Grigoraș Dinicu

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Grigoraș Dinicu
Grigoraș Dinicu1.jpg.jpg
Fotografie din anul 1942.
Informații generale
Data și locul nașterii România 3 aprilie 1889, București, Romania
Data și locul decesului România 28 martie 1949, București, Romania
Gen muzical Lăutărească, Populară
Instrument(e) Vioară
Case de discuri Columbia, Odeon, His Master's Voice

Grigoraș Dinicu (n. 3 aprilie 1889, București — d. 28 martie 1949 București) a fost un violonist virtuoz și compozitor român de origine țigan, care s-a impus printr-o manieră deosebită de interpretare a vechilor piese muzicale din repertoriul lăutăresc, prin sobrietatea stilului său individual și prin tehnica instrumentală excepțională. Este cunoscut în toată lumea mai ales pentru compoziția sa din 1906, Hora staccato. Violonistul Jascha Heifetz afirma despre Dinicu că este cel mai bun violonist pe care l-a ascultat vreodată.

Biografie[modificare | modificare sursă]

Grigoraș Dinicu s-a născut la 3 aprilie 1889 în cartierul „Scaune” al lăutarilor bucureșteni, într-o modestă casă pe strada Sfinților, și a trăit de mic copil în atmosfera muzicii populare. Tatăl său, Ionică Dinu, originar din Pitești, era un muzicant foarte cunoscut, care cântase în Franța și Rusia, coleg de taraf cu vestitul Sava Pădureanu, fost lăutar al țarului Rusiei. Mama sa era fiica lui Angheluș Dinicu, celebru naist din acea vreme, și soră a lui Dimitrie Dinicu, care, după ce studiase violoncelul la Viena, a devenit prim-violoncelist al orchestrei filarmonice din București și profesor la Conservator. După câteva luni de la nașterea lui Grigoraș, tatăl său a plecat împreună cu Angheluș Dinicu, la Expoziția Universală de la Paris, cu ocazia inaugurării Turnului Eiffel, unde au cucerit cu interpretarea „Ciocârliei” pe vizitatorii expoziției.

Primele lecții de vioară[modificare | modificare sursă]

De mic, Grigoraș cânta în corul de copii al bisericii „Scaunele Vechi” din cartier, iar mai târziu, alături de tânărul Trandafir, fiul cunoscutului lăutar Dobrică, a prins gustul muzicii. Primele lecții de vioară le-a luat de la Moș Zamfir, un lăutar bătrân, care l-a învățat să cânte „Doina haiducului”, „Lume, lume, soro lume”, „Arde foc la București” și chiar „Ciocârlia”. Muzică la gramofon a ascultat pentru prima oară, când avea 13 ani, în casa din București a muzicianului german Rudolf Malcher.

La Conservator[modificare | modificare sursă]

La Conservatorul de muzică din București, unde a studiat vioara și compoziția în anii 1902-1906, a fost admis după ce s-a pregătit cu cunoscutul pedagog Carl Flesch. Pentru a-și câștiga existența, a început să cânte la diferite manifestări ocazionale, precum tradiționalul „târg al moșilor” și prin localurile de la „Șosea”. În 1906 și-a dat examenul de absolvent al Conservatoriului pe scena Ateneului Român, interepretând partea solistică a Concertului nr. 1 pentru vioară și orchestră de Niccolo Paganini, pentru care i s-a acordat Premiul I. Printre „bisurile” executate, a strecurat și compoziția proprie „Hora staccato”, care i-a adus nemurirea.

La localurile din București[modificare | modificare sursă]

După doi ani de practică în Orchestra Simfonică a Ministerului Instrucțiunii Publice, Grigoraș Dinicu a apărut ca solist al acestei formații. Deși dornic să-și continue studiile de muzică cultă, cu micul salariu primit nu-și putea asigura existența și astfel s-a angajat șef de taraf la restaurantul-grădină de la „Bufet”, unde cânta în fiecare seară, cucerind asistența: „Cine ascultă vioara lui Grigoraș aude și vede în același timp muzica”, exclama Alexandru Vlahuță. Timp de șase luni a cântat în restaurantul „Gambrinus” al lui I.L. Caragiale, un mare amator de muzică. Între timp, Dinicu își continuă studiile la Conservator, aprofundând repertoriul clasic cu profesorul Vasile Filip. În 1913 încheie un contract cu restaurantul lui Ionică Enescu, unde va cânta timp de 22 de ani. Aici vor veni mari soliști ai lumii în trecere prin București să-i asculte muzica și sunetul profund al viorii, după cum tot aici își vor da întâlnire la sfârșit de săptămână toți marii iubitori de muzică, printre care se numărau figuri remarcabile ale culturii din acea vreme, ca George Enescu, Victor Eftimiu, Tony Bulandra, I. Al. Brătescu-Voinești. Programele muzicale prezentate satisfăceau cele mai exigente pretenții, Dinicu interpreta deopotrivă atât piese din repertoriul clasic, cât și cel de café-concert sau popular. O dată cu izbucnirea Primului Război Mondial, Dinicu organizează concerte de binefacere și în spitalele pentru răniți sau bolnavi de tifus exantematic. După război își alcătuiește propriul ansamblu, împreună cu țambalagiul Vasile Budișteanu (tatăl lui Ionel Budișteanu), un virtuoz al acestui instrument. Este epoca de glorie a lui Grigoraș Dinicu și epoca în care arta lui primește recunoaștere internațională. Politicianul Victor Filotti l-a luat la Budapesta, prezentându-l lui Lácz Laczi, cel mai renumit lăutar al Ungariei, supranumit „prințul lăutarilor”. Se spune că, după ce l-a ascultat, Laczi ar fi spus: Dacă eu sunt prințul lăutarilor, românul ăsta pare să fie un adevărat rege al lor.

