Raţionalism critic
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Raţionalismul critic reprezintă concepţia epistemologică dezvoltată de filosoful englez de origine austriacă Karl Popper, care exprimă convingerea că raţiunea, în problema cunoaşterii empirice, nu poate avea o funcţiune riguros demonstrativă, ci una de atitudine critică. Raţiunea nu legitimează adevărul unei teorii, ea este implicată în critica teoriei însăşi şi are astfel sarcina de a individualiza eventualele erori ascunse în cuprinsul teoriei respective. Dacă aserţiunile de bază nu vin în contradicţie cu experienţa, sau dacă tentativa raţiunii de a falsifica coordonatele expuse nu are un rezultat pozitiv, înseamnă că teoria este adevărată, cel puţin în mod provizoriu, ţinând seama de faptul că afirmaţiile considerate în prezent adevărate pot fi în viitor anulate, prin acumularea de noi cunoştinţe empirice. Popper ilustrează astfel propria sa atitudine, care recunoaşte " că eu mă pot înşela, că tu s-ar putea să ai dreptate, că noi împreună am putea probabil să descoperim drumul spre adevăr". El exprimă un punct de vedere prudent optimist, considerând că toate cunoştinţele empirice sunt incerte, fără a nega existenţa unui adevăr absolut. Aceste concepţii sunt expuse în special în operele The Open Society and its Enemies ("Societatea deschisă şi inamicii ei", 1945), Conjectures and Refutations ("Prezumţii şi infirmări", 1963), In Search of a Better World ("În căutarea unei lumi mai bune", 1984).
Cuprins |
[modifică] Generalităţi
Raţionalismul critic îşi asumă sarcina de a găsi metoda cu care problemele ştiinţei sau ale societăţii pot fi investigate în mod nedogmatic, sistematic şi raţional. Pentru aceasta, caută o soluţie prin care - pe de o parte - se poate alege între absolutizarea ştiinţei (scientism) şi opinia, după care ştiinţa trebuie dezvoltată pe date pozitive (pozitivism), iar - pe de altă parte - între punctul de vedere, conform căruia adevărul depinde de unghiul din care este privit (relativism) şi opinia, după care adevărul este abandonat hazardului, în cazul imposibilităţii găsirii unor dovezi plauzibile (scepticism).
Raţionalismul critic porneşte de la convingerea existenţei lumei reale, existenţă independentă de capacitatea umană de cunoaştere. Datorită imperfecţiunii mecanismului de percepţie, această capacitate este însă limitată, în asemenea măsură încât omul nu poate afirma cu certitudine definitivă, că experienţele şi opiniile sale corespund într-adevăr realităţii (teză întâlnită şi în realismul critic). El trebuie să admită, că fiecare din încercările sale de rezolvare a unei probleme poate fi principial falsă ("conceptul de failibilitate", în engleză: fallibilism, de la fallibility = posibilitatea de a se înşela). Acest fapt implică - pe de o parte - un permanent examen critic al convingerilor şi presupunerilor, iar - pe de alta - folosirea cu precădere a unor procedee metodice şi raţionale în rezolvarea problemelor realităţii (raţionalism metodic). Raţionalismul critic, de exemplu, nu se întreabă cum poate fi dovedită valabilitatea unei teorii ştiinţifice, ci caută să descopere dacă teoria respectivă nu conţine erori şi ce anume trebuie întreprins în cazul descoperirii unei aserţiuni eronate.
Până la Karl Popper, în problema cunoaşterii ştiinţifice se considera că, argumentarea unei teorii ar putea fi posibilă prin metoda inducţiei, adică prin generalizarea unui fapt, pornind de la obsrvaţii individuale. Raţionalismul critic neagă eficienţa inducţiei şi propune ca alternativă metoda "falsificării", ceea ce înseamnă, descoperirea unor exemple contrarii prin experimente şi observaţie.
Punctul de vedere al raţionalismului critic în problemele politicii nu diferă de cel din cunoaşterea ştiinţifică. Se consideră că pe primul plan nu se situează metoda găsirii celei mai bune conduceri politice pentru realizarea unor condiţii ideale, mult mai importantă este obţinerea - când este cazul - a unor metode eficace pentru îndepărtarea cu mijloace lipsite de violenţă a unui conducător rău şi restabilirea unor condiţii social-politice normale. Şi în problemele morale, importantă nu este fundamentarea unor norme, ci mai de grabă ameliorarea regulilor existente şi eliminarea oricărei dogme. Raţionalismul critic propune o societate deschisă, pluralistică şi tolerantă, în care oamenii sunt liberi, cu un sens individual în problemele actualităţii şi ale viitorului, în care conflictele să fie rezolvate prin discuţii şi apel la raţiune. În consecinţă, se combate orice fel de punere sub tutelă de către o autoritate, se condamnă intoleranţa şi ideologiile, totalitarismul sub orice formă şi iraţionalismul.
