Giulgiul din Torino

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Salt la: Navigare, căutare
Negativul imaginii giulgiului din Torino

Giulgiul din Torino, numit de unii creştini Sfântul Giulgiu, este o pânză de in, păstrată la capela regală a Catedralei Sfântul Ioan Botezătorul din Torino şi pe care se află imprimată imaginea corpului unui om care prezintă semne de agresiune fizică şi în special de crucificare. De-a lungul timpului, a generat numeroase controverse. Astfel, credincioşii creştini îl consideră o relicvă: linţoliul în care ar fi fost învelit Iisus Christos după crucificare. Oamenii de ştiinţă şi o parte din opinia publică (inclusiv persoane creştine) consideră că este vorba de un artefact. Neîncrederea în autenticitatea giulgiului nu se opune dogmei sau cultului creştin.

Cuprins

[modifică] Descriere

Giulgiul are lungimea de 4,36 m, lăţimea de 1,10 m şi este alcătuit din fire de in tors manual, iar urzeala este executată tot manual. Pe ţesătură apar două amprente: partea din faţă şi cea din spate a unui bărbat neîmbrăcat, biciuit şi probabil crucificat. Corpul a fost aşezat pe spate, pe jumătatea inferioară a giulgiului, petrecându-se cealaltă jumătate pe deasupra. Materialul prezintă numeroase găuri (în prezent peticite), locurile presupuse a fi ars la incendiul din 1532 şi mai multe pete de apă de la stingerea flăcărilor.

[modifică] Istoric

[modifică] Perioada anterioară secolului al XIV-lea

Abgar din Edessa prezentând giulgiul, imagine din secolul al X-lea

Conform textului biblic, a treia zi de la moartea lui Iisus Hristos, apostolii Ioan şi Petru au intrat în mormânt, dar acesta era gol. Trupul lui Iisus dispăruse, dar giulgiul în care fusese înfăşurat era aruncat pe jos şi într-un colţ, împăturită, se afla pânza cu care chipul Mântuitorului fusese şters de sudoare şi sânge.

Istoria giulgiului din Torino este învăluită în mister. Prima dovadă a existenţei giulgiului apare într-una din scrisorile Episcopului din Saragosa, la mijlocul secolului al VII-lea.[1] Provenienţa giulgiului nu este pe deplin elucidată. După unele surse istorice, giulgiul ar fi fost dus din Ierusalim, după moartea lui Iisus, regelui Abgar din Edessa (azi: Urfa, Turcia), care l-ar fi ascuns într-un perete al cetăţii. Sfântul Ioan Damaschinul, în lucrarea sa anti-iconoclastă „Despre icoane”, face o descriere a giulgiului şi îl identifică cu acea „imagine de la Edessa”.[2]

Ulterior, această presupunere s-a dovedit a fi eronată, prin studiile cercetătorului contemporan Averil Cameron, expert în istorie antică şi bizantină.[3] În secolul al VI-lea, se pare că giulgiul ar fi fost redescoperit, iar în anul 944 ar fi fost dus de la Edessa în capitala bizantină, Constantinopol. Gregorius Refendarius, arhidiacon al Hagia Sophia (Sfânta Sofia) declară sub jurământ că pânza de la Edessa conţine urmele trupului lui Iisus Hristos şi pete de sânge ce ar corespunde unei răni laterale[4].

Până în secolul al XII-lea, în Occident nu s-a ştiut aproape nimic despre giulgiu. În schimb, în Răsărit, evlavia pentru pânzele înfăşurarii, venerarea pentru marama şi închinarea la Chipul Domnului erau mijloace şi căi de verificare a credinţei, mai ales după Sinodul al VII-lea Ecumenic (787).

În anul 1172, Amonis, regele Ierusalimului, însoţit de cronicarul Wilhelm de Tyr, soseşte la Curtea Bizanţului. Împăratul Manuel I Comnenul, obişnuit cu vizite şi cu faste ceremonii, arată oaspeţilor comorile Bizanţului din timpul lui Constantin cel Mare, Teodosie, Justinian şi al altor împăraţi. Cei doi rămân uimiţi de cele aflate despre Iisus Hristos, de vederea cuielor, suliţei, bureţilor pentru oţet şi giulgiului.