Consacrarea mondială[modificare | modificare sursă]

Anii de după primul război conduc la consacrarea mondială a lui Grigoraș Dinicu, când acesta primește un angajament la Green Park Hotel din Londra, la recomandarea violonistului Mischa Elman. O mare firmă luminoasă pe care scria Grigoras Dinicu, king of the gypsy players and his band anunța melodiile ce urmau să fie prezentate publicului englez. De la Londra, Dinicu va pleca la Monte Carlo unde, în vestitul Empire, se va întâlni cu George Enescu, iar peste câteva zile cu Fritz Kreisler, ale cărui compoziții pentru vioară figurau în repertoriul său. Urmează lunile petrecute la Paris cu un contract la Ambassadeur, cel mai mare restaurant parizian, unde „Ciocârlia” fascinează un public cosmopolit. Aici se întâlnește cu vestitul muzician și violonist Jascha Heifetz, care îi cere permisiunea să transcrie „Hora staccato” ca piesă de concert, pe care o va executa pentru prima dată în această formă cu mult succes într-un concert dat la Viena în 1932. De atunci, „Hora staccato” figurează în programe sub numele Dinicu-Heifetz. Întors în țară, execută în 1932 împreună cu Orchestra Filarmonicii din București partea solistică din Concertul în mi minor pentru vioară și orchestră de Felix Mendelssohn-Bartholdy. Continuă să cânte și în restaurantul „Continental” din București, având un repertoriu variat, alături de muzică populară, piese de concert clasice de Franz Schubert, Johannes Brahms, Antonin Dvořák etc. La sărbătorirea unui sfert de veac de activitate pe scenele de concert, în anul 1935, Dinicu urcă din nou pe podiumul Ateneului Român, unde, sub bagheta dirijorului George Georgescu, interpretează ca solist Concertul în sol minor de Max Bruch și, împreună cu Alexandru Teodorescu, prim-violonist al Filarmonicii, dublul Concert în re minor de Johann Sebastian Bach. În februarie 1936, sub bagheta lui Ionel Perlea, va interpreta Concertul în re minor pentru vioară și orchestră de Henry Wieniawski. În anul 1937, Dinicu este invitat să cânte în cadrul Expoziției Internaționale de la Paris unde, seară de seară, miile de vizitatori au ascultat taraful de lăutari din România. Întors la București, devine concert-maestru al orchestrei simfonice „Pro Arte”, un ansmblu de 80 de instrumentiști sub conducerea dirijorului George Cocea. În 1939, această formație îl sărbătorește pe Grigoraș Dinicu printr-un concert festiv cu prilejul împlinirii vârstei de 50 de ani. Cu această ocazie, violonistul a interpretat Concertul în mi major de Johann Sebastian Bach și pe cel în re major de Ludwig van Beethoven.

Concertul de aniversare a 40 de ani de activitate artistică ai lui Grigoraș Dinicu

La Expoziția Mondială din New York, în 1939, taraful lui Dinicu este însoțit de Maria Tănase. Vreme de patru luni cântă împreună la restaurantul lui Jean Filipescu din New York, unde primesc – printre alți ascultători din lumea artistică americană – ovațiile entuziaste ale Marlenei Dietrich. Revin în țară o dată cu declanșarea celui de al Doilea Război Mondial în luna septembrie a aceluiași an.

Ultimii ani[modificare | modificare sursă]

Se angajează la restaurantul „Modern” din Sărindar, unde îl asculta cu regularitate Ionel Perlea și, uneori, George Enescu. În timpul unui turneu din 1943 la Ankara și Istanbul, suferă un accident vascular cerebral, în urma căruia mișcările cu mâna stângă devin dificile. Totuși, Grigoraș Dinicu nu renunță la „Hora octava”, „Hora lăutarilor”, „Hora boierească”, „Hora de la Chițorani”, etc. În 1946, vine să-l revadă Yehudi Menuhin, pentru care interpretează pentru ultima dată "Ciocârlia". În 1947, artistul simte o durere din ce în ce mai intensă la gât. Se pune diagnosticul unui cancer al laringelui urmat de o inevitabilă intervenție chirurgicală. După o a doua operație, Grigoraș Dinicu moare la 28 martie 1949 în București. A fost înhumat la Cimitirul „Pătrunjel” (azi „Reînvierea”), foarte aproape de lăutari ca Sava Pădureanu, Cristache Ciolac, Costică Pompieru. La înmormântare, Orchestra „Barbu Lăutaru” condusă de Ionel Budișteanu a cântat „Hora staccato”.

Discografie[modificare | modificare sursă]

Galerie de imagini[modificare | modificare sursă]

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • Cosma, Viorel: Figuri de lăutari, Ed. Muzicală a Uniunii Compozitorilor, București, 1960
  • Cosma, Viorel: Lăutarii de ieri și de azi, ediția a II-a, Ed. Du Style, București , 1996
  • Sbârcea, George: Ciocârlia fără moarte. Grigoraș Dinicu și Bucureștiul lăutarilor de altădată, Ed. Muzicală a Uniunii Compozitorilor, București, 1970


Commons
Wikimedia Commons conține materiale multimedia legate de Grigoraș Dinicu