzate de ABC.[123]

Goldwater și Young Americans for Freedom[modificare | modificare sursă]

În 1960, Buckley a contribuit la constituirea organizației Young Americans for Freedom⁠(d) (YAF). Grupul a activat conform principiilor descrise de Buckley drept „Declarația Sharon⁠(d)”. Acesta era mândru de faptul că fratele său mai mare - James L. Buckley⁠(d) - a reușit să câștige un loc în Senat ca membru al Partidului Conservator și a susținut că a obținut victoria cu ajutorul activiștilor din filiala YAF a statului New York. Buckley a avut doar un mandat, fiind învins de democratul Daniel Patrick Moynihan⁠(d) în 1976.[124]

În perioada 1963–64, Buckley l-a susținut pe senatorul din Arizona Barry Goldwater atât în cursa pentru obținerea nominalizării republicane, cât și în cadrul alegerilor prezidențiale. Buckley a mobilizat susținătorii lui Goldwater prin intermediul revistei sale National Review.[125]

Cazul Edgar Smith[modificare | modificare sursă]

În 1962, Edgar Smith⁠(d) - condamnat la moarte pentru uciderea unei eleve de liceu în vârstă de 15 ani pe nume Victora Ann Zielinski - a început să corespondeze cu Buckley din culoarul morții⁠(d). În urma schimbului de scrisori, Buckley a început să pună la îndoială vinovăția lui Smith, iar mai târziu a declarat despre cazul său că este „inerent improbabil”.[126] Un articol publicat de Buckley în Esquire în noiembrie 1965 a atras atenția presei naționale.[126]

Mass-media a devenit la scurt timp după publicarea articolului interesată de Hommell, cel despre care Smith susținea că este adevăratul criminal. În 1971, cazul este rejudecat.[127] Smith acceptă condițiile și este eliberat în același an.[127] La scurt timp după, Buckley l-a intervievat în cadrul Firing Line.[128]

În 1976, la cinci ani după ce a fost eliberat din închisoare, Smith a încercat să ucidă o femeie în San Diego, California.[129] După ce martorii au coroborat mărturia Lisei Ozbun care a fost înjunghiată de Smith, acesta a fost condamnat la închisoare pe viață. A recunoscut la proces că el a ucis-o și pe Zielinski.[129] Buckley a declarat ulterior că regretă nespus faptul că l-a crezut și susținut pe Smith.[129]

Candidatura la funcția de primar[modificare | modificare sursă]

În 1965, Buckley a candidat pentru funcția de primar al orașului New York⁠(d) în calitate de reprezentant al noului Partid Conservator⁠(d). Candidatura sa avea ca scop stimularea susținătorilor cauzei conservatoare ca urmare a înfrângerii lui Goldwater în cadrul alegerilor prezidențiale.[130] A încercat să obțină voturile alegătorilor lui John Lindsay⁠(d), un republican liberal⁠(d). Buckley nu se aștepta să câștige, iar când a fost întrebat ce ar face dacă ar fi declarat câștigător, acesta a spus: „Cereți renumărarea voturilor”.[131]

Buckley alături de președintele Richard Nixon, Henry Kissinger și Frank Shakespeare⁠(d) în 1970.

Soluția sa pentru decongestionarea traficului a fost impunerea unei taxe de intrare în centrul orașului⁠(d) și înființarea unei rețele de piste pentru biciclete⁠(d). Buckley s-a opus constituirii unui departament de revizuire⁠(d) a activităților poliției din New York pe care Lindsay l-a introdus recent cu scopul de a controla corupția din poliție și a înființa o poliție de proximitate.[132] Buckley a încheiat alegerile pe locul III și a obținut 13.4% din voturi.[133]

Administrația Nixon[modificare | modificare sursă]

În iulie 1971, Buckley a adunat un grup de conservatori pentru a discuta o parte dintre politicile interne și externe ale administrației Nixon pe care aceștia nu le susțineau. În august 1969, Nixon a propus și ulterior a încercat să adopte o un program social cunoscut sub denumirea de Family Assistance Plan⁠(d) (FAP) prin care s-ar stabili un venit minim garantat de 1.600 de dolari pe an pentru o familie cu patru membri.[134][135] Pe plan internațional, acesta a negociat cursa înarmării cu Uniunea Sovietică și inițiat primele relații cu China. Buckley, anticomunist și pro-război în materie de politică externă, s-a opus acestor relații. Grupul - cunoscut sub denumirea de Manhattan Twelve - îi avea ca membri pe publicistul William A. Rusher⁠(d), respectiv pe editorii James Burnham și Frank Meyer⁠(d) ai National Review. Alte organizații reprezentate erau ziarul Human Events⁠(d), The Conservative Book Club, Young Americans for Freedom și American Conservative Union⁠(d).[136] Pe 28 iulie 1971, aceștia au publicat o scrisoare prin care anunțau că își retrag sprijinul pentru Nixon.[137] În scrisoare se susțineau următoarele: „Având în vedere activitățile sale, subsemnații, care până în momentul de față au susținut în general administrația Nixon, au hotărât să-și retragă sprijinul față de aceasta”.[138]

Buckley și Ronald Reagan în biroul oval (1988).

În ciuda acestor afirmații, în 1973, administrația Nixon⁠(d) l-a numit pe Buckley drept delegat la Națiunile Unite, activitate despre care Buckley a scris mai târziu o carte.[139] În 1981, Buckley l-a informat pe președintele ales Ronald Reagan că va refuza orice funcție oficială care i se va oferi. Glumind, Reagan a răspuns că este păcat deoarece voia să-l numească ambasador în Afganistan (la acea vreme ocupat de sovietici). Buckley a răspuns că este dispus să accepte postul, dar numai dacă i se vor furniza „10 divizii de gărzi de corp”.[140]

Conflictul cu Gore Vidal[modificare | modificare sursă]

Când a fost întrebat dacă există vreo persoană cu care nu ar fi dispus să împartă scena, răspunsul lui Buckley a fost Gore Vidal. De asemenea, dezgustul lui Vidal față de Buckley era bine cunoscut publicului.[141] Cu toate acestea, Buckley a participat la o serie de dezbateri televizate împreună cu Vidal în timpul Convenției Național Republican din 1968⁠(d) în Miami și Convenției Naționale Democrate⁠(d) în Chicago.[142]

