Grigoraș Dinicu

Acest articol este suspect de violarea drepturilor de autor. Cel puțin o parte apreciabilă din text pare a fi scanat sau copiat cuvânt cu cuvânt dint-o lucrare tipărită. Motivele care duc la această concluzie sunt: Întregul text al acestui articol a fost copiat cuvânt cu cuvânt din cartea Lăutarii de ieri și de azi (Viorel Cosma, Ed. Du Style, București, 1996), paginile 184-224. De asemenea, toate imaginile din acest articol provin din cartea menționată anterior, în afară de pozele cu etichetele de disc! Materialul copiat (sau întreaga pagină) se va șterge dacă în termen de 7 zile nu se aduc justificări pentru copiere. Dacă sunteți titularul drepturilor de autor pentru materialul copiat, urmați îndrumările stipulate în politica Wikipedia.

Grigoraș Dinicu
Violonistul și compozitorul Grigoraș Dinicu (1942).
Informații generale
Data și locul nașterii	3 aprilie 1889, București, Romania
Data și locul decesului	28 martie 1949, București, Romania
Gen muzical	Lăutărească, Populară
Instrument(e)	Vioară
Case de discuri	Columbia, Odeon, His Master's Voice

Grigoraș Dinicu (n. 3 aprilie, 1889 la București - d. 28 martie 1949 la București) a fost un violonist virtuoz și compozitor român, care s-a impus printr-o manieră deosebită de interpretare a vechilor piese muzicale din repertoriul lăutăresc, prin sobrietatea stilului său individual și prin tehnica instrumentală excepțională. Este cunoscut în toată lumea mai ales pentru compoziția sa din 1906, Hora staccato.

Biografie

Grigoraș Dinicu s-a născut la 3 aprilie 1889 în cartierul „Scaune” al lăutarilor bucureșteni, într-o modestă casă pe strada Sfinților, și a trăit de mic copil în atmosfera muzicii populare.

Tatăl său, Ion Dinu (devenit Dinicu), originar din Pitești, era un muzicant foarte cunoscut, care cântase în Franța și Rusia, coleg de taraf cu vestitul Sava Pădureanu, fost lăutar al țarului Rusiei.

Actorul Iancu Brezeanu şi Grigoraş Dinicu, la o bere, în grădina Flora din Bucureşti

Mama sa era fiica lui Angheluș Dinicu, celebru naist din acea vreme, și soră a lui Dimitrie Dinicu, care, după ce studiase violoncelul la Viena, a devenit prim-violoncelist al orchestrei filarmonice din București și profesor la Conservator. După câteva luni de la nașterea lui Grigoraș, tatăl său a plecat împreună cu Angheluș Dinicu, la Expoziția Universală de la Paris, cu ocazia inaugurării Turnului Eiffel, unde au cucerit cu interpretarea „Ciocârliei” pe vizitatorii expoziției.

Primele lecții de vioară

Primul „profesor” al lui Grigoraș a fost moș Zamfir, un devotat prieten al tatălui său, care știa vreo câteva cântece la scripcă. De la el, Grigoraș, a luat primele lecții de vioară, de la care a învățat șase cântece. Acesta l-a învățat să cânte „Doina haiducului”, Lume, lume, soro lume”, „Arde foc la București” și chiar „Ciocârlia”.

Ceva mai târziu, Grigoraș cânta în corul de copii al bisericii „Scaunele Vechi” din cartier, condus de Costică Munteanu, pe la diferite înmormântări. Alături de tânărul Trandafir (fiul cunoscutului lăutar Dobrică), Petrică și Stelian Mâță, Gheorghe și Costică Andreiași, Leonida Panaitescu (toți fii de lăutari din cartierul Scaune), Grigoraș Dinicu a deprins meseria și gustul muzicii.

Muzică la gramofon a ascultat pentru prima oară, când avea 13 ani, în casa din București a muzicianului german Rudolf Malcher.

La Conservator

Talentul excepțional, manifestat de timpuriu, l-a adus în anul 1902 pe băncile Conservatorului. Rând pe rând, Gheorghe A. Dinicu, Rudolf Malcher și Carl Flesch i-au fost îndrumători atenți și devotați. „Unchiul Mitică” (Dimitrie Dinicu) îl strunea și-l urmărea zi cu zi la cursuri, manifestând o severitate extremă în indeplinirea programei Conservatorului.

Orchestra lui Grigoraș Dinicu, la începutul carierei.

Adeseori îl ajuta cu bani și îmbrăcăminte, fiindcă părinții abia puteau învinge greutățile materiale zilnice ale numeroasei lor familii. După ce a reușit să-și însușească o tehnică violonistică acceptabilă Grigoraș Dinicu s-a gândit să-și câștige singur existența. Ocazia nu a întârziat să apară: cu prilejul deschiderii tradișionalului Târg al Moșilor, s-a angajat să cânte la o panoramă, în spatele unei perdele, în timp ce un clovn simula în fața publicului că interpretează la vioară o piesă de virtuozitate.