În jurul anului 1200, Nicolae Messoritis, la cererea Curţii Bizantine şi patriarhului de Constantinopol face un nou inventar la Capela "Sf. Maria", pune giulgiul, alte relicve şi numeroase alte obiecte considerate sfinte într-o lădiţă şi le transferă pentru mai multă siguranţă în Biserica Mănăstirii din Vlaherne, notând: „Giulgiul este din pânză obişnuită de in, miroase încă tare a smirnă”. Cel mai mult au fost atraşi de mirajul giulgiului apusenii. Cavalerul Roberto de Clari, cronicarul Cruciadei a patra, scria încă din 1203: „deşi am vederea slabă, cred că am văzut chipul lui Hristos pe o pânză din Bizanţ”.

În 1204, cruciaţii cuceresc Constantinopolul. Avizi dupa bogăţie, capturează cât mai multe obiecte sfinte pentru a le valorifica. În cele din urmă, giulgiul ajunge în posesia lui Othon de la Roche. Acesta îl trimite pe ascuns tatălui său, Donche de la Roche. Astfel giulgiul ajunge în 1206 la Lirey, Franţa, în grija episcopului Amedeo de Besançon, care îl depune la Biserica Sfântul Ştefan.

[modifică] Secolul al XIV-lea

În 1349, un fanatic aprinde focul lângă incintă şi un incendiu mistuie biserica; ca prin minune, giulgiul este salvat fără a suferi vreo daună. Nobilul Geoffrey de Charny plăteşte sume mari de bani şi ridica relicva de la Lirey, ducând-o la Trieste. După puţină vreme, pânza este depusă în biserica Sf. Hipolit, transportată cu mare cinste la Chymy (Belgia).

În 1353, de Charny este însărcinat de regele Ioan al II-lea (cel Bun) să fondeze o biserică în Lirey, Troyes (departamentul Aube). Acolo, în 1357, are loc prima prezentare publică a giulgiului în Europa. Portretele lui Iisus apărute după secolul al VI-lea şi raspândite în toata lumea se aseamănă cu chipul imprimat pe giulgiu.[5]

În secolul al XIV-lea, giulgiul a fost expus în mai multe rânduri, dar nu în mod continuu deoarece, în 1370, episcopul de Troyes, Henri de Poitiers interzice venerarea imaginii, susţinând că este un fals şi că Evangheliile nu pomenesc existenţa unui astfel de obiect. Succesorul lui de Poitiers, episcopul Pierre d'Arcis, susţine acelaşi lucru într-o scrisoare din 1389 către anti-papa Clement al VII-lea, menţionând chiar şi numele artistului care pretinde că a realizat giulgiul.[6] Totusi Clement al VII-lea încurajează, în 1390, pelerinajele în scopul venerarii giulgiului şi aceasta pentru obţinerea de venituri prin vânzare de indulgenţe.

[modifică] Secolul al XV-lea

În 1418, Humbert de Villersexel, conte de la Roche, lord de Saint-Hippolyte-sur-Doubs, mută giulgiul în castelul său de la Montfort, Doubs, pentru a-l proteja împotriva hoţilor. După moartea contelui, soţia lui, Margaret, călătoreşte în diverse locuri unde expune giulgiul, în special la Liège şi Geneva. În 1453, ea îl vinde în schimbul unui castel din Varambon (Franţa). Noul proprietar, Ludovic I de Savoia, îl depune la Saint-Chapelle din Chambéry.

Începând cu 1471, giulgiul este expus în mai multe oraşe europene ca: Vercelli, Ivrea, Susa (Italia), Chambery, Avigliana.

