Cristache Ciolac
| Cristache Ciolac | ||
 Lăutarul Cristache Ciolac în epoca de maturitate artistică.
|
||
| Informații generale | ||
|---|---|---|
| Data și locul nașterii |  1870, București |
|
| Data și locul decesului | 1927, București |
|
| Gen muzical | Lăutărească, Populară | |
| Instrument(e) | Vioară | |
modifică  |
||
Cristache Ciolac, (n. 1870, București - d. 1927, București) a fost un violonist român, unul dintre primii creatori ai folclorului orășenesc, transformând tehnica lăutarilor români după stilul său propriu de interpretare (secunda mărită lăutărească și tendința spre un stil de virtuozitate). El a reușit, prin maniera sa de interpretare, să ridice tehnica violonistică lăutărească, fiind o influență uriașă pentru stilul dezvoltat mai târziu de Nicolae Buică și Grigoraș Dinicu.
Cuprins |
Biografie [modificare]
Originar din București, născut în 1870, în casa părintească cu No. 9 din str. Speranței. Alături de frații săi, Fotache Ciolac și Dănică Ciolac a deprins dibla în cercul de musică al tatălui său, muscalagiul Radu Ciolac, din tarafurile de la „Hanu Roșu” sau „Petrache” din Dealu Filaretului (literatul Radu D. Rosetti, In ziarul ,,Universul" din 2 Martie 1927, publică necrologul lui Cristache Ciolac).[1]
Pentru a doua epocă de regenerare a vieții naționale sufletești, Cristache Ciolac a fost ceea ce Barbu Lăutaru fusese în prima jumătate a secolului al 19-lea. Lăutar, de rasa celor de odinioară, care-și crease faima aproape europenească, fără să cunoască o notă muzicală, ci totul după auz.[1]
O întreagă generație, boierească în intimitatea ei familiară sau publică, s-a delectat și, sub imboldul arcușului său, s-a lăsat dusă de vărtejul vrăjilor melodioase. Aproape 40 de ani n-a fost petrecere, nuntă, banchet, fără taraful lui Ciolac, și tot el era chemat să delecteze urechile monarhilor și persoanelor distinse, vizitatori ai Curții regale romanești.[1]
Cariera artistică [modificare]
Câte alaiuri domnești, cate evenimente mari din istoria României moderne nu ne-a slăvit cu vioara lui fermecată. C-a fost masă mare de 10 mai, banchet la inaugurarea podului de peste Dunăre, nuntă de argint a regelui Carol, casătoria regelui Ferdinand, Ciolac era nelipsit, ca și în climaterica stațiune din Sinaia, unde muzica sa se îngâna cu susurul apei Peleșului. A fost, într-adevăr, un fenomen al muzicii românești, apreciat de marii: Enescu, Lubelie, Paderewsky, Jaques Thibaud, etc.[2]
La Paris, cu ocazia Expozției din 1889, șefii de orchestră trebuiau să execute un marș de deschidere. Ciolac, care nu cunoștea o notă, învățase melodia ascultând la repetiție cum o cântau ceilalți. Într-o sală cu mii de spectatori concertul începea, urmărit de melomanii cu interes. Un scurt circuit stinse electricitatea pe la mijlocul piesei ce se execută și orchestra încetă. Auditorii și muzicanții uluiți auziră atunci răsunând înainte în beznă o singură vioară, a lui Christache, care-și urmă partiția până la sfârșit, recompensat cu urale și aplauze furtunoase.[3]
A doua zi Christache Ciolac a fost invitat cu taraful său în gradina reședinței palatului Elisée, la serbarea oferită de Președintele republicii franceze. Obținură cel mai mare succes, vioara lui plangea si suspina cu accente de irezistibil farmec. Președintele Loubet, personal ii oferi 2.000 de franci francezi. O nul. „Nu pot primi acești bani, ii spuse lăutarul nostru, marea cinste de a fi cântat în fața Președintelui republicii franceze nu trebuie să fiu plătit”. A doua zi, Christache Ciolac, a fost numit „Ofițer de Academie”.[3]