Toate au mers bine, până când într-o zi Dimitrie Dinicu și Rudolf Malcher s-au abătut și ei pe la Moși. Nu mare i-a fost mirarea profesorului de vioară când a deslușit pe cel după paravan. Intrasigența unchiului a dus la o hotărâre fermă: eliminarea elevului Grigoraș Dinicu din Conservator!

Așa au început lecțiile particulare cu Carl Flesch, binecunoscutul concert-maestru al Orchestrei Filarmonice din București. Sârguința și progresele vizibile ale elevului l-au îndemnat pe profesor să nu-i pretindă niciun ban, ba chiar să lupte pentru reînscrierea lui Grigoraș Dinicu la Conservator. Până la urmă, între cei doi muzicieni s-a legat o prietenie sinceră, admirabil reflectată de dedicația oferita pe o fotografie la Londra: Marelui artist Dinicu, amintire de la profesorul și admiratorul său.

Revenit pe băncile școlii, tânărul violonist a devenit cel mai bun student al clasei de vioară, teorie, solfegii și muzică de cameră pe care avea să le absolve cu premiul I.

În anul 1906, Grigoraș Dinicu și-a susținut examenul de diploma în sala Ateneului Român, interpretînd concertul de Paganini. Înarmat cu vestita vioară a lăutarului Costică Candeanu (zis Pompieru, născut pe la 1830, a transmis generațiilor de lăutari bogatul său repertoriu de melodii naționale), îmbrăcat în haine noi, făcute cadou de unchiul Mitică, în fruntea orchestrei Conservatorului condusă de Alfonso Castaldi, violonistul Grigoraș Dinicu a obținut primul mare succes din cariera sa artistică.

Orchestra Grigoraș Dinicu, "Sârba lui Pompieru", Viena 1926

Pregătise pentru bis câteva Capricii de Paganini, Sonata a IV-a de Bach, Scherzo-tarantella de Wieniawski și o compoziție proprie: Hora staccato. Pianistul acompaniator fusese și el stabilit, în persoana colegului său Costică Ionescu-Găină. Concertul de absolvență al lui Grigoraș Dinicu a durat atât de mult, încât examentul clasei de drama, care urma să aibă loc în aceeași seară, a trebuit să fie amânat.

Grigoraș Dinicu în epoca de strălucire artistică.

Prejudecățile soceității timpului l-au împiedicat să-și ducă până la sfârșit studiile care, prin intermediul profesorului Rudolf Malcher, urmau să fie continuate la Viena. Fiul unui muscalagiu la Conservatorul din capitala Austriei, un „tuciuriu” bursier al țării în străinătate au glăsuit atotputernicii zilei. Și astfel, Grigoraș Dinicu a fost nevoit să cămână în țară, acceptând propunerea unchiului său de a cânta la vioara primă în Orchestra simfonică a Ministerului Instrucțiunii Publice pe care o conducea din anul înființării (1904).

La localurile din București

După doi ani de practică în Orchestra Simfonică a Ministerului Instrucțiunii Publice, Grigoraș Dinicu a apărut ca solist într-un concert al acestei formații, interpretând alături de Bernard Metzner - Dublu concert de J. S. Bach.

Deși dornic să-și continue studiile de muzică cultă, cu micul salariu primit nu-și putea asigura existența și astfel s-a angajat șef de taraf la restaurantul-grădină de la „Bufet”, unde cânta în fiecare seară, cucerind asistența: „Cine ascultă vioara lui Grigoraș aude și vede în același timp muzica”, exclama Alexandru Vlahuță.

Grigoraș Dinicu a cântat până la sfârșitul lui septembrie la resturantul Bufet. Pe timpul iernii a întrerupt angajamentul, dar curând avea să fie atras de Aurel Athanasescu și de alțti colegi de la arta dramatică din Conservator spre marele restaurant Gambrinus. Aici, patron era Ion Luca Caragiale, mare amator de muzică populară. Angajamentul tânărului violonist s-a făcut în prezența actorilor Iancu Brezeanu, Ronald Bulfinski, Gică Stănescu și Alecu Bărcănescu.

Orchestra lui Grigoraș Dinicu după Expoziția Universală de la New York (1939).

Răscoalele țărănești din 1907 au vârât groaza în oameni, în mai toți clienții de bază ai resturantelor de odinioară, astfel încât a urmat o perioadă de stagnare în viața comercială din localuri. Tânărul Grigoraș Dinicu nu a putut rezista generației mai vârstnice de lăutari, care au acaparat cele câteva restaurante dispuse să întrețină un taraf.

Grigoraș Dinicu a redevenit elev. S-a adresat profesoarei Cecilia Nitzulescu-Lupu, spre a-i perfecționa tehnica arcușului. Abundența de elevi de la Conservator și intenția acestei încercate pedagoge de a-i schimba unele poziții, l-au determinat pe Grigoraș Dinicu să renunțe, după câteva luni de studii, la Nitzulescu-Lupu, și să se adreseze unui alt pedagog al viorii - Vasile Filip. CU acesta a aprofundat repertoriul preclasic și în special pe Bach.