În penultima lor dezbatere din 28 august 1968, cei doi au susținut opinii diferite cu privire la acțiunile poliției din Chicago⁠(d) și ale protestatarilor de la convenție. Făcând referire la un presupus incident în care poliția a îndepărtat un steag al Viet Congului, moderatorul Howard K. Smith⁠(d) i-a întrebat dacă fluturarea un drapel nazist în timpul celui de-al Doilea Război Mondial ar fi provocat aceeași reacție. Vidal a declarat că oamenii sunt liberi să-și afirme convingerile politice după cum cred de cuviință, moment în care Buckley l-a întrerupt și a menționat că deși unii sunt liberi să-și afirme convingerile, în același timp alții sunt liberi să-i ostracizeze din cauza acestor convingeri. Acesta precizează că în Statele Unite în timpul războiului „unii erau pronaziști și au fost tratați omenește de cei care îi ostracizau - și susțin ostracizarea oamenilor care îi îndeamnă pe alții să împuște marinari și soldați americani. Știu că ție [Vidal] nu-ți pasă deoarece nu te identifici cu -”. Vidal l-a întrerupt și a menționat că „singurul pro sau criptonazist la care mă pot gândi ești tu”. În acel moment, Smith a intervenit și le-a cerut oaspeților să nu se insulte. Buckley, vizibil deranjat de afirmația lui Vidal, s-a ridicat câțiva centimetri din scaun și i-a spus: „Ascultă poponarule, nu-mi mai spune criptonazist sau o să-ți dau un pumn în față de-o să te fac una cu pământul”.[143]

Ulterior, Buckley și-a cerut scuze în scris pentru reacția avută într-un moment de furie, dar în același timp a menționat dezgustul față de Vidal pe care îl considera un „propovăduitor al bisexualității”: „Omul, care în propriile eseuri proclamă normalitatea maladiei sale și în arta sa farmecul ei, nu trebuie confundat cu omul care își poartă în tăcere povara. Dependentul trebuie compătimit și respectat, nu cel care propovăduiește”.[144] Dezbaterile sunt discutate în documentarul Best of Enemies⁠(d) din 2015.[145]

Acest conflict a continuat în revista Esquire unde au fost publicate eseurile celor doi despre evenimentul din 1968. Eseul lui Buckley - intitulat „On Experiencing Gore Vidal” - a fost publicat în numărul din august 1969. În septembrie, Vidal a reacționat la declarațiile acestuia în propriul său eseu intitulat „A Dissteful Encounter with William F. Buckley”. [146] Acolo, Vidal a sugerat fără menajamente că frații lui Buckley și posibil acesta au vandalizat o biserica protestantă din orașul lor natal Sharon, Connecticut⁠(d) în 1944 după ce soția pastorului a vândut o casă unei familii evreiești. De asemenea, a sugerat că Buckley este homosexual, rasist, antisemit și pro-criptonazist”.[147][148] Buckley i-a dat în judecată pe Vidal și pe cei de la Esquire pentru calomnie; Vidal, la rândul său, a intentat un proces împotriva lui Buckley pentru calomnie după ce i-a caracterizat romanul Myra Breckinridge⁠(d) drept pornografie. Când Buckley și Esquire au ajuns la o înțelegere extrajudiciară, acesta a renunțat la procesul intentat lui Vidal. Ambele cazuri au fost abandonate.[149] Buckley a primit, de asemenea, scuze din partea revistei Esquire ca parte a înțelegerii.[149][150]

Conflictul s-a reaprins în 2003 când Esquire a republicat eseul lui Vidal ca parte a colecției intitulate Esquire's Big Book of Great Writing. După alte procese, Esquire au fost de acord să-i plătească lui Buckley și avocaților săi 65.000 de dolari, să distrugă toate copiile care includeau eseul lui Vidal, să remită eseul lui Buckley tuturor celor care îl cer și să publice o scrisoare deschisă prin care să declară că conducerea actuală a revistei Esquire nu era la curent istoria acestui litigiu și că regretă republicarea calomniilor în colecția din 2003.[151]

Buckley a dezvoltat o antipatie filozofică și față de celălalt bête noire al lui Vidal, Norman Mailer, pe care l-a caracterizat drept un căutător de faimă.[152] Concomitent, Mailer l-a numit pe Buckley un intelect de mâna a doua, incapabil să contemple două gânduri serioase unul după celălalt.[153]

Relațiile cu politicienii liberali[modificare | modificare sursă]

Buckley a fost prieten apropiat cu activistul democrat Allard K. Lowenstein⁠(d). Acesta l-a invitat pe Lowenstein în numeroase episoade ale emisiunii Firing Line, a sprijinit public candidaturile sale pentru Congres și a susținut un elogiu la înmormântare sa.[154][155]

De asemenea, Buckley a fost prieten cu economistul John Kenneth Galbraith [156][157] și cu fostul senator și candidat la președinție George McGovern⁠(d),[158] ambii participând la dezbateri atât în cadrul emisiunii sale, cât și în campusurile universitare. Buckley și Galbraith erau deseori invitați la dezbateri în emisiunea The Today Show⁠(d) prezentată de Frank McGee⁠(d).[159]

Amnesty International[modificare | modificare sursă]

La sfârșitul anilor 1960, Buckley s-a alăturat consiliului de administrație al Amnesty International USA⁠(d).[160] Acesta a demisionat în ianuarie 1978 în semn de protest față de poziția anti-pedeapsă cu moartea a organizației - așa cum este ea formulată în Declarația de la Stockholm⁠(d) din 1977 - despre care a susținut că va contribui la „sectarizarea inevitabilă a mișcării”.[161]

Opinii despre HIV/SIDA[modificare | modificare sursă]

Într-un articol din 18 martie 1986 al New York Times, Buckley a abordat subiectul epidemiei de SIDA. După ce a caracterizat SIDA drept „blestemul homosexualilor”, acesta a susținut că dreptul la căsătorie pentru persoanele infectate cu HIV ar trebui să fie acordat numai dacă acestea acceptă să fie sterilizate⁠(d) și că testarea universală - gestionată de companiile de asigurări și nu de guvern - să fie obligatorie. Cea mai controversată declarație a sa din articol a fost: „Toți cei diagnosticați cu SIDA ar trebui să fie tatuați în partea superioară a antebrațului - pentru a-i proteja pe cei care utilizează ace de seringă - și pe fese - pentru a împiedica victimizarea altor homosexuali”.[162] Articolul a fost puternic criticat; unii activiști gay au susținut boicotarea strângerii de fonduri pentru bolnavii de SIDA organizată de Patricia Buckley. Deși a retras articolul, în 2004 a declarat pentru The New York Times Magazine că: „Dacă propunerea ar fi fost acceptată, mulți dintre cei care au fost infectați ar fi în viață astăzi. Probabil peste un milion”.[163]

Romancier[modificare | modificare sursă]

