Primul Război din Indochina

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Primul Război din Indochina
Parte a Războiului Rece
HD-SN-99-02041.JPEG
O patrulă a Legiunii Străine într-o zonă controlată de comuniști
Informații generale
Perioadă 19 decembrie 1946-1 august1954
Loc Indochina Franceză în principal Vietnamul de Nord
Rezultat Victoria Republicii Democrate Vietnam (a Viet Min-ului)

Retragerea Franței
Crearea Cambodgiei
Crearea Laosului

Combatanți
Franța Uniunea Franceză

Franța Franța (1945–1954)
Franța Indochina Franceză
Vietnamul de Sud Vietnam (1949–1954)
Cambodgia Cambodgia(1953–1954)
Laos Laos (1949–1954) Sprijinit de:
Statele Unite Statele Unite ale Americii[1] (1950–1954)

Flag of Vietnam.svg Republica Democrată Vietnam
Laos Pathet Lao[2]
Cambodgia Khmer Issarak[3]

Sprijinit de:[4]
uChina China [5]
Uniunea Sovietică U.R.S.S.[5]

Conducători
Corpul Expediționar Francez

Franța Leclerc (1945–1946)
Franța Valluy (1946–48)
Franța Blaizot (1948–49)
Franța Carpentier (1949–50)
Franța Tassigny (1950–51)
Franța Salan (1952–53)
Franța Navarre (1953–54)
Armata Națională Vietnameză
Vietnamul de Sud Nguyen Van Hinh (1950–1954)

Flag of Vietnam.svg Ho Și Min,
Flag of Vietnam.svg Võ Nguyên Giáp,
Laos Souphanouvong
Efective
Uniunea Franceză ~ 190.000
Trupe auxiliare locale: 55.000
State of Vietnam: 150.000[6]
Total: ~400.000
~125,000 Trupe regulate,
75.000 Regional,
250.000 Forțe populare/Iregulare[7]
Total: 450,000
Pierderi
Uniunea Franceză: 75,581 morți,
64.127 răniți,
40.000 prizonieri

Statul Vietnam: 419.000 morți, răniți sau capturați[8]
Total: ~560,000+ morți, răniți sau capturați

În total:
300,000+ morți,
500,000+ răniți,
100,000+ capturați
Total: 900,000+ morți, răniți sau capturați

Primul Război din Indochina (cunoscut de asemenea și cu numele de Războiul Franța Indochina, Războiul antifrancez, Războiul franco-vietnamez , Războiul franco-Vietmin, Războiul Indochinez, Războiul murdar în Franța, și Războiul de rezistență antifranceză în Vietnamul contemporan), se spune că a început în Indochina Franceză pe 19 decembrie 1946 și a durat până la 1 august 1954. De fapt, lupta între forțele franceze și adversarii lor, Viet Min-ul, datează din luna septembrie 1945.

Conflictul a antrenat o serie de participanți, inclusiv Corpul Expediționar Francez, condus de Franța și susținută de către Armata Națională Vietnameză a împăratului Bao Đại împotriva Viet Min-ului, condus de Ho Și Min și Vo Nguyen Giap. Cele mai multe lupte au avut loc în Tonkin, în nordul Vietnamului, deși conflictul a cuprins întreaga țară și, de asemenea, s-a extins în țările vecine al Protectoratului Francez din Indochina, Laos și Cambodgia.

După reocuparea de la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial a Indochinei de către francezi, în zona care a căzut sub ocupație japoneză, Viet Min a lansat o rebeliune împotriva autorităților franceze care guvernau coloniile franceze din Indochina. Primii ani de război au avut ca rezultat o insurgență la nivel rural față de autoritatea franceză. Cu toate acestea, după ce comuniștii chinezi în 1949 au ajuns la granița Vietnamului de Nord, conflictul s-a transformat într-un război convențional între două armate, echipate cu arme moderne, furnizate de către Statele Unite și Uniunea Sovietică. [9]

Forțele Uniunii franceze includeau trupele coloniale din fostul imperiu (din Maroc, Algeria, Tunisia, Laos, Cambodgia, Vietnam și minorități etnice), trupele franceze profesioniste și unitățile Legiunii străine. Utilizarea a recruților din orașele franceze a fost interzisă de către guvern pentru a preveni ca războiul să devină din ce în ce mai nepopular în Franța. În Franța războiul a fost numit „războiul murdar” (La salle guerre) de către intelectuali de stânga din Franța (inclusiv scriitorul Jean Paul Sartre).