În 1913 încheie un contract cu restaurantul lui Ionică Enescu, unde va cânta timp de 22 de ani. Aici vor veni mari soliști ai lumii în trecere prin București să-i asculte muzica și sunetul profund al viorii, după cum tot aici își vor da întâlnire la sfârșit de săptămână toți marii iubitori de muzică, printre care se numărau figuri remarcabile ale culturii din acea vreme, ca George Enescu, Victor Eftimiu, Tony Bulandra, I. Al. Brătescu-Voinești. Programele muzicale prezentate satisfăceau cele mai exigente pretenții, Dinicu interpreta deopotrivă atât piese din repertoriul clasic, cât și cel de café-concert sau popular.

Ajunsese să cunoască cele mai ascunse preferințe ale clienților, față de care se simțea dator să le satisfacă nu din comandă sau interes ci din dorința sinceră de a-și cîștiga noi și devotați admiratori.

Iar când, după concert, intra în local - adus de dirijor sau de impresar - vreun solist străin, Grigoraș Dinicu avea totdeauna grijă să-l impresioneze și să-l captiveze tocmai cu aceleași lucrări de mare repertoriu ce le urmărea în preziua concertului de pe afiș. Supriza era plăcută, interpretarea fără reproș. Seara se încheia cu dăruirea unei fotografii omagiale, însoțită de un sincer autograf de mulțumire.

Dar odată cu izbucnirea primului război mondial, Grigoraș Dinicu a schimbat restaurantul cu spitalele de răniți.

„Am format astfel o echipă artistică cu care în tot timpul războilui am cântat pe front și în orașele din napoia frontului, pentru opere de binefacere. Am cântat foarte mult în spitale la căpătâiul răniților, Aici cântam din tot sufletul meu. Și când arcușul aluneca pe strună, plângeam și eu.”

Familia Dinicu, tatăl și fiul.

După război își alcătuiește propriul ansamblu, împreună cu țambalistul Budișteanu, un virtuoz al acestui instrument. Este epoca de glorie a lui Grigoraș Dinicu și epoca în care arta lui primește recunoaștere internațională.

Politicianul Victor Filotti l-a luat la Budapesta, prezentându-l lui Lácz Laczi, cel mai renumit lăutar al Ungariei, supranumit „prințul lăutarilor”. Se spune că, după ce l-a ascultat, Laczi ar fi spus: Dacă eu sunt prințul lăutarilor, românul ăsta pare să fie un adevărat rege al lor.

Consacrarea mondială

Anii de după primul război conduc la consacrarea mondială a lui Grigoraș Dinicu, când acesta primește un angajament la Green Park Hotel din Londra, la recomandarea violonistului Mischa Elman. O mare firmă luminoasă pe care scria Grigoras Dinicu, king of the gypsy players and his band anunța melodiile ce urmau să fie prezentate publicului englez.

Grigoraș Dinicu la Nisa, în fața hotelului Negresco, în 1930.

Întâlnirea celor doi violoniști nu a fost întâmplătoare. După un recital la Ateneul Român, Mischa Elman a consimțit, la propunerea impresarului Romulus Orchiș, să cineze la restaurantul Enescu. Dimineața, Grigoraș Dinicu fusese vizitat acasă în str. Sfinților 41 de către fostul secretar și organizator de concerte al Filarmonicii, spre a-l anunța de prezența oaspetelui străin.

O repetiție specială cu vestitul său cvartet (Gh. Rădulescu-Boeru - vioara II, Ilie Vlădescu - violă, Mihail Moțoi - violoncel), cîteva ore de studiu individual și seara, după apariția în restaurant a lui Mischa Elman, a început programul cu piese mici de Fritz Kreisler. Reputatul violonist dădea semne de neliniște. A lăsat cuțitul și furculița jos, ascultându-l cu vădită surprindere pe Grigoraș Dinicu. Imediat au urmat câteva lucrări românești, printre care și nelipsita Horă staccato.

Fără vreun alt semn, violonistul îi ceru scuze oaspetelui că trebuie să întrerupă programul cu orchestra, spre a-i oferi un mic recital numai cu acompaniament de pian. Dinicu a interpretat Zigeunerweisen de Saraste, Albina de Franz Schubert și Capriciul 24 de Paganini. Oaspetele a rămas înmărmurit. După ce l-a felicitat în văzul tuturor, i-a propus să vină la Londra.

După șase luni, se prezintă la resturant un italian, pe nume Casalli, care l-a luat pe Dinicu la Londra.

„S-a grăbit, căci a venit cu avionul. Două nopți întregi m-a ascultat italianul cu capul spijinit în palme. Se vede că-i plăcusem și lui. A fotografiat întreg taraful și când am ajuns, în urma lui, la Londra, ne cerceta chipurile după fotografie să nu lipsească vreunul. Îmi făcuse o firmă luminoasă pe care scria: «Grigoraș Dinicu, prințul muzicii populare românești».”

La Londra, în anul 1928, toți englezii cereau Ciocârlia, pe care Grigoraș Dinicu trebuia s-o repete de câteva ori pe seară. Hora staccato, Steluța și La moară la hârța, scârța au completat buchetul de melodii ce au întrunit cele mai multe preferințe ale publicului londonez care, timp de trei luni, a umplut până la refuz somptuosul Green-Park Hotel.