[modifică] Filosofia ştiinţei
[modifică] Falsificabilitate
Intenţia obţinerii unor aserţiuni valabile cu ajutorul teoriilor duce în mod obligatoriu la necesitatea recunoaşterii realităţii. În lucrarea sa "Logik der Forschung" ("Logica cercetării", Viena 1934), Karl Popper dezvoltă "Teoria falsificării" drept condiţie fundamentală a cercetării ştiinţifice. În contrast cu reprezentanţii "Cercului vienez", Popper respinge principiul inducţiei, pentru că, de regulă, în special în domeniul ştiinţelor naturii, nu este niciodată posibil să se cerceteze şi să se experimenteze toate cazurile sau ipostazele din natură. De aceea, niciun sistem ştiinţific nu poate pretinde a fi în mod absolut şi pentru toate timpurile valabil (principiul "failibilităţii"). Se pot emite, cel mult, prezumţii sau ipoteze de lucru cu caracter de model provizoriu prin care, în cel mai bun caz, se formulează probabilităţi. Este suficientă o singură abatere pentru infirmarea unei ipoteze, care rămâne numai atât timp adevărată, până când este invalidată (dovedită "falsă").
Falsificabilitatea reprezintă, în concepţia lui Popper, metoda de descoperire a adevărului fără a se recurge la inducţie sau la principiul regularităţii fenomenelor, întru cât teoriile empirice nu sunt decisive. Această metodă oferă în acelaşi timp o soluţie alternativă în problema demarcării ştiinţelor empirice de tezele metafizice. Scopul raţionalismului critic constă în acest caz, în furnizarea unui instrument raţional, sistematic şi obiectiv pentru verificarea teoriilor ştiinţifice, cu ajutorul criteriului falsicabilităţii. Afirmaţiile care nu sunt falsificabile, nu pot fi deci infirmate, nu aparţin ştiinţelor empirice, sunt metafizice. Este adevărat că, în anumite domenii, cum ar fi astronomia sau fizica nucleară, prin faptul că nu sunt posibile totdeauna experienţe adecvate, nu se pot face observaţii directe. Tot astfel, axiomele matematice nu sunt falsificabile. Infirmarea unei axiome nu este posibilă decât prin crearea unui alt sistem: axioma liniilor paralele îşi păstrează valabilitatea în geometria euclidiană, infirmarea ei a dus la dezvoltarea unei alte geometrii - geometria neeuclidiană neliniară -, fără de care nu ar fi fost posibilă enunţarea teoriei relativităţii. Aceasta nu a înseamnat însă falsificarea geometriei euclidiene.
[modifică] Progresul cunoaşterii ştiinţifice
În ştiinţă nu se pot face progrese prin acel tip de experienţe, care nu fac decât să verifice legi încă valabile, ci prin probe, care dovedesc "falsitatea" lor şi, în consecinţă, conduc la formularea de noi ipoteze. Teoriile, care în mod sistematic nu admit nicio contradicţie, respingând probele evidente constatate empiric, sunt pseudoştiinţifice şi capătă astfel - datorită unor interese de grup, partinice, fanatismului sau nepăsării - un caracter ideologic, dogmatic (Exemplu: teoria marxist-leninistă).
Cu fiecarea falsificare rezultă o modificare a teoriilor existente sau enunţarea unor noi teorii, valabile atât timp cât nu dovedesc trăsături false. Fiecare nouă teorie este permanent "pusă la probă". Progresul cunoaşterii este cu atât mai mare, cu cât o teorie este mai îndrăzneaţă, întru cât astfel este pasibilă de o nouă falsificabilitate, ceea ce implică necesitatea altor experimente, furnizoare de noi cunoştinţe. În cadrul acestui proces se obţine un nivel tot mai înalt al cunoaşterii. În caz contrar, noua teorie n-ar conţine o cantitate mai mare de informaţie faţă de cea precedentă, în loc de progres al cunoaşteri, ar rezulta o situaţie tautologică.