Origini[modificare | modificare sursă]

Situația istorică[modificare | modificare sursă]

Indochina franceză.

În 1884, Franța a colonizat Cocincin, Annam, Tonkin, Laos, și Cambogia cu numele de Indochina Franceză.

În timpul primului război mondial, Annamiții, numele dat până în 1945 vietnamezilor au ajutat la efortul de război pe linia frontului și în fabricile franceze.

În 1920 și la începutul anilor 1930, odată cu revolta Vinh și revolta Yen Bai (evocat în 1992, de filmul francez Indochina), închisorile, ca de exmplu închisoarea Pulo Condor, au contribuit la dezvoltarea naționalismului în direcții foarte diferite:

  • Regaliștii Curții Hue, ca familia Ngo Dinh Diem: tatăl său a fondat Școala Națională "Quoc Hoc" din Hue, frecventat de Ngo Dinh Diem și apoi de Ho Și Min. Primul dintre toți este, cu siguranță Prințul Vinh San (1899-1945) înscăunat în 1907 sub numele dinastic de "împăratul Duy Tan", detronat în 1916, exilat de către autoritățile coloniale care a murit misterios pe 26 decembrie 1945 într-un accident de avion în Africa Centrală, la scurt timp după declarația de independență a Vietnamului, de la 2 septembrie 1945.
  • Pro-japonezii, care au fondat Partidul "Dai Viêt", după intelectualul naționalist Phan Boi Chau, un pionier al naționalismului vietnamez a secolului XX, exilat în Japonia de către administrația colonială franceză.
  • Partidul naționalist pro-chinez VNQDĐ (Việt Nam Quốc Dân Đảng), apropiat de Kuomintangul lui Sun Iat-sen și Chiang Kai-Shek, care au lansat revolta eșuată Vin și revolta Yen Bai în 1920 și 1930.
  • Pacifiști de Phan Châu Trinh (bunicul lui Nguyên Thi Binh).
  • Comuniștii de la Partidul Comunist Indochinese (PCI), fondat în 1930 de către Nguyen Quoc Ai (mai târziu numit Ho Și Min), în Hong Kong. În Vietnam PCI a fost cel mai importante grup naționalist.

Consecințele celui de-Al Doilea Război Mondial[modificare | modificare sursă]

În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial ocupația japoneză le-a arătat vietnamezilor slăbiciunea colonizatorului lor: administrația franceză, comandată acum direct de guvernul de la Vichy, care din varii motive colabora cu Japonia imperialistă, acorda diferite concesii economice și militare Japoniei. Într-adevăr, slăbiciunea situației forțelor franceze din Vietnam și izolarea lor lăsa puține opțiuni în negocierile cu japonezii: negocierea era respinsă de japonezi și japonezii își impuneau dorița. Acest lucru a contribuit la dezvoltarea naționalismului vietnamez. În acel moment vietnamezii luptau împotriva japonezilor de partea Aliaților. După Revoluția din august și capitularea Japoniei, în septembrie 1945 Ho Și Min a declarat independența Vietnamului. În epoca Armistițiului din 1940 și de la crearea Regimului de la Vichy, Indochina franceză a fost administrată de generalul Georges Catroux (numit în august 1939), care a încercat să rezolve problemele cu Siamul și Japonia, însă activitatea sa a nemulțumiți noul guvern - în special facilitățile acordate japonezilor - fiind înlocuit de amiralul Jean Decoux. În cele din urmă, fiind complet izolat de Franța, având forțe militare insuficiente cu care să acopere întreaga peninsulă, noul guvernator al Indochinei în cele din urmă a început să cedeze tot mai mult japonezilor. Astfel, armatele japoneze au fost autorizate să se deplaseze liber de la granița cu China până la granița cu Siam (din 1939 redenumit Tailanda). Trebuie remarcat faptul că general Catroux s-a alăturat ulterior generalului Charles de Gaulle.