Întors la București pentru scrută vreme, Grigoraș Dinicu a cântat la restaurantul Alcazar, de lângă Bursă. Curând a primit o ofertă atrăgătoare de la cel mai mare local din Paris - Ambassadeur. În 1929, taraful lui Grigoraș Dinicu a înregistrat la Paris aceleași succese ca la Londra.

„Eram cinci orchestre în local. La urmă eu trebuia să cânt întotdeauna câteva solo-uri de muzică românească. Din tot programul, eram cel mai așteptat și mesele erau de multe ori ocupate ca să mă asculte!”

Aici se întâlnește cu vestitul muzician și violonist Jascha Heifetz, care îi cere permisiunea să transcrie „Hora staccato” ca piesă de concert, pe care o va executa pentru prima dată în această formă cu mult succes într-un concert dat la Viena în 1932. De atunci, „Hora staccato” figurează în programe sub numele Dinicu-Heifetz.

Orchestra lui Grigoraș Dinicu. La țambal Vasile Budișteanu, tatăl lui Ionel Budișteanu.

După șase luni de zile de angajament la Ambassadeur, direcțiunea localului l-a transferat la Royal-Palace și la Casino-ul din Ostendem aflate sub aceeași administrație. Nu a cântat decât două luni la vestitul Casino din Belgia și s-a reîntors din nou la Paris, unde a obținut un contract la elegantul local La Mischodiere. Aici, Grigoraș Dinicu. cu taraful său, a reușit să reediteze succesul de la Londra, câștigând în numai patru luni o faimă bine meritată printre francezii, englezii și americanii care frecventau acest pretențios restaurant.

Dar nici în inima Franței nu a fost satisfăcut, astfel că peste puțin timp acesta a plecat pe urmele lui Sava Pădureanu la Monte-Carlo. În vestitul Empire, Grigoraș Dinicu a avut fericirea să se întâlnească cu maestrul George Enescu, iar peste câteva zile cu Fritz Kreisler. Este bincunoscută finitatea lăutarului față de micile piese ale virtuozului violonist vienez pe care le interpreta cu o rară înțelegere.

În ziua de 5 decembrie 1927, după ce l-a admirat o seară întreagă, violonistul Fritz Kreisler, i-a dăruit o fotografie cu următoarea dedicație: Domnului Grigoraș Dinicu, prodigiosul artist, cu cele mai bune sentimente de coleg. În semn de omagiu, Grigoraș Dinicu i-a dedicat un vals original ca răspuns la Schon Rosmarin.

„La Monte-Carlo m-a apucat dorul de țară și de familie pe care o lăsasem la București. A trebuit să renunț la o mulțime de oferte și angajamente strălucite și să mă reîntorc în Capitală.”

În ziua de 2 decembrie 1932, afișul Filarmonicii de Stat din București îl anunța ca solist pe „lăutarul” de la restaurantul Enescu, ce avea să interpreteze Concertul în mi minor de Felix Mendelssohn-Bartholdy. Prezența lui George Georgescu la pupitru era o garanție a seriozității acestei apariții neobișnuite. Sala a fost complet vândută, fiindcă Grigoraș Dinicu a stârnit nu numai curiozitatea, dar și interes față de capacitatea tehnică a virtuozului, atât de proprie lucrării abordate.

În același an (1932), numele lăutarului român a fost rostit cu admirație la Viena. Cu prilejul sărbătoririi a 200 de ani de la nașterea lui Joseph Hazdn, în seara zilei de 4 aprilie 1932 a avut loc recitalul violonistului Jascha Heifetz. Hora staccato a lui Grigoraș Dinicu, transcrisă într-o formă concertistică de marele violonist american, a dobândit simpatia publicului vienez, care a bisat-o.

Grigoraș Dinicu în fruntea orchestrei sale, la un restaurant bucureștean.

Continuă să cânte și în restaurantul „Continental” din București, având un repertoriu variat, alături de muzică populară, piese de concert clasice de Franz Schubert, Johannes Brahms, Antonin Dvořák etc.

În anul anul 1935, Grigoraș Dinicu și-a sărbătorit un sfert de veac de activitate artistică. Timpul depășise deja cifra rotundă socotită de la data reală a debutului, încât concertul din ziua de 24 mai 1935 de la Filarmonica de Stat avea mai mult caracterul de omagiere a unei cariere strălucite în slujba muzicii românești decât de respectare a unei aniversări.

Dinicu urcă din nou pe podiumul Ateneului Român, unde, sub bagheta dirijorului George Georgescu, interpretează ca solist Concertul în sol minor de Max Bruch și, împreună cu Alexandru Teodorescu, prim-violonist al Filarmonicii, dublul Concert în re minor de Johann Sebastian Bach.

Primirea lui Grigoraș Dinicu și a formației sale, în Gara de Nord, după succesul înregistrat la Paris în 1937.

În februarie 1936, sub bagheta lui Ionel Perlea, va interpreta Concertul în re minor pentru vioară și orchestră de Henryk Wieniawski.