În 1975, Buckley povestea că decizia de a redacta un roman de spionaj a fost influențată de romanul Ziua Șacalului⁠(d): „Dacă aș scrie o carte de ficțiune, mi-ar plăcea să încerc ceva de genul acesta”.[164] Acesta a continuat să explice cum era determinat să evite ambiguitatea morală a lucrărilor lui Graham Greene și John le Carré. Buckley a scris romanul Saving the Queen⁠(d) în 1976; aici apărea pentru prima dată personajul Blackford Oakes⁠(d), un agent CIA birocrat, inspirat de propria experiență în cadrul organizației. Pe parcursul următorilor 30 de ani, acesta va scrie alte zece romane cu Oakes în rol principal. Criticul Charlie Rubin al New York Times susținea că seria de lucrări îl evocă pe John O'Hara⁠(d).[165] Stained Glass⁠(d) - a doua lucrare din serie - a câștigat în 1980 premiul National Book Award⁠(d) la categoria Mister.[166]

Buckley era îngrijorat cu precădere de faptul că activitățile CIA și KGB erau considerate echivalente din punct de vedere moral. Acesta a scris în memoriile sale: „A spune că CIA și KGB se angajează în practici similare este echivalent cu a spune că bărbatul care împinge o bătrână în fața unui autobuz nu trebuie să fie diferențiat de bărbatul care împinge o bătrână din fața unui autobuz: pe motiv că, la urma urmei, în ambele cazuri cineva le împinge pe bătrâne”.[167]

Buckley a început să utilizeze computerul pentru scriere în 1982, primul fiind un Zenith Z-89⁠(d).[168] Conform fiului său, Buckley a îndrăgit programul WordStar⁠(d) și l-a instalat pe fiecare computer nou pe care l-a primit, inclusiv după apariția unor programe mai avansate. Acesta și-a redactat ultimul roman cu ajutorul WordStar. Când a fost întrebat de ce continuă să folosească un program demodat, acesta a susținut că: „Se susține că există programe mai bune, dar în același timp se susține că există alfabete mai bune”.

Cariera ulterioară[modificare | modificare sursă]

În 1988, Buckley a contribuit la pierderea alegerilor de către senatorul liberal republican Lowell Weicker⁠(d) în Connecticut. Acesta a organizat o campanie împotriva lui Weicker și l-a susținut pe candidatul democrat, procurorul general din Connecticut Joe Lieberman⁠(d).[169]

În 1991, Buckley a primit Medalia Prezidențială pentru Libertate⁠(d) din partea președintelui George H.W. Bush. După ce a împlinit 65 de ani în 1990, s-a retras de la revista National Review .[170][171] A cedat controlul acțiunilor sale de la National Review în iunie 2004 unui consiliu de administrație. Luna următoare, și-a publicat memoriile sub titlul Miles Gone By. Buckley a continuat să-și redactat rubrica națională, precum și articole de opinie pentru National Review și National Review Online. Acesta a rămas autoritatea supremă a revistei, dar a continuat să susțină prelegeri și să dea interviuri.[172]

Opinii despre conservatorismul contemporan[modificare | modificare sursă]

Buckley și președintele George W. Bush (2005).

Buckley a criticat anumite aspecte ale politicii din cadrul mișcării conservatoare moderne. Despre președinția lui George W. Bush⁠(d), acesta a declarat: „Dacă ai fi avut un prim-ministru european care să treacă prin ceea ce am trecut noi, ne-am fi așteptat ca acesta să se retragă sau să demisioneze”.[173]

Cu privire la războiul din Irak⁠(d), Buckley a declarat: „Adevărul este că misiunile dedicate schimbării de regim în țări lipsite de o carta a drepturilor sau de o tradiție democratică sunt teribil de dificile”. Acesta a adăugat: „Asta nu înseamnă că războiul din Irak este greșit sau că istoria va considera decizia de a merge la război drept greșită. Dar trebuie să spunem că conservatorismul implică o anumită dependență de realitate; iar acesta război este implicit fără sens”.[174] Într-o rubrică din februarie 2006 publicată în National Review Online și distribuită de Universal Press Syndicate⁠(d), Buckley a declarat fără echivoc că: „Nu ne putem îndoi de faptul că obiectivele americane în Irak au eșuat”. De asemenea, a mai menționat că „este important să admitem în comisiile interne ale statului că [războiul] a eșuat...”.[175]

Conform jurnalistului Jeffrey Hart⁠(d), opinia lui Buckley cu privire la războiul din Irak era una „tragică”: conflictul era văzut drept un „dezastru”, iar incapacitatea mișcării conservatoare de a se delimita de poziția asumată de administrația Bush a condus la o „sinucidere intelectuală”.[176] Spre finalul vieții, Buckley a susținut că mișcarea s-a autodistrus prin decizia de a sprijini războiul din Irak.[177] Cu toate acestea, în cazul trimiterii de trupe suplimentare în Irak în 2007⁠(d), editorii National Review au remarcat că Buckley s-a opus inițial acțiunii, dar când a observat primele efecte ale deciziei și-a schimbat opinia.[178]

Buckley a susținut legalizarea consumului de marijuana⁠(d) și a altor droguri încă din perioada candidaturii sale în 1965 pentru funcția de primar al orașului New York.[179][180] Acesta a redactat un articol pentru National Review în 2004 prin care le cerea conservatorilor să-și schimbe opiniile cu privire la legalizarea drogurilor, menționând că „nu vom găsi niciun candidat la alegerile prezidențiale care să susțină reformarea acestor legi. Avem nevoie de o coaliție republicană autentică. O vom avea, însă treptat. Doi americani din cinci... consideră că ′guvernul ar trebui să abordeze marijuana așa cum abordează și alcoolul: să-l reglementeze, controleze, impoziteze și să interzică vânzarea către minori′ ”. [181] În rubrica sa publicată pe 3 decembrie 2007, la scurt timp după moartea soției sale, acesta părea să susțină interzicerea consumului de tutun în Statele Unite.[182] Buckley și-a asumat calea de mijloc în cazul drepturilor LGBT și a eticii sexualității⁠(d): s-a opus vehement căsătoriei între persoane de același sex, dar a susținut legalizarea relațiilor homosexuale.[183] De asemenea, a redactat articole pentru Playboy, deși a criticat revista și filozofia sa.[184] A declarat în 2004 despre neoconservatori că: „Cred că cei pe care îi cunosc, adică cei mai mulți dintre ei, sunt deștepți, informați și idealiști, dar pur și simplu exagerează puterea și influența SUA”.[185][186][187][188][189]

Moartea[modificare | modificare sursă]