[modifică] Secolul al XVI-lea şi până în prezent

Prima fotografie a giulgiului din Torino, realizată în 1898 de Secondo Pia. Este interesant faptul că negativul este mai clar decât pozitivul.
Afiş din 1898, care anunţă expunerea publică a gulgiului.

Mai târziu, giulgiul a fost donat casei princiare de Savoya (Franţa). În 1578, a fost predat Domului din Torino, rămânând totuşi proprietatea familiei de Savoya (până în 1983, cand a fost predat Vaticanului). Cu un ceremonial deosebit pânza este dusă în 1578 la Catedrala „Sfântul Ioan Botezătorul” din Torino.

În 1898, cavalerul Secondo Pia a avut ideea de a fotografia „pânza sfântă” pentru publicitate în toata lumea, dar pe negativ în loc de fâşii obişnuite, i-a apărut imaginea unui om în suferinţă, după descrierea fotografului.[7][8] Isteria provocată de accesul la giulgiu a determinat municipalitatea din Torino să închidă lada cu relicva. Pentru prudenţă, giulgiul nu a mai fost expus.

În 1931, cardinalul din Torino a încuviinţat expunerea pânzelor, nu numai giulgiul, ci şi alte fâşii bănuite că ar poseda puteri miraculoase (husa cu care a fost învelit giulgiul). De data aceasta, savanţii din diferite domenii au început investigaţiile. Când toata lumea credea ca pe pânză „a fost pictat” chipul lui Iisus Hristos, biologii şi antropologii constată fantasticul: chipul apărut este al unui om, fiind din sânge, nu din vopsele. În 1946, giulgiul a fost expus din nou în acelaşi loc, reluându-se pelerinajul, în ciuda războiului.

În martie 1983, după decesul fostului rege italian Umberto I de Savoia, giulgiul a intrat în posesia Vaticanului, cu condiţia păstrării sale în continuare în relicviarul Domului din Torino.

În vara lui 2008, Papa Benedict al XVI-lea acceptă dorinţa arhiepiscopului de Torino, cardinalul Severino Poletto, ca „în primavara anului 2010 să aibă loc o altă expunere solemnă a Giulgiului”. Expunerea „va oferi o ocazie potrivită de contemplare a Feţei misterioase ce vorbeşte în tăcere inimilor oamenilor, invitându-i să recunoască acolo faţa lui Dumnezeu”, declară papa.[9]

[modifică] Controverse

Giulgiul a constituit subiectul a numeroase şi aprinse controverse între oameni de ştiinţă, reprezentanţi ai religiei creştine, istorici şi scriitori, mai ales în ce priveşte modul şi momentul în obiectul şi-a făcut apariţia cu amprentele binecunoscute. O parte importantă a credincioşilor creştini susţine că ar fi pânza cu care Iisus a fost acoperit după coborârea Lui de pe cruce şi că păstreaza întiparită imaginea sa. Dimpotrivă, scepticii consideră obiectul a fi un fals rafinat.

[modifică] Analizele ştiinţifice

În 1988, Sfântul Scaun îşi dă acordul pentru efectuarea unei datări cu carbon radioactiv. În acest scop, o porţiune dintr-un colţ este decupată şi trimisă la trei laboratoare, şi anume cele ale Universităţii din Oxford, Universităţii din Arizona şi cel din cadrul Institutului Federal de Tehnologie din Elveţia. Toate acestea au indicat data de provenienţă ca fiind situată în perioada 1260 - 1390.[10][11]

Deşi efectuată independent de trei laboratoare, acestă datare a fost imediat contestată, nefiind acceptată de întreaga lume ştiinţifică (cu atât mai puţin de cea religioasă). Unul din argumentele aduse de către Anna Arnoldi (Universitatea din Milano) şi Raymond Rogers (Universitatea din California) menţionează eventuala contaminare bacterială care poate afecta precizia unui astfel de test. Mai mult, Rogers, pe baza studiilor microchimice referitoare la conţinutul de vanilină (polimer ce rezultă din descompunerea termică a ligninei din cadrul ţesăturii de in) concluzionează că vârsta linţoliului ar fi cuprinsă între 1300 şi 3000 de ani.[12] Pe de alta parte, reprezentanţii curentului sceptic contrazic opinia lui Rogers, considerând studiul efectuat de acesta ca fiind incomplet, lipsit de consistenţă şi că denaturează analiza ştiinţifică în favoarea orientării religioase.[13]