Sărbătoarea celor 35 de ani de activitate muzicală a lui Grigoraș Dinicu a însemnat un eveniment în viața unde formația sa a obținut premiul înâi pe țară.

În primavara anului 1936, numele lui Grigoraș Dinicu a reapărut pe afișele bucureștene în cadrul unui recital la Ateneu.

Împărțind programul cu Josef Prunner (virtuozul contrabasist al Filarmonicii), violonistul a interpretat un dificil program de muzică clasică: Sonata în re major de Nardini, Aria de Bach, Preludiu și Allegro de Pugnani-Kreisler, iar în final Trio în do major de Beethoven (cu Josef Prunner-junior la pian).

La 7 mai 1936 vioara sa a răsunat di nou în sala Ateneului alături de Filarmonica de Stat, de data aceasta sub bagheta lui Ionel Perlea. A interpretat cu aceeași strălucire tehnică Concertul în re major de H. Wieniawski.

La Expoziția din Paris

În anul 1937, Grigoraș Dinicu este invitat, alături de Fănică Luca, să cânte în cadrul Expoziției Internaționale de la Paris. O fotografie, reprodusă de un ziar bucureștean, îl înfățișează pe peronul Gării de Nord ticsit de lume și de lăutari, cu pușine clipe înaintea plecării trenului. Fotografia este însoțită de următoarea explicație: Apreciatul maestru a fost condus la gară de un îndrăcit alai de lăutari.

O altă fotografie îl prezintă apoi pe Grigoraș Dinicu și taraful său la Paris, cântând în cadrul recepției oferite mamei președintelui Statelor Unite - Sarah Rooselvelt. Toți lăutarii poartă ilicul românesc alb, splendid brodat cu motive naționale, cămăși albe, papillon negru la gât, pantaloni de frac. Singur primașul este îmbrăcat în alb.

Seară de seară, miile de vizitatori au ascultat taraful de lăutari din România. Suprasolicitarea meselor rezervate lângă orchestră crescuse atât de mult încât organizatorii s-au gândit să le dea în abonament pe toată durata Expoziției Internaționale. Deși văpaia căldurilor de iulie pusese la grea încercare pe temerarii vizitatori totuși nu au avut ce regreta, fiindcă lăutarii români le-au compensat din plin eforturile.

Grigoraș Dinicu la restaurantul românesc din New York. La vioară Grigoraș Dinicu și la nai Gică Ștefănescu.

Dacă Grigoraș Dinicu a rezistat majorității propunerilor, în schimb Fănică Luca a continuat sp mai rămână și după închiderea Expoziției la Paris. Naiul său entuziasmase pe impresari, directori de teatre, patroni de localuri etc. Întors în patrie, Grigoraș Dinicu și-a reluat activitatea lui obișnuită de local la restaurantul Continental. Duelurile muzicale avute la Paris cu unele orchestre de prestigiu, au continuat o formă originală, pe calea undelor de radio, în perioada care a urmat.

Mereu dornic de înfăptuiri, Grigoraș Dinicu a răspuns în anul 1938 la invitația lansată de violoncelistul și dirijorul George Cocea de a primi postul de concert maestru alături de Em. Bernfeld, al noii formații Pro Arte, un ansmblu de 80 de instrumentiști.

În seara zilei de 23 octombrie 1938, ansamblul condus de George Cocea a debutat pe scena Ateneului Român cu un program atractiv: Uvertura Wilhelm Tell de Rossini, Concertul pentru vioară în Mi major de Johann Sebastian Bach, Simfonia neterminată de Schubert și o suită de valsuri din Cavalerul Rozelor de Richard Strauss. Grigoraș Dinicu a susținut, cu acea sobrietate caracteristică stilului, piesa concertantă a programului.

În primăvara anului următor, la 2 aprilie 1939, aceeași formație simfonică a sărbătorit printr-un concert festiv pe Grigoraș Dinicu cu prilejul împlinirii a 50 de ani. Acesta a interpretat Concertul în Mi major de Bach și pe cel în Re major de Beethoven. Dincolo de noianul de cronici muzicale elogioase pe care sărbătoritul le-a putut citi a doua zi, merită a fi subliniat faptul că Grigoraș Dinicu a abordat pretențiosul Concert de Beethoven la un jubileu semnificativ.

La Expoziția din New York

Peste o lună de zile, taraful lui Grigoraș Dinicu, a apucat din nou calea străinătății, spre a ne reprezenta la Expoziția internațională de la New York. Iarăși au răsunat sârbele, doinele, horele și Ciocârlia. Iarăși s-a umplut de glorie lăutarul bucureștean și ortacii lui.

La Expoziția Mondială din New York, în 1939, taraful lui Dinicu este însoțit de Maria Tănase. Vreme de patru luni cântă împreună la restaurantul lui Jean Filipescu din New York, unde primesc - printre alți ascultători din lumea artistică americană - ovațiile entuziaste ale Marlenei Dietrich. Revin în țară o dată cu declanșarea celui de Al doilea război mondial în luna septembrie a aceluiași an.