Buckley a încetat din viață în casa sa din Stamford, Connecticut⁠(d) pe 27 februarie 2008 la vârsta de 82 de ani. Inițial, mass media a susținut că a fost găsit mort în biroul său. „A murit luptând pentru convingerile sale” declara fiul său Christopher Buckley⁠(d).[190] Totuși, în cartea sa din 2009 - intitulată Losing Mum and Pup: A Memoir - Christopher Buckley a recunoscut că această relatare a fost o exagerare: tatăl său a fost găsit pe podeaua biroului său după ce a suferit un infarct. La momentul morții sale, acesta suferea de emfizem și diabet.[191] Într-o rubrică din 3 decembrie 2007, Buckley a menționat că emfizemul său a fost cauzat de faptului că era un fumător înveterat.[192] Buckley a fost înmormântat în cimitirul Saint Bernard din Sharon, Connecticut⁠(d) alături de soția sa Patricia.[193]

Membri de seamă ai Partidului Republican i-au adus un omagii acestuia: președintele George W. Bush,[194] fostul președinte al Camerei Reprezentanților⁠(d) Newt Gingrich și fosta primă doamnă⁠(d) Nancy Reagan.[195] Bush a spus despre Buckley că: „a influențat mulți oameni, inclusiv pe mine. A captivat imaginația multora”.[196] Gingrich a adăugat: „Bill Buckley a devenit partizanul intelectual esențial din a cărui energie, inteligență, umor și entuziasm conservatorismul modern și-a obținut influența și speranța... Lui Buckley i se datorează apariția senatorului Barry Goldwater și a lucrării sale The Conscience of a Conservative⁠(d) care au contribuit la preluarea puterii membrilor moderați de către conservatorii din interiorul Partidului Republican. Din acest grup a apărut Ronald Reagan”.[197] Văduva lui Reagan, Nancy, a declarat că „Ronnie a apreciat sfaturile lui Bill pe parcursul carierei sale politice, iar după ce Ronnie a încetat din viață, Bill și Pat m-au consolat în nenumărate feluri”.[196]

Diverse organizații au premii și titluri onorifice numite după Buckley.[198][199] Institutul de Studii Intercolegiale⁠(d) acordă Premiul William F. Buckley pentru jurnalism universitar.[200]

Idiolectul[modificare | modificare sursă]

Buckley era bine cunoscut pentru stăpânirea limbajului.[201] A învățat târziu limba engleză - în jurul vârstei de 7 ani - și a învățat mai repede spaniola și franceza.[202] Michelle Tsai susține în Slate⁠(d) că Buckley vorbea engleză cu un accent idiosincratic: o combinație între accentul transatlantic de modă veche, specific clasei superioare, și engleza standard⁠(d), însă cu un accent sudist⁠(d).[203]