O echipă condusă de Leoncio A. Garza-Valdes şi Stephen J. Mattingly (Universiatea San Antonio din Texas) au adus un alt argument referitor la reziduurile bacteriale conţinute de giulgiu[14], subliniind faptul că acea contaminare bacterială a mostrei supusă studiului afecteaza acurateţea datării cu carbon-14.

Biserica Catolică, actualul custode al giulgiului, nu s-a pronunţat niciodată în mod oficial asupra autenticităţii, considerând că aceasta nu ajută cu nimic religiei crestine, dar a acceptat rezultatul datării cu radiocarbon efectuate în 1988, care a indicat ca origine perioada medievală 1260 - 1390.[15].

Analizorul VP-8, folosit de NASA, realizează o imagine tridimensională a giulgiului.[16]

La ora actuală, nu se poate afirma cu certitudine care este perioada reală când giulgiul a fost ţesut. Practic, misterul giulgiului a rămas şi pe mai departe neelucidat.[17]

[modifică] Reflectare în literatură

  • Knight Chritopher, Lomas Robert, Al doilea Mesia. Templierii, Giulgiul din Torino si marele secret al Francmasoneriei

[modifică] Note

  1. ^ Humber, Thomas: The Sacred Shroud. New York: Pocket Books, 1980. ISBN 0-671-41889-0
  2. ^ St. John of Damascene on Holy Images
  3. ^ Averil Cameron, The Sceptic and the Shroud London: King's College Inaugural Lecture monograph (1980)
  4. ^ Conform Shroud.com şi ImperoBizantino.it
  5. ^ Conform Catholic Encyclopedia
  6. ^ Vezi Huinfo.at
  7. ^ Conform Time.com
  8. ^ Bernard Ruffin, 1999, The Shroud of Turin ISBN 0-87973-617-8
  9. ^ Conform Noutăţi Ortodoxe.ro
  10. ^ Damon, P.E., Radiocarbon dating of the Shroud of Turin
  11. ^ Ştiinţa şi giulgiul: Microbiologia întâlneşte arheologia într-o noua căutare de răspunsuri, The Mission, Spring. Extras din 2007-04-01.
  12. ^ Rogers, Raymond, Studies on the Radiocarbon Sample from the Shroud of Turin, 20 ian. 2005.
  13. ^ Conform Claims of Invalid “Shroud” Radiocarbon Date Cut from Whole Cloth, accesat la data de 1 ian. 2007.
  14. ^ Microbiology meets archaeology in a renewed quest for answers
  15. ^ Vezi H E Gove, Dating the Turin Shroud-An Assessment, Radiocarbon 32:1, 87-92, 1990
  16. ^ Vezi Imaging.org
  17. ^ Conform Geocities.com

[modifică] Bibliografie

  • Markus von Hהnsel-Hohenhausen: The Countenance in the World: Thoughts on Identity in the twenty-first Century. Fouquי Publishers, London 2005, ISBN 1-904632-25-4
  • Harry Gove: Relic, Icon or Hoax? Carbon Dating the Turin Shroud. Institute of Physics Publishing, (1996)
  • David Sox: The Shroud Unmasked. The Canterbury Press (1988) ISBN 0-947293-07-8
  • Walter C. McCrone: Judgment day for the Shroud of Turin. Amherst, N.Y., Prometheus Books, (1999) ISBN 1-57392-679-5

[modifică] Vezi şi

[modifică] Legături externe

[modifică] Pro-autenticitate

[modifică] Scepticism

Adus de la http://ro.wikipedia.org/wiki/Giulgiul_din_Torino
Unelte personale