Al doilea război mondial

La 14 ianuarie 1940, Grigoraș Dinicu, după ce împlinise zeci de emisiuni de muzică populară la posturile de radio, a apărut de data aceasta ca solist al Orchestrei Simfonice Radio, sub conducerea regretatului Alfred Alessandrescu, spre a readuce în amintirea admiratorilor săi Concertul în sol minor de Max Bruch.

Grigoraș Dinicu în perioada celui de al doilea război mondial, n fața unui spital de răniți, după concertul susținut pentru oamenii în suferință.

În aceeași stagiune, la 22 august 1940, Grigoraș Dinicu a apărut ca solist al Filarmonicii de Stat sub bagheta lui Egizzio Masslini, interpretând cu nețărmurită pasiune Doina Oltului.

Odată cu izbucnirea celui de-al doilea război mondial, Grigoraș Dinicu nu va mai cânta la Ateneu. El va colinda spitalele de răniți, unde, ca și în urmă cu două decenii, va aduce alinarea suferințelor. Alături de George Enescu, Constantin Tănase, Vasile Vasilache, Nae Roman și mulți alți artiști va cânta prin diferite spitale pentru ostașii răniți.

După instaurarea „regimului de democrație populară”, Grigoraș Dinicu a continuat să militeze pentru propagarea cântecului popular. A lucrat la reorganizarea Sindicatului Artiștilor Instrumentiști și a însuflețit cu arcușul său marile manifestații populare. Grigoraș Dinicu a sprijinit din răsputeri organizarea unei formații centrale de lângă Institutul de Folclor, din nefericire fără participarea lăutarului ce se îmbolnăvise grav.

Grigoraș Dinicu în atelierul lutierului bucureștean Pollack (14 octombrie 1948).

Ultimii ani

Se angajează la restaurantul „Modern” din Sărindar, unde îl asculta cu regularitate Ionel Perlea și, uneori, George Enescu. În timpul unui turneu din 1943 la Ankara și Istanbul, suferă un accident vascular cerebral, în urma căruia mișcările cu mâna stângă devin dificile. Totuși, Grigoraș Dinicu nu renunță la „Hora octava”, „Hora lăutarilor”, „Hora boierească”, „Hora de la Chițorani”, etc.

În ziua de 10 februarie 1946, când s-a sărbătorit ziua ceferiștilor, taraful lui Grigoraș Dinicu a entuziasmat pe toți străini prezenți la recepția oferită de guvern. Pe un colț de hârtie, viitorul prim-ministru, Dr. Petru Groza i-a așternut gândurile sale, în speranța dobândirii de capital politic. Tot în 1946 vine să-l revadă Yehudi Menuhin, pentru care interpretează pentru ultima dată „Ciocârlia”.

În 1947, artistul simte o durere din ce în ce mai intensă la gât. Se pune diagnosticul unui cancer al laringelui urmat de o inevitabilă intervenție chirurgicală. La 5 august 1948, Grigoraș Dinicu a părăsit spitalul. Nu avea voie să mai vorbească și se înțelegea cu toți prin scris.

Întremat oarecum fizicește și mai ales încurajat de mulțimea admiratorilor, Grigoraș Dinicu a revenit cu vioara în diferite formații care-l primeau ca „secundaș”. Deși nu mai rămăsese aproape nimic din tehnica sa, totuși dorința colegilor de breaslă de a-l simți în mijlocul lor era mare.

Decesul

După câtva timp a fost necesară o a doua operație. Cancerul laringelui nu mai avea acum leac. A suportat cu stoicism și cea de a doua intervenție chirurgicală, dar în ziua de 28 martie 1949, Grigoraș Dinicu a murit la București.

A fost înhumat la Cimitirul „Pătrunjel” (azi „Reînvierea”), foarte aproape de lăutari ca Sava Pădureanu, Cristache Ciolac, Costică Pompieru. La înmormântare, Orchestra „Barbu Lăutaru” condusă de Ionel Budișteanu a cântat „Hora staccato”.

Compoziții proprii

Orchestra Grigoraș Dinicu, "Hora staccato", Viena 1937

În afară de bine cunoscuta „Horă staccato”, Grigoraș Dinicu a mai compus un număr de piese muzicale, îndeosebi pentru vioară și pian, unele fiind utilizate ulterior și pentru alte combinații instrumentale. În operele sale apar adeseori elemente folcloristice românești și țigănești, toate fiind marcate de virtuozitatea și muzicalitatea excepțională care l-au ridicat deasupra celor mai buni lăutari români. Cele mai cunoscute compoziții ale sale sunt „Hora mărțișorului”, „Ceasornicul”, „Căruța poștei”, „Hora spiccato”, „Sârba Expoziției de la Paris”, „Hora de concert”, „Hora lui Timoșca”, „Hora lui Dinicu”, „Improvisation à la Dinicu”, „Cântecul tristeței”, „Sârba de brâu de la Teșcani”, „Orientale à la tzigane”, „Jalea țiganului”, „Sârba lui Ilie (Vlădescu)”, „Hora Octavă”, „Sârba lui Jenică”, „Hora lăutarilor”, „Souvenir de Monte Carlo”, „Coquette-Vals”, „Horă de concert în fa diez minor” etc.