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ a b c d „William F. Buckley Jr.”, Gemeinsame Normdatei, accesat în  
  2. ^ Autoritatea BnF, accesat în  
  3. ^ https://www.loc.gov/about/awards-and-honors/living-legends/william-buckley/  Lipsește sau este vid: |title= (ajutor)
  4. ^ a b c d Autoritatea BnF, accesat în  
  5. ^ a b c d William F. Buckley, Jr., Encyclopædia Britannica Online, accesat în  
  6. ^ a b William F. Buckley, Jr., SNAC, accesat în  
  7. ^ a b http://article.nationalreview.com/?q=OTVlMTE4MDk3NTAyNjAwMzM4NWM5NTI2ZDg4ODVlMTM=  Lipsește sau este vid: |title= (ajutor)
  8. ^ "William Francis" in the editorial obituary "Up From Liberalism" The Wall Street Journal February 28, 2008, p. A16; Martin, Douglas, "William F. Buckley Jr., 82, Dies; Sesquipedalian Spark of Right", obituary, New York Times, February 28, 2008, which reported that his parents preferred "Frank", which would make him a "Jr.", but at his christening, the priest "insisted on a saint's name, so Francis was chosen. When the younger William Buckley was five, he asked to change his middle name to Frank, and his parents agreed. At that point, he became William F. Buckley, Jr."
  9. ^ Italie, Hillel (). „Author, Conservative Commentator William F. Buckley Jr. Dies at 82”. KVIA.com. Accesat în . 
  10. ^ The Wall Street Journal February 28, 2008, p. A16
  11. ^ „Cumulus.hillsdale.edu”. Arhivat din original la . 
  12. ^ Martin, Douglas (). „William F. Buckley Jr. Is Dead at 82”. The New York Times. Accesat în . 
  13. ^ C-SPAN Booknotes October 23, 1993
  14. ^ Buckley, William F., Jr. Happy Days Were Here Again: Reflections of a Libertarian Journalist, Random House, ISBN: 0-679-40398-1, 1993.
  15. ^ Nash, George H. (). „Simply Superlative: Words for Buckley”. National Review Online. Arhivat din original la . Accesat în . 
  16. ^ Barry Stewart Clark (). Political Economy: A Comparative Approach. Greenwood Publishing Group. p. 72. Starting in 1955, William F. Buckley Jr.'s National Review magazine actively promoted the fusion of Conservatism and Classical Liberal perspectives 
  17. ^ Smith, Kathy (). The Oxford Companion to American Politics, Volume 2. Oxford University Press. p. 227. In the 1950s, writers at William Buckley's National Review (often regarded as the premier voice of "modern conservatism") preached a "fusion" of "traditionalist" and "libertarian" strands of conservatism [...] 
  18. ^ Lee, Edwards (). The Conservative Revolution: The Movement that Remade America. Simon and Schuster. p. 90. Like National Review before it, The Conscience of a Conservative was a skillful fusion of three major strains of conservatism: traditionalism, classical liberalism or libertarianism, and anticommunism 
  19. ^ Wim van Oorschot, Michael Opielka, Birgit Pfau-Effinger (). Culture and Welfare State: Values and Social Policy in Comparative Perspective. Edward Elgar Publishing. p. 12. neoconservatism, a fusion of liberal and conservative ideas guiding the US welfare reforms of the 1980s under Ronald Reagan. 
  20. ^ Taylor, Jeff (). Politics on a Human Scale: The American Tradition of Decentralism. Lexington Books. p. 531. In the 1950s, National Review editor Frank Meyer was the most notable literary exponent of fusion betwen libertarians and moralists. During subsequent decades, Ronald Reagan was the most notable political exemplar of fusionism. 
  21. ^ „William F. Buckley, Father Of American Conservatism”. NPR. Accesat în . 
  22. ^ SCOTT KRAFT. „William F. Buckley Jr., 82; author and founder of modern conservative movement”. Los Angeles Times. Accesat în . 
  23. ^ Lee Edwards. „How One Man Invented the Conservative Movement”. The Heritage Foundation. Accesat în . 
  24. ^ Geoffrey Kabaservice. „William F. Buckley Jr.: Right Man, Right Time”. The New York Times. Accesat în . Not only was he the high priest of the modern American conservative movement and the founding editor in chief of its leading intellectual publication, National Review 
  25. ^ Glenn Greenwald. „The "father of modern conservatism," dead at 82”. Salon. Accesat în . 
  26. ^ David Boaz. „Bill Buckley Is Dead. Has Conservatism Died with Him?”. Cato Institute. Accesat în . William F. Buckley Jr., the father of the modern conservative movement, has died at 82. The bigger question is, has conservatism died, too? 
  27. ^ Bogus, Carl T. (). Buckley: William F. Buckley Jr. and the Rise of American Conservatism. Bloomsbury Publishing USA. Conservatism as it existed before Buckley was a different philosophy. The rise of modern conservatism as we know it today would never have happened without Buckley...  line feed character în |citat= la poziția 89 (ajutor)
  28. ^ Dudas, Jeffrey R. (). Raised Right: Fatherhood in Modern American Conservatism. Stanford University Press. p. 201. As the intellectual father of modern conservatism, Buckley's nonfiction writings are well known[...]  line feed character în |citat= la poziția 51 (ajutor)
  29. ^ „Ancestry of William F. Buckley”. 
  30. ^ „The National Cyclopaedia of American Biography: Being the History of the United States as Illustrated in the Lives of the Founders, Builders, and Defenders of the Republic, and of the Men and Women who are Doing the Work and Moulding the Thought of the Present Time”. University Microfilms. . 
  31. ^ Judis, John B. (). William F. Buckley, Jr.: Patron Saint of the Conservatives. New York: Simon and Schuster. p. 29. ISBN 978-0-7432-1797-2. Accesat în . After leaving Mexico, Will moved his family to New York, where he was raising funds to launch a new oil venture in Venezuela. But he didn't think children should be brought up in the city, and within a year he had bought a 47-acre estate in Sharon, a rustic town of two thousand in the northwestern corner of Connecticut. 
  32. ^ Buckley, William F., Jr. (). Miles Gone By: A Literary Autobiography. Regnery Publishing.  Early chapters recount his early education and mastery of languages.
  33. ^ „William F. Buckley Jr. – Calvert Homeschooler”. Calvert Blog Network – Alumni. Calvert Education. . Accesat în . 
  34. ^ „Aloise Buckley Heath”. The News and Courier. . Accesat în . 
  35. ^ Judis, John B. William F. Buckley Jr. (2001), pp. 103, 312–316
  36. ^ „William F. Buckley Jr. and the Phoenix Symphony”. Firing Line. Accesat în . 
  37. ^ a b "Once Again, Buckley Takes on Bach"; The New York Times; October 25, 1992.
  38. ^ a b „William F. Buckley, Jr”. Mad About Music. WNYC. Accesat în . 
  39. ^ „Tanglewood Jazz Festival, September 1–3, 2006 in Lenox, Massachusetts”. Allaboutjazz.com. Arhivat din original la . Accesat în . 
  40. ^ „An Hour with Editor William F. Buckley Jr.”. Charlie Rose. 50:43 minute. PBS. Arhivat din original la .  Parametru necunoscut |air-date= ignorat (ajutor)