La 09 martie 1945, guvernul de la Vichy, care era încă în funcție, și armata franceză din Indochina a fost atacată de către japonezi. Au fost atacate posturile militare franceze în întreaga Indochina (Vietnam, Laos, Cambodgia). În orașele Hanoi și Langson trupele japoneze au masacrat europenii și trupele annamite, în ciuda promisiunilor făcute, că în caz de capitulare le lasă liberă trecere. Unele unități au fost capabile să scape și să se retragă în China (coloana Alessandri, de exemplu), sau să lupte în junglă (oamenii lui Jedburgh, parașutați să organizeze mișcare de partizani anti-japonez și instruiți de către britanici în India și Birmania, unii dintre acești bărbați mai târziu au reocupat orașele Vientiane și Savanaketh în Laos). Guvernul american a interzis trupelor sale din China să intervină. Numai generalul Claire Lee Chennault, liderul celebrilor Tigrii zburători a încercat, împotriva ordinelor primite, să ajute trupele în retragere. Civilii francezi și "indochinezii" simpatizanți au fost închiși în lagăre de detenție conduse de Kampetai (poliția sau jandarmeria militară japoneză), unii dintre captivi fiind torturați, înfometați și abandonați. La 10 martie 1945 japonezii au proclamat independența Vietnamului, menținerea autorității împăratului Bao Dai cu Pham Quynh șef al guvernului, apoi înlocuirea lui câteva zile mai târziu cu Tran Trong Kim. Pe de altă parte, în timpul celui de-al doilea război mondial, statul major al Aliaților (SUA), în Asia în 1942 a decis să se separe cele două zone geografice din Indochina în două zone de luptă Nordul putea fi ocupat de către naționaliștii chinezi ai lui Chiang Kai-Shek și sudul de Marea Britanie. Această separare, aprobată apoi de URSS, a fost confirmat de Acordul de la Potsdam.

Întoarcerea forțelor franceze[modificare | modificare sursă]

La 24 martie 1945, Guvernul provizoriu al Republicii Franceze a declarat dorința de a crea o Federație Indochineză în cadrul Uniunii Franceze. Franța a trimis la începutul anului 1945 trei emisari (Pierre Messmer, Jean Sainteny eși Paul Mus) în Indochina, încă sub controlul administrației guvernului Petain. Parașutat de britanici în Colombo, numai Paul Mus a scăpat la Yunnan, ceilalți doi fiind luați prizonier de japonezi.

La 2 septembrie 1945, Japonia a capitulat. Conferința de la Potsdam a încredințat dezarmarea trupelor japonez în nord Chinei și în sud Regatului Unit al Marii Britanii. Franța trebuia să acționeze rapid pentru a-și reafirma prezența. Generalul Charles de Gaulle, șeful guvernului interimar l-a numit pe amiralul Thierry d'Argenlieu, Înalt Comisar al Franței și comandantul șef pe generalul Philippe Leclerc, comandantul trupelor, cu misiunea de a restabili suveranitatea franceză în Indochina eliberată, dar și a face "ceva nou", adică, prin construirea unei Federații Indochineze independente în cadrul noii Uniuni Franceze. Marinei i s-a dat responsabilitatea transportarea forțelor armate în Indochina, plasate sub comanda generalului Leclerc.

Războiul[modificare | modificare sursă]

Campania din 1946[modificare | modificare sursă]

Data de 19 decembrie 1946 a marcat debutul Primului Război din Indochina: după bombardarea portului din Haiphong de marina franceză datorită unui conflict de interese cu privire la taxele de import. La 23 noiembrie 1946 flota franceză a început un bombardament naval al orașului, ucigând peste 6.000 civili vietnamezi conform unei surse[10] și peste 2.000 persoane coinform alteia.[11]

Vietnamezii nu au intenționat niciodată să renunțe, cum spunea generalul Võ Nguyên Giáp, care curând a adus 30.000 de oameni pentru a ataca orașul. Deși francezii au fost depășiți numeric, arme lor superioare și sprijinul naval a făcut orice imposibil orice atac Việt Minh. În decembrie între Việt Minh și francezi au izbucnit lupte și în Hanoi , Ho Chi Minh a fost forțat să evacueze capitala și să se retragă în zonele montane izolate. Războiul de gherilă a decurs apoi cu controlul francez a celei mai mari părți a țării, cu excepția zonelor îndepărtate.