Grigoraș Dinicu, "Hora mărțișorului", Viena 1926

Unele lucrări originale au fost chiar înregistrate la diferite case de discuri: „Sârba și Hora din Teiș”, „Hora boierească”, „Căruța poștei”, „Gheorghiță militar”, „Aoleu, leliță floare”, „Hora lui Gore”, „Doina Oltului și Ciocârlia”, „Romanțe țigănești”, „Pe deasupra casei mele” etc.

Aprecieri

„Dinicu a stăpânit vioara cu ușurință și îndemnânarea rară ce i se cunoaște, cântând cu simț muzical foarte personal și spontaneitate expresivă întreg Concertul și strălucind cu o deosebire în final, pe care arcușul d-sale trepidant l-a cucerit cu mare avânt, în aplauzele întregii săli.”

—Romeo Alexandrescu - ziarist.

„Dinicu a risipit toate calitățile sale de emotivitate și virtuozitate tehnică. Staccate ca ale D-sale se întâlnesc rar, chiar la cei mai mari violoniști.”

—Sym Râmniceanu - ziarist.

„(...) a crescut la o virtuozitate în care totul era chilibrat, cizelat, respectuos de tainele din școala cea bună și mare a violonisticii de vocațiune.
Plin de nobil lirism în «Allegro», cald și virbant îîn astralul «Andante», a pus o vervă și siguranță extrem de comunicative în Final. Salutat de o formidabilă aclamațiune după prima parte, a încheiat Concertul în ovațiunile întregi săli, care l-a rechemat de nenumărate ori.”

—Emil Fagure - ziarist.

„Acum câțiva ani am fost la București. Când l-am auzit cântând «Hora» m-a entuziasmat. M-am împrietenit cu Dinicu și l-am rugat să-mi dea permisiunea să transcriu «Hora» și să o pun în repertoriul concertelor mele. Am cântat-o la toate concertele din America, la Paris, Berlin și Londra. Pretutindeni «Hora română» are un succes cu adevărat extraprdinar.”

—Jascha Heifetz - violonist, dirijor.

„Maestrului Dinicu, omagiu pentru mobilizarea nobilă a sufletelor unor generații, în amintirea serii de azi.”

—Dr. Petru Groza - avocat, om politic.

„Datorită lui Grigoraș Dinicu s-a ajuns la profilul unui repertoriu de restaurant, menit să satisfacă gustul și dorința de destindere a marelui public prin lucrări de reală valoare artistică.”

—Viorel Cosma - muzicolog.

Discografie

Articol principal: Discografia lui Grigoraș Dinicu.