  41. ^ Phelan, Matthew (2011-02-28) Seymour Hersh and the men who want him committed Arhivat în , la Wayback Machine., Salon.com
  42. ^ Buckley, Nearer, My God. p. 241.[referință neconformată]
  43. ^ McGeorge Bundy. „The Attack on Yale”. The Atlantic. Accesat în . 
  44. ^ Buckley, Nearer, My God. p. 30.[referință neconformată]
  45. ^ Buckley, William F. (). Nearer, My God. Crown Publishing Group. The reaction during the Supreme Court's war against religion in the public schools was depressing for those to whom it mattered greatly that religion was being ignored. [...] Although there are secondary schools that attempt to keep Christianity prominently in sight, this much is absolutely plain: there is today another God, and it is multiculturalism 
  46. ^ „William F. Buckley on the New Mass”. Accesat în . 
  47. ^ „William F. Buckley's Fascination with Italian Mystic Maria Valtorta”. Accesat în . 
  48. ^ Judis, John B. (). William F. Buckley, Jr.: Patron Saint of the Conservatives. Simon and Schuster. pp. 49–50. 
  49. ^ Robbins, Alexandra (). Secrets of the Tomb: Skull and Bones, the Ivy League, and the Hidden Paths of Power. Boston: Little, Brown. p. 41. ISBN 0-316-72091-7. 
  50. ^ „Buckley, William F(rank) Jr. (1925–2008) Biography”. Accesat în . [nefuncțională]
  51. ^ a b „Buckley, William F(rank) Jr. (1925–2008) Biography”. Accesat în . 
  52. ^ „The Manuscripts and Archives Digital Images Database (MADID)”. 
  53. ^ „Richard Shapiro Wins PU Debate on Aid to China”. Yale Daily News. . Accesat în . 
  54. ^ Diamond, Sigmund (). Compromised Campus: The Collaboration of Universities with the Intelligence Community, 1945–1955. New York: Oxford University Press. ISBN 978-0-195-05382-1.  Chapter 7 is devoted to Buckley.
  55. ^ „History”. Osterweis Debate Tournament. Yale Debate Association | Osterweis Tournament. Accesat în . 
  56. ^ Vaughan, Sam (). „William F. Buckley Jr., The Art of Fiction No. 146”. Paris Review. Vol. Summer 1996 nr. 139. Accesat în . 
  57. ^ Buckley, William F., Jr. (). „My friend, E. Howard Hunt”. Los Angeles Times. ISSN 0458-3035. Accesat în . 
  58. ^ Tad Szulc, Compulsive Spy: The Strange Career of E. Howard Hunt (New York: Viking, 1974)
  59. ^ „William F. Buckley Jr”. Salon. . Accesat în . 
  60. ^ Martin, Douglas (). „William F. Buckley Jr. is dead at 82”. International Herald Tribune. Accesat în . 
  61. ^ CNN February 27, 2008 Arhivat în , la Wayback Machine.
  62. ^ Buck, Rinker (). „William F. Buckley Jr. 1925–2008: Icon of the Right: Entertaining, Erudite Voice of Conservatism”. The Hartford Courant. Arhivat din original la . Accesat în . 
  63. ^ „Bob Colacello on Pat and Bill Buckley”. Vanity Fair. decembrie 2008. 
  64. ^ Toy, Vivian S. (). „A Liberal Price Cut”. The New York Times. Accesat în . 
  65. ^ "Why Do Things Work in Switzerland and Not in the U.S.A.?" Firing Line with William F. Buckley, Jr., Ep. 850, February 22, 1990. Guests: Evan G. Galbraith and Jacques Freymond. Full transcript available at the Hoover Institution.
  66. ^ Countryman, Vern (1952). Review of "William F. Buckley, God and Man at Yale." The Yale Law Journal, 61.2: 272-83 ("Once upon a time there was a little boy named William Buckley. Although he was a very little boy, he was much too big for his britches.").
  67. ^ Chamberlain, John, A Life With the Printed Word, Chicago: Regnery, 1982, p. 147
  68. ^ McCann, David R.; Strauss, Barry S. (). War and Democracy: A Comparative Study of the Korean War and the Peloponnesian War. Routledge. 
  69. ^ Judis, William F. Buckley Jr. (2001), p. 103
  70. ^ Buckley, William F., Jr. (). McCarthy and His Enemies: The Record and Its Meaning. Regnery Publishing. p. 132. ISBN 0-89526-472-2. 
  71. ^ Encyclopedia.com June 10, 1990 Arhivat în , la Wayback Machine.
  72. ^ „Flashback”. National Review Online. Arhivat din original la . 
  73. ^ Phillips-Fein, Kim; "Conservatism: A State of the Field", Journal of American History, (Dec. 2011) Vol. 98, No. 3, p. 729.
  74. ^ Nash, George H.; The Conservative Intellectual Tradition Since 1945 (1976)
  75. ^ Diggins, John P.; "Buckley's Comrades: The Ex-Communist as Conservative", Dissent July 1975, Vol. 22 No. 4, pp. 370–386
  76. ^ Smant, Kevin; "Whither Conservatism? James Burnham and National Review, 1955–1964", Continuity, No. 15 (1991), pp. 83–97.
  77. ^ Smant, Kevin; Principles and Heresies: Frank S. Meyer and the Shaping of the American Conservative Movement, (2002) pp. 33–66.
  78. ^ Roger Chapman, Culture wars: an encyclopedia of issues, viewpoints, and voices (2009) vol. 1 p. 58
  79. ^ "Ayn Rand, R.I.P.", The National Review, April 2, 1982.
  80. ^ Baker, Hunter (). „The Devil and Ayn Rand: Extending Christian Charity to Galt's Creator”. The Federalist. Accesat în . 
  81. ^ Burns, Jennifer; Goddess of the Market: Ayn Rand and the American Right, 1930–1980 (2010) p. 162.
  82. ^ Chambers, Whittaker (). „Big Sister is Watching You”. National Review. Arhivat din original la . Accesat în .  (Online reprint, October 12, 2007.)
  83. ^ Chambers, Whittaker (). „Big Sister is Watching You”. National Review. Accesat în .  (Online reprint.)
  84. ^ Buckley, William F., Jr.; "Notes Toward an Empirical Definition of Conservatism"; in Meyer, Frank S. (ed.): What is Conservatism? (1964), p. 214.
  85. ^ Burns, Jennifer; "Godless Capitalism: Ayn Rand and the Conservative Movement", Modern Intellectual History, (2004), 1 (3), pp. 359–385
  86. ^ Tanenhaus, Sam, on William F. Buckley, Paper Cuts blog at The New York Times website, February 27, 2008.
  87. ^ Buckley, William F., Jr. "Goldwater, the John Birch Society, and Me". Commentary (March 2008).
  88. ^ a b c Felzenberg, Alvin (). „How William F. Buckley Became the Gatekeeper of the Conservative Movement”. National Review (în engleză). Accesat în . 
  89. ^ a b Alvin, Felzenberg (). „The Inside Story of William F. Buckley Jr.'s Crusade against the John Birch Society”. National Review (în engleză). Accesat în . 
  90. ^ a b c Felzenberg, Alvin. A Man and His Presidents: The Political Odyssey of William F. Buckley Jr. 
  91. ^ „Robert W. Welch Jr.”, Wikipedia (în engleză), , accesat în  
  92. ^ „Timeline and History”. The John Birch Society (în engleză). Accesat în . 
  93. ^ Alvin, Felzenberg (). „The Inside Story of William F. Buckley Jr.'s Crusade against the John Birch Society”. National Review (în engleză). Accesat în . 
  94. ^ MacLean, Nancy; Freedom Is Not Enough: The Opening of the American Workplace (2008) p. 46
  95. ^ Wilentz, Sean; The Age of Reagan: A History, 1974–2008 (HarperCollins, 2009) p. 471
  96. ^ a b Judis, John B. William F. Buckley Jr.: Patron Saint of the Conservatives (2001) p. 138
  97. ^ Buckley, William F. (). „Why the South Must Prevail” (PDF). National Review. 4. pp. 148–49. Accesat în . 