De atunci, nu s-a mai dus în Franța, la Paris, tara care l-a apreciat, a rămas însă devotatul ei prieten, dovedit ori de câte ori prilejul i-a venit în cale. Academicianul francez Jean Richepin, după conferința ținută în București, la Institutul Pompilian s-a delectat savurând pe Ciolac până la ziuă, și, la fel ca întrevederea Lyszt-Barbu, Richepin l-a sărutat și întors în Franța și-a publicat impresiile entuziaste despre Cristache în „Les Annales”. În 1904, după concertul dat de Jaques Thibaud în București, celebrul viorist se duse împreună cu muzicianul român, M. Mărgăritescu, la restaurantul unde cânta Christache. Acesta s-a sculat la sosirea celebrului său confrate și, cu tot taraful său, i-a tras o marsilieză atât de strașnica, încât, de sigur, a făcut sa tresară de fericire inspiratul Rouget de Lysle în ultimul său lăcaș (revista „Musica”, No. 8 din 1908).[4]
Meritele sale au fost răsplătite cu atâtea mari atențiuni dernite din dărnicia atâtor mari simțiri musicale: „Ofițer de Academie”, „Legiunea de onoare «Bene-Merenti»”, „Steaua Remânier”. Aureola sa se complectează însă strălucitor cu fotografiile si autografele marilor artiști: G. Enescu (E vorba de un volum de cântece popular românești la care a colaborat și Ciolac), Sarah Bernhardt, Paderewsky, Robert de Flers și mai cu seamă, autografele Președintelui republicii franceze Loubet și Țarul Rusiei.[4]
Perioada războiului [modificare]
A început războiul cel mare. Oamenii înțelegători l-au ferit de focul frontului. În uniformă de infanterist își îndeplinea datoria la marele cartier. Seara, după sfârșitul serviciilor, cânta, pe înfundate, cântecul restriștei, doina durerii.
Biruința a venit, dar bietul Ciolac n-a avut parte să întoneze marșul mult așteptat. O infirmitate năprasnică i-a încremenit brațul, și privind deznădăjduit arcușul căzut la picioarele tremurânde, s-a scoborât, de pe estradă, care-l înălțase atâția ani, pentru ca să n-o suie nici odată.[5]
Ridicat în înălțimi amețitoare, slăvitul până ieri, se vede dintr-odată părăsit de putere. Demoralizat în sufletul său de paralizia ce progresa, fără speranțe de a-și mai reveni, deposedat, cu cruzime, de căminul rezervat bătrâneților sale, își târâie neputincios corpul paralitic, până când un suflet al lui Dumnezeu, fosta cântăreață Elena Pandele Botea îl aciuiază în bordeiul ei, de pe un loc viran de la marginea Bucureștilor.[5]
Decesul [modificare]
După o lungă și chinuitoare suferință moare la 26 februarie 1927, ora 9 seara. Într-un sicriu improvizat, nebărbierit, cu haină de cerșetor, l-au înmormântat în cimitirul „Pătrunjel”, cu ajutor bănesc adunat cu talerul.[5]
Aprecieri [modificare]
Bibliografie [modificare]
- Cosma, Viorel: Figuri de lăutari, Editura "Muzicală" a Uniunii Compozitorilor, București, 1960, p. 228
- Cosma, Viorel: Lăutarii de ieri și de azi, ediția a II-a, Ed. Du Style, București, 1996, p. 384. ISBN 973-92460-5-2
- Cosma, Viorel: București. Citadela seculară a lăutarilor români, Fundația culturală Gheorghe Marin Sepeteanu, București, 2009, pag. 559, ISBN 978-973-88609-7-1
- Poslușnicu, Mihail Gr.: Istoria musicei la români. De la Renaștere până în epoca de consolidare a culturii artistice. Cu 193 chipuri în text, București, 1928, p. 632