Bibliografie

• Ascanio / Ollănescu D. C./: Expozițiile române. Privire istorică, revista Literatură și Artă română, București, 5 (1901), nr. 11 și 12 din 25 sept. și 25 oct. 1901, p. 745.
• (Bernariu, Jack): De vorbă cu Grigoraș Dinicu, revista Rampa, București 18 (1935), nr. 5216, din 3 iunie 1935.
• Constantinescu A. AL.: Grigoraș Dinicu, ziarul Credința, București, nr. 3, (1935), nr. 443, din 25 mai 1935.
• Cosma, Viorel: Grigoraș Dinicu. Un deceniu de la moartea marelui artist popular, revista Muzica, București, 9 (1959), nr. 4, p. 34.
• Cosma, Viorel: Figuri de lăutari, Editura "Muzicală" a Uniunii Compozitorilor, București, 1960, p. 228
• Cosma, Viorel: Lăutarii de ieri și de azi, ediția a II-a, Ed. Du Style, București, 1996, p. 384. ISBN 973-92460-5-2
• Cosma, Viorel: București. Citadela seculară a lăutarilor români, Fundația culturală Gheorghe Marin Sepeteanu, București, 2009, pag. 559, ISBN 978-973-88609-7-1
• Poslușnicu, Mihail Gr.: Istoria musicei la români. De la Renaștere până în epoca de consolidare a culturii artistice. Cu 193 chipuri în text, București, 1928, p. 632
• (Cosma Viorel) și (Pinter Lajos): Dinicu, revista Utunk, Cluj, 14 (1959), nr. 17 (548), din 30 aprilie 1959.
• Dinicu, Grigoraș: / Memorii / , manuscris autograf Grigore Dinicu, pagini nenumerotate. Colecția Viorel Cosma.
• Eftimiu, Victor: Însmenări, Grigore Dinicu. Românii în străinătate. Trei piese românești, ziarul Adevărul, București (1935), din anul 1935.
• E. D. F. / argure / : Concerte. Filarmonica. Al 6-lea Concert simfonic, ziarul Lupta, București, 11 (1932), nr. 3330, din 4 dec. 1932.
• Gheorghiu, Virgil: Cronica muzicală, ziarul Credința, București, 3 (1935), nr. 445 din 28 mai 1935.
• Karnbatt, D.: Sărbătorirea lui Grigoraș Dinicu, ziarul Întreprinderea, București, 17 (1935), nr. 111 din 25 mai 1935.
• Mariegold: / Știri / , ziarul Sketch, Londra, 7 martie 1928.
• Matei, Radu: Grigoraș Dinicu, ziarul Lupta, București, 14 (1935), nr. 4039, din 9 aprilie 1935.
• Masoff, Ioan: La moartea lui Grigoraș Dinicu. Ceva despre meșteșugul lăutăriei, ziarul Universul, București, 66 (1949), nr. 78, din 3 aprilie 1949, p. 2.
• M. R.: Comemorarea lui Hazdn, ziarul Dimineața București, 28 (1932), nr. 9091, din 17 aprilie 1932.
• Nilaz / Nicolae Lazăr / : Jubileul d-lui Gr. Dinicu, ziarul Neamul Românesc, București, 30 (1935), nr. 114, din 26 mai 1935.
• Nottara, C.: Cronica muzicală. Filarmonica', ziarul Dimineața, București, 28 (1932), nr. 9245, 12 decembrie 1932.
• Oprescu, Horia: O pagină despre un artist, ziarul Universul, București, 53 (1936), nr. 26, din 27 ian. 1936, p. 4.
• Orchis, Romulus: Douăzeci de ani de activitate muzicală (1922-1942). În lumina programelor Filarmonicii, București / 1943 / , 104 p.
• Pandelescu, Victor J.: Orchestra Radio la Ateneu. Bagheta: Alfred Alessandrescu. Solist: Grigoraș Dinicu, ziarul Semnalul, București, (1940) din ianuarie 1940.
• Petronius: Grigoraș Dinicu: Ce-i suntem datori?, ziarul Viitorul București, 27 (1935), nr. 8208, din 28 mai 1935.
• Petrovici, Al.: Cronica muzicală. Al șaselea concert al Filarmonicii dirijat de dl. George Georgescu. Solist dl. Grigoraș Dinicu, revista Rampa, București, 15 (1932), nr. 4468, din 5 decembrie 1932.
• R. Al/exandrescu/ : Filarmonica, ziarul Universul, București, 49 (1932), nr. 335, din 5 dec. 1932.
• R. Al/exandrescu/ : Concertul violonistului Grigore Dinicu, ziarul Universul, 52 (1935), nr. 143, din 27 mai 1935.
• R. Al/exandrescu/ : Concertul Prunner-Grigoraș Dinicu, ziarul Universul, București, 53 (1936), din aprilie 1936.
• Sandu, B.: Grigoraș Dinicu, ziarul Dimineața, București (1935), din 26 mai 1935.
• Sbârcea, George: Ciocârlia fără moarte. Grigoraș Dinicu și Bucureștiul lăutarilor de altădată, Editura Muzicală a Uniunii Compozitorilor, București, 1970.
• S. M.: Grigoraș Dinicu, ziarul Dimineața, București (1935), din 25 mai 1935.
• SYM./Rîmniceanu/ : Filarmonica. Solist: dl. Grigore Dinicu, ziarul Adevărul, București, (1939), din 4 dec. 1932
• SYM./Rîmniceanu/ : Concertul Grigore Dinicu cu concursul orchestrei Filarmonica și al maestrului Georgescu, ziarul Ardevărul, București (1935), din 26 mai 1935
• Ștefănescu, Anton: Grigoraș Dinicu - prințul muzicii populare românești, ziarul Dimineața, București, (1939).
• ***Mischelanea, revista Doina, București, 2 (1885), nr. 47, din 1 oct. 1885, p. 126.
• ***King of Tziganes, ziarul The Daily Chronicale, Londra, 24 februarie 1928.
• ***Busy Leap Night, ziarul The Daily Chronicale, Londra, 28 febr. 1928.
• ***A King's Favourite Violonist, ziarul Daily Sketch, Londra, 23 martie 1928.
• ***An evening in Rumania, ziarul Daily Sketch, Londra, 23 martie 1928.
• ***Rumanian Musical Party, ziarul Daily Sketch, Londra, 26 martie 1928.
• ***Notă, ziarul Evening News, Londra, 22 mai 1928.
• ***Jubileul violonistului Dinicu, ziarul Ordinea, București 4 (1935), nr. 955, din 25 mai 1935.
• ***Prima șezătoare pentru răniți a echipei de teatru a armatei, ziarul Universul, București, 58 (1941), nr. 191 din 18 iulie 1941.
• ***Prima șezătoare pentru răniți, ziarul Timpul, București, 5 (1941), nr. 1505, din 2 iulie 1941.
• ***A murit Grigoraș Dinicu, ziarul Universul, București, 66 (1949), nr. 74, din 30 martie 1949, p. 5.
• ***Dinicu Grigoraș, revista Programul de Radio, București, 4 (1954), nr. 161, din 17 dec. 1954, p. 6.
• ***Din înregistrările violonistului Grigoraș Dinicu, revista Programul de Radio, București 6 (1956), nr. 260, din 8 noiembrie 1956, p. 15.
• ***Figuri de mari lăutari din trecut: Grigoraș Dinicu, revista Programul de Radio și Televiziune, 8 (1958), nr. 369, din 11 dec. 1958.