  98. ^ Whitfield, Stephen J.; A death in the Delta: The story of Emmett Till (Johns Hopkins University Press), p. 11.
  99. ^ Lott, Jeremy; William F. Buckley Jr. (2010) p. 136
  100. ^ Crespinon, Joseph; In Search of another Country: Mississippi and the Conservative Counterrevolution (Princeton University Press, 2007) pp. 81–82
  101. ^ a b „Mississippi Elections Chief Warns Biden May Register 'Woke,' 'Uninformed' College Voters”. Mississippi Free Press (în engleză). . Accesat în . 
  102. ^ Bogus, Carl T. (). Buckley: William F. Buckley Jr. and the Rise of American Conservatism. Bloomsbury Publishing USA. 
  103. ^ Lowndes, Joseph E. (). From the New Deal to the New Right: Race and the Southern Origins of Modern Conservatism. Yale University Press. ISBN 978-0300148282. 
  104. ^ Felzenberg, Alvin. „How William F. Buckley, Jr., Changed His Mind on Civil Rights”. POLITICO Magazine. 
  105. ^ „When James Baldwin Squared Off Against William F. Buckley Jr”. The New York Times. . Accesat în . 
  106. ^ „James Baldwin Debates William F. Buckley (1965)”. The Riverbends Channel. . 
  107. ^ Schultz, Kevin M. (iunie 2015). Buckley and Mailer: The Difficult Friendship That Shaped the Sixties. ISBN 9780393248234. Accesat în . 
  108. ^ „Anatomy Of A Takedown: William F. Buckley Jr. vs. George Wallace”. WBUR.org. 
  109. ^ Firing Line with William F. Buckley Jr.: The Wallace Crusade”. Hoover Institution. . Accesat în . 
  110. ^ Felzenberg, Alvin S. (). A Man and His Presidents: The Political Odyssey of William F. Buckley Jr. New Haven/London: Yale University Press. pp. 159–60. ISBN 978-0-300-16384-1. I once believed we could evolve our way up from Jim Crow. I was wrong. Federal intervention was necessary. 
  111. ^ Tanenhaus, Sam, on William F. Buckley, Paper Cuts blog at The New York Times website, February 27, 2008.
  112. ^ Felzenberg, Alvin. „How William F. Buckley, Jr., Changed His Mind on Civil Rights”. POLITICO Magazine. 
  113. ^ Sanger, Deborah, "Questions for William F. Buckley: Conservatively Speaking", interview in The New York Times Magazine, July 11, 2004. Retrieved March 6, 2008
  114. ^ Buckley, William F., Jr. (). „Yes, and Many Thanks—But Now the War is Over”. National Review. 
  115. ^ Buckley, William F., Jr. (). „Pinochet? Why Him?”. National Review. Vol. 50 nr. 22. p. 63. 
  116. ^ Gallagher, Erin (). „William F. Buckley and Argentina's Dirty War”. Columbia Journalism Review. Accesat în . 
  117. ^ Freeman, Neal B. „Buckley Rule – According to Bill, not Karl”. National Review Online. 
  118. ^ Murdock, Deroy (). „Follow the Buckley Standard: Vote for Trump”. National Review Online. Accesat în . 
  119. ^ Quarles, Philip. „William F. Buckley Jr., Mayoral Candidate, on Political Rhetoric and Theater, 1965”. WNYC.org. New York Public Radio. Accesat în . 
  120. ^ Martin, Douglas (). „William F. Buckley Jr. is dead at 82”. International Herald Tribune. Accesat în . 
  121. ^ Kesler, Charles R.; Kienker, John B. (). Life, Liberty, and the Pursuit of Happiness: Ten Years of the Claremont Review of Books. Rowman & Littlefield Publishers. p. 86. ISBN 9781442213357. 
  122. ^ „William F. Buckley Jr.: The Witch-Doctor is Dead”. Capmag.com. Arhivat din original la . Accesat în . 
  123. ^ „MacDonald & Associates: Facts Forum press release”. jfredmacdonald.com. Arhivat din original la . Accesat în . 
  124. ^ Judis, William F. Buckley Jr.: Patron Saint of the Conservatives pp. 185–98, 311
  125. ^ Judis, William F. Buckley Jr.: Patron Saint of the Conservatives ch. 10
  126. ^ a b Manning, Lona (). „Edgar Smith: The Great Prevaricator”. Crime Magazine. Arhivat din original la . Accesat în . 
  127. ^ a b Manning, Lona (). „Edgar Smith: The Great Prevaricator”. Crime Magazine. Arhivat din original la . Accesat în . 
  128. ^ Stout, David (). „Edgar Smith, Killer Who Duped William F. Buckley, Dies at 83”. The New York Times. 
  129. ^ a b c Stout, David (). „Edgar Smith, Killer Who Duped William F. Buckley, Dies at 83”. The New York Times. 
  130. ^ Jonathan Schoenwald, A Time for Choosing: The Rise of Modern American Conservatism (2002) pp. 162–89
  131. ^ Tanenhaus, Sam (). „The Buckley Effect”. The New York Times. Accesat în . 
  132. ^ Perlstein, Rick (). Nixonland: The Rise of a President and the Fracturing of America. Simon and Schuster. pp. 144–146. ISBN 978-0-7432-4302-5. 
  133. ^ Tanenhaus, Sam (). „The Buckley Effect”. The New York Times. Accesat în . 
  134. ^ Small, Melvin (1999). The Presidency of Richard Nixon. University Press of Kansas. ISBN: 0-7006-0973-3.
  135. ^ „America's path toward a guaranteed income for families with children: How Nixon's Family Assistance Plan shaped antipoverty policy”. aei.org. Accesat în . 
  136. ^ Laurence Jurdem. October 25, 2016. When National Review Finally Had Enough of Richard Nixon: A Chorus of Disapproval: http://laurencejurdem.com/2016/10/when-national-review-finally-had-enough-of-richard-nixon-a-chorus-of-disapproval/ Arhivat în , la Wayback Machine.
  137. ^ Tad Szulc. July 29, 1971. 11 Conservatives criticize Nixon New York Times. page 7. https://www.nytimes.com/1971/07/29/archives/11-conservatives-criticize-nixon-headed-by-william-buckley-they.html
  138. ^ Redman, Eric. „William Buckley Reports on a Tour of Duty”. The New York Times. Accesat în . 
  139. ^ „William Buckley Reports on a Tour of Duty”. 
  140. ^ „Google Video”. Arhivat din original la . 
  141. ^ Rosen, James (). „The Long, Hot Summer of '68”. National Review. 67 (16): 37–42. Accesat în . 
  142. ^ Grynbaum, Michael M. (). „Buckley vs. Vidal: When Debate Became Bloodsport”. The New York Times. 
  143. ^ Grynbaum, Michael M. (). „Buckley vs. Vidal: When Debate Became Bloodsport”. The New York Times. 
  144. ^ Esquire (August 1969), p. 132
  145. ^ Grynbaum, Michael M. (). „Buckley vs. Vidal: When Debate Became Bloodsport”. The New York Times. 
  146. ^ Vidal, Gore (septembrie 1969). „A Distasteful Encounter with William F. Buckley Jr”. Esquire. pp. 140–45, 150. Arhivat din original la . Accesat în . 
  147. ^ Colacello, Bob (ianuarie 2009). „Mr. and Mrs. Right”. Vanity Fair. Accesat în . In follow-up pieces in Esquire, Buckley focused on homosexual themes in Vidal's work, and Vidal responded by implying that Buckley was a homosexual and an anti-Semite, whereupon Buckley sued and Vidal countersued. 
  148. ^ „Buckley Drops Vidal Suit, Settles With Esquire”. The New York Times. . Arhivat din original la . Accesat în . Mr. Gingrich confirmed that Esquire would publish a statement in its November issue disavowing 'the most vivid statements' of the Vidal article, calling Mr. Buckley 'racist, antiblack, anti-Semitic and a pro-crypto Nazi.' 
  149. ^ a b „National Review”. Arhivat din original la . 
  150. ^ Murphy, Jarrett (). „Buckley and Vidal: One More Round”. Accesat în . 