[modifică] Înţelegerea
În timp ce progresul cunoştinţelor furnizează teorii care clarifică fapte reale, înţelegerea rezultă din reconstrucţia istorică a problemei, pentru care a fost enunţată teoria respectivă. Scopul înţelegerii este, prin urmare, emiterea unei noi teorii, care descrie o problemă ce necesită o soluţie. Descoperirea unei soluţii reprezintă ea însăşi o încercare de rezolvare a unei alte probleme, care - la rândul ei - devine accesibilă capacităţii de înţelegere. Prin aceasta, Popper ia poziţie împotriva metodei hermeneutice a psihologizării, lipsită de obiectivitate, întrucât totul este redus la motive individuale, şi - în acelaşi timp - împotriva istorismului, care încearcă să explice fenomenele prin necesitatea istorică şi, în consecinţă, poate duce la dogmatism.
[modifică] Cunoaşterea obiectivă
Progresul cunoştinţelor şi înţelegerea dezvoltării teoriilor alcătuiesc împreună o teorie a cunoaşterii, care admite că nu este posibilă o perspectivă globală a problemelor. În consecinţă, fiecare ipoteză precum şi verificarea oricărei teorii ştiinţifice sunt motivate de un interes, care derivă din încercarea soluţionării unei probleme. Alegerea faptelor de observat şi studiat depinde în mare măsură de interesul cercetătorului, care îşi selecţionează metodele şi instrumentele corespunzătoare realizării acestui interes. Faptele care nu se situează în focarul observaţiei sale, pot fi cu uşurinţă neglijate. Cu toate acestea, Popper admite posibilitatea unei cunoaşteri obiective, datorită faptului că rezultatele cercetării sunt verificabile şi reproductibile. Lumea materială şi lumea cunoaşterii obiective, mediate de conştiinţa umană, reprezintă împreună o realitate obiectivă.
[modifică] Societatea deschisă
Raţionalismul critic preconizează o societate deschisă. Numai în societatea care nu este legată de dogme sau reguli de viaţă rigide, sunt posibile reforme şi o alegere liberă între alternative. Popper respinge în mod critic teoria statului a lui Platon din Politeia, precum şi dialectica socială a lui Hegel şi Marx, întrucât au caracter dogmatic şi nu admit nicio critică. Afirmaţiile marxismului asupra viitorului (de ex.: prezicerea unei societăţi comuniste fără clase) sunt încărcate de dogme, nu corespund realităţii istorice şi au în consecinţă un caracter pseudoştiinţific. Teoria conform căreia mersul istoriei ar fi determinat de legi proprii independente de intervenţiile oamenilor, mers care poate fi însă prevăzut de un mare gânditor în posesia cunoaşterii acestor legi, este supusă istorismului şi are un caracter teleologic. Teleologia este în istoria societăţii tot atât de falsă, ca şi ambiţia cunoaşterii unui adevăr absolut în ştiinţele naturii. Definirea unui ideal social, către care tinde evoluţia istoriei, are drept consecinţă ideologică obligativitatea oricăror mijloace pentru ajungerea la acest ideal. Conducerea oamenilor cu forţa în direcţia acestui scop, oricât de bun ar fi el, nu poate avea loc decât prin abuz de putere şi intoleranţă. Rezultatul este un regim totalitar, indiferent de culoarea politică, nazist sau stalinist.
Singura alternativă raţională o reprezintă societatea deschisă, în care democraţia este insituţionalizată. Democraţia nu trebuie însă înţeleasă în sensul literal simplist ca "putere a poporului", ci ca o instituţie, în care este posibilă controlul conducătorilor, respectiv al guvernelor, care pot fi cu uşurinţă schimbate - în condiţii date - fără recurgere la forţă.
[modifică] Reprezentanţi ai raţionalismului critic
Raţionalismul critic a fost iniţiat de Karl Popper în cursul confruntărilor cu teoria ştiinţei şi cu filosofia socială. În cadrul acestei direcţii în gândirea filosofică există variaţii, în parte divergente, care uneori se deosebesc în mod esenţial de punctele de vedere expuse în operele lui Popper.
William Bartley analizează în opera sa principală, The Retreat to Commitment ("Refugiul în îndatorire", 1962) problema aplicării raţionalismului critic asupra lui însuşi, dacă el corespunde propriilor sale exigenţe şi, în consecinţă, dacă poate fi acceptat fără a pierde din propria lui integritate. Raţionalismul critic, fiind un mod de examinare al problemelor şi nu o teorie, nu este falsificabil, el poate fi însă supus criticilor.
Hans Albert a dezvoltat raţionalismul critic în domeniul ştiinţelor sociale şi umanistice în opera sa principală, Traktat über kritische Vernunft ("Tratat asupra raţiunii critice", 1968). David Miller reuneşte poziţiile lui Bartley şi Albert, dezvoltându-le mai departe.