  151. ^ Murphy, Jarrett (). „Buckley and Vidal: One More Round”. Accesat în . 
  152. ^ National Review Arhivat în , la Wayback Machine.
  153. ^ Martin, Douglas (). „William F. Buckley Jr. Is Dead at 82”. The New York Times. 
  154. ^ Firing Line, episode 415, "Allard Lowenstein: A Retrospective" (May 18, 1980) Arhivat în , la Wayback Machine.
  155. ^ Buckley, William F., Jr., On the Firing Line: The Public Life of Our Public Figures, 1988, pp. 423–434
  156. ^ The Sydney Morning Herald, "Mordant wit perched atop Manhattan society (Pat Buckley, 1926-2007)"; McGinness, Mark; April 28, 2007
  157. ^ The Daily Beast, "Buckley Bows Out of National Review", Christopher Buckley, October 14, 2008
  158. ^ C-SPAN, "Conservative v. Liberal Ideology" (Debate: William F. Buckley v. George S. McGovern), Southeast Missouri State University, April 10, 1997
  159. ^ Hoover Institute, Stanford University, Library and Archives, The Firing Line Archive Arhivat în , la Wayback Machine.
  160. ^ Buckley, William F. (). „Amnesty International”. Newark Advocate. p. 4. 
  161. ^ Montgomery, Bruce P. (). „Archiving Human Rights: The Records of Amnesty International USA”. Archivaria (39). 
  162. ^ „Crucial Steps in Combating the AIDS Epidemic: Identify All the Carriers”. The New York Times. . 
  163. ^ Buckley, William F, Jr. (). „The Way We Live Now, 7/11/04: Questions for William F. Buckley”. Conservatively Speaking. The New York Times Magazine (Interviu). Accesat în . 
  164. ^ „The Art of Fiction No. 146: William F. Buckley Jr”. The Paris Review (Interviu). . Accesat în . 
  165. ^ 'Last Call for Blackford Oakes': Cocktails With Philby, Charlie Rubin, The New York Times, July 17, 2005
  166. ^ "National Book Awards – 1980". National Book Foundation. Retrieved 2012-02-28. (With essay by Harold Augenbraum from the Awards' 60-year anniversary blog.)
  167. ^ Linda Bridges and John R. Coyne, Strictly Right: William F. Buckley Jr. and the American Conservative Movement (2007) p. 182
  168. ^ Shea, Tom (). „Buckley finds word processing on Z-89 'liberating'. InfoWorld. p. 26. Accesat în . 
  169. ^ National Review Arhivat în , la Wayback Machine.
  170. ^ Encyclopedia.com June 10, 1990 Arhivat în , la Wayback Machine.
  171. ^ „Flashback”. National Review Online. Arhivat din original la . 
  172. ^ „A Life on the Right: William F. Buckley”. NPR. National Public Radio. Accesat în . 
  173. ^ „Buckley: Bush Not a True Conservative”. CBS News. . Accesat în . 
  174. ^ „Season of Conservative Sloth”. Arhivat din original la . Accesat în . 
  175. ^ „It Didn't Work”. National Review. Arhivat din original la . Accesat în . 
  176. ^ Right at the end, The American Conservative, March 24, 2008
  177. ^ Right at the end, The American Conservative, March 24, 2008
  178. ^ „National Review”. Arhivat din original la . 
  179. ^ „Interview: William F. Buckley” (PDF). Reason. martie 1983. pp. 40–44. Accesat în . 
  180. ^ „The Openmind: Buckley on Drug Legalization”. . Accesat în . 
  181. ^ Buckley, William F., Jr. „Free weed: The marijuana debate”. National Review. Arhivat din original la . Accesat în . 
  182. ^ Buckley, William F., Jr. (). „My Smoking Confessional”. Accesat în . 
  183. ^ Buckley, William F. Jr. „No Gay Things Allowed?”. National Review. 
  184. ^ Rosen, James. „W-Hef-B: Bill Buckley, Playboy, and the Struggle for the Soul of America”. Real Clear Politics. 
  185. ^ Sanger, Deborah, "Questions for William F. Buckley: Conservatively Speaking", interview in The New York Times Magazine, July 11, 2004. Retrieved March 6, 2008
  186. ^ „Video of Buckley debating James Baldwin, October 26, 1965, Cambridge University; digitized by UC Berkeley”. Arhivat din original la . 
  187. ^ "The Collected Controversies of William F. Buckley", February 28, 2008.
  188. ^ „Where does one Start? A Guide to Reading WFB”. National Review. . Arhivat din original la . 
  189. ^ Johns, Michael (). „Michael Johns: Walking the Road that Buckley Built”. Michaeljohnsonfreedomandprosperity.blogspot.com. Accesat în . 
  190. ^ Buck, Rinker (). „William F. Buckley Jr. 1925–2008: Icon of the Right: Entertaining, Erudite Voice of Conservatism”. The Hartford Courant. Arhivat din original la . Accesat în . 
  191. ^ Martin, Douglas (). „William F. Buckley Jr. Is Dead at 82”. The New York Times. Accesat în . 
  192. ^ Buckley, William F., Jr. (). „My Smoking Confessional”. Accesat în . 
  193. ^ William Frank Buckley, Jr la Find a Grave
  194. ^ Bush, George W. (). „Statement by the President on Death of William F. Buckley” (Press release). Office of the Press Secretary, the White House. Accesat în . 
  195. ^ Reagan, Nancy (). „Nancy Reagan Reacts to Death of William F. Buckley” (Press release). The Office of Nancy Reagan. Accesat în . 
  196. ^ a b Italie, Hillele (). „Conservative author Buckley dies at 82”. Yahoo! News. Associated Press. Arhivat din original la . Accesat în . 
  197. ^ Gingrich, Newt. „Before there was Goldwater or Reagan, there was Bill Buckley”. Newt.org. Arhivat din original la . Accesat în . 
  198. ^ „The William F. Buckley Prize Is an Award I'm Unable to Reject”. rushlimbaugh.com. Accesat în . 
  199. ^ „The 8th Annual Buckley Awards”. cei.org. Competitive Enterprise Institute. Accesat în . 
  200. ^ „The UPenn Statesman Wins Award for 'Outstanding Campus Reporting'. The UPenn Statesman. . Accesat în . 
  201. ^ See Schmidt, Julian. (June 6, 2005) National Review Notes & asides. (Letter to the Editor) Volume 53; Issue 2. p. 17. ("Dear Mr. Buckley: You can call off the hunt for the elusive "encephalophonic". I have it cornered in Webster's Third New International Dictionary, where the noun "encephalophone" is defined as "an apparatus that emits a continuous hum whose pitch is changed by interference of brain waves transmitted through oscillators from electrodes attached to the scalp and that is used to diagnose abnormal brain functioning." I knew right where to look, because you provoked my search for that word a generation ago, when I first (and not last) encountered it in one of your books. If it was used derisively about you, I can only infer that the reviewer's brain was set a-humming by a) his failure to follow your illaqueating (ensnaring) logic, b) his dizzied awe at your manifold talents, and/or c) his inability to distinguish lexiphanicism (the use of pretentious words) from lectio divina. I say, keep it up. We could all do with more brain vibrations.")
  202. ^ Buckley, William F., Jr. (). Miles Gone By: A Literary Autobiography. Regnery Publishing.  Early chapters recount his early education and mastery of languages.
  203. ^ Tsai, Michelle (). „Why Did William F. Buckley Jr. talk like that?”. Slate. Accesat în . 

Legături externe[modificare | modificare sursă]