Joseph Agassi s-a ocupat mai ales cu problemele de bază ale raţionalităţii, în timp ce Gerhard Vollmer încearcă să reunească reţionalismul critic cu naturalismul. Imre Lakatos propune o formă diversă, conservativă a raţionalismului critic, care ţinteşte în special miezul unui program de cercetare. Variante cu elemente ale strategiei clasice de justificare se găsesc în lucrările lui John W. Watkins şi Alan Musgrave. Adolf Grünbaum şi Wesley C. Salmon dezvoltă teme divergente cu acceptarea unor elemente inductivistice.
[modifică] Opinii critice
Deşi principiul falsificabilităţii propus de Karl Popper este util pentru a deosebi discipline ştiinţifice autentice de pseudo-ştiinţe (cum sunt astrologia, frenologia, homeopatia etc), în practică falsificarea ipotezelor ştiinţifice nu e prezentă în arsenalul de zi cu zi al cercetării. Mai degrabă, cunoaşterea ştiinţifică avansează datorită acumulărilor de fapte de observaţie sau experimentale şi formulărilor teoretice care derivă din acestea. Pe măsură ce tot mai multe noi fapte experimentale sunt descoperite şi pe măsură ce progresele tehnologice permit măsurători din ce în ce mai precise, unele din aceste date experimentale vin în contradicţie cu ("falsifică") teoriile general acceptate. De cele mai multe ori aceste descoperiri/falsificări nu sunt intenţionate şi au loc inconştient în cursul proceselor ştiinţifice obişnuite. Această viziune a evoluţiei ştiinţei în etape constituite din acumulări cantitative urmate de modificări "revoluţionare", în care paradigma ştiinţei se schimbă în mod fundamental, a fost formulată de către Thomas Kuhn în The Structure of Scientific Revolutions ("Structura revoluţiilor ştiinţifice", 1962).
Imre Lakatos respinge perspectiva falsificaţionismului naiv, conform căruia teoriile trebuie infirmate în totalitatea lor, dacă sunt falsificate prin rezultate experimentale sau observaţii empirice. Mai degrabă se păstrează în mod conştient sau inconştient convingerile de bază, care alcătuiesc aşa numitul nucleu al programului de cercetare, şi numai afirmaţiile din afara acestui nucleu sunt modificate.
Adversari ai "fallibilismului" (principiul failibilităţii) sunt Wolfagang Kuhlmann şi Karl-Otto Apel, de pe poziţia tezelor "raţiunii ultime" (în limba germană: Letztbegründung), care propun ca raţiune ultimă pe calea investigării adevărului posibilitatea comunicării prin limbaj, un patrimoniu care precede orice discuţie speculativă.
Jürgen Habermas reproşează raţionalismului critic faptul de a nu fi suficient de autoreflexiv, ceea ce îl apropie de poziţiile pozitiviste. Joachim Hoffmann apără metodologia inducţiei şi istoricismul şi respinge teza unei societăţi deschise durabile.
[modifică] Bibliografie
- Karl Popper: Logik der Forschung. Viena, 1934
- Karl Popper: The Open Society and Its Enemies. Londra, 1945
- Karl Popper: Conjectures and Refutations. Londra, 1963
- Karl Popper: Objective Knowledge: An Evolutionary Approach. Oxford, 1972
- Jürgen Habermas: Erkenntnis und Interesse. Frankfurt, 1968
- Maurice Cornforth: The Open Philosophy and the Open Society: A reply to Dr. Karl Popper's Refutations of Marxism. New York, 1968
- Imre Lakatos: Falsification and the Methodology of Scientific Research Programmes. Londra, 1970
- Thomas S. Kuhn: Logic of Discovery or Psychology of Research?. Londra, 1970
- William W. Bartley: Rationality, Criticism, and Logic. In: Philosophia, 1982, 11, 1-2
- John R. Wettersten: The Roots of Critical Rationalism. Atlanta, 1992
- Hans-Joachim Niemann: Lexikon des Kritischen Rationalismus. Tübingen, 2004
- Paul A. Schlipp: The Philosophy of Karl Popper. La Salle, 1974
- Ian Jarvie, Karl Milford & David Miller (Edits.): Karl Popper: A Centenary Assessment. Burlington, 2006
- Hans Albert: Traktat über Kritische Vernuft. Tübingen, 1968
- David Miller: Critical Rationalism. Oxford, 1994
- Hans G. Ruß: Wissenschaftstheorie, Erkenntnistheorie und die Suche nach der Wahrheit. Stuttgart, 2004