Campania din 1947[modificare | modificare sursă]

Fișier:Ho Chi Minh 1946 cropped.jpg
Ho Și Min, președintele Vietnamului de Nord (oct. 1946)

În 1947, generalul Võ Nguyên Giáp și-a mutat comanda la Tân Trào. Francezii au trimis expediții militare pentru a ataca bazele sale, dar Giap a refuzat să se întâlnească cu aceștia în luptă deschisă. Ori de câte ori trupele franceze apăreau, Minh Việt dispărea. La sfârșitul aceluiași an francezii au lansat Operațiunea Lea pentru a scoate centrul de comunicații Việt Minh de la Bac Kan. Ei într-adevăr nu au reușit să-l captureze pe Ho Chi Minh și locotenenții săi cheie, dar 9000 soldați Viet Minh au fost uciși în timpul campaniei, care a fost o lovitură mare pentru insurgență.

Campania din 1948[modificare | modificare sursă]

Ho Și Min[modificare | modificare sursă]

Cotitura din 1949[modificare | modificare sursă]

Războiul împotriva comunismului[modificare | modificare sursă]

Ieșirea din război[modificare | modificare sursă]

Ostaticii Viet Min-ului și taberele de reeducare[modificare | modificare sursă]

Operațiunea Passage to Freedom[modificare | modificare sursă]

Ajutorul american[modificare | modificare sursă]

Forțele franceze în Indochina[modificare | modificare sursă]

Situația internă în Franța[modificare | modificare sursă]

Note în limba engleză[modificare | modificare sursă]

  1. ^ France honors CIA pilots
  2. ^ Jacques Dalloz, La Guerre d'Indochine 1945–1954, Seuil, Paris, 1987,pp. 129–130, 206
  3. ^ Jacques Dalloz, La Guerre d'Indochine 1945–1954, Seuil, Paris, 1987,pp. 129–130
  4. ^ US Secretary of State John Foster Dulles on the fall of Dien Bien Phu
  5. ^ a b [1]
  6. ^ Windrow, Martin (1998). The French Indochina War 1946–1954 (Men-At-Arms, 322). London: Osprey Publishing. pp. 11. ISBN 1-85532-789-9 
  7. ^ Windrow 1998, p. 23
  8. ^ France's world newspaper, 15-7-1954
  9. ^ Bernard B. Fall, Street Without Joy, p. 17.
  10. ^ Barnet, Richard J. (1968). Intervention and Revolution: The United States in the Third World. World Publishing. pp. 185. ISBN 0-529-02014-9. http://www.thirdworldtraveler.com/Insurgency_Revolution/America_Vietnam_IAR.html 
  11. ^ Prados, John (August 2007, Volume 20, Number 1). The Smaller Dragon Strikes. MHQ: The Quarterly Journal of Military History. pp. 50. ISSN 1040-5992. http://HistoryNet.com 

Referințe în limba engleză[modificare | modificare sursă]

  • Buttinger, Joseph (1972). A dragon defiant: a short history of Vietnam. Praeger 
  • Chaliand, Gérard. 1982. Guerrilla Strategies: An Historical Anthology from the Long March to Afghanistan, California. ISBN 0-520-04443-6
  • Chen Jian. 1993. "China and the First Indo-China War, 1950–54", The China Quarterly, No. 133. (March, 1993), pp. 85–110. London: School of Oriental and African Studies.
  • Cogan, Charles G. 2000. "L'attitude des États-Unis à l'égard de la guerre d'Indochine" in Vaïsse (2000: 51–88).
  • Devillers, Philippe; Lacouture, Jean (1969). End of a war; Indochina, 1954. Praeger 
  • Dunstan, Simon. 2004. Vietnam Tracks: Armor in Battle 1945–75, Osprey Publishing. ISBN 1-84176-833-2
  • Fall, Bernard B. (1967). Hell in a very small place: the siege of Dien Bien Phu. Lippincott 
  • Bernard Fall. 1994. Street Without Joy, Stackpole Books. ISBN 0-8117-1700-3
  • Fall, Bernard B. (1963). The two Viet-Nams: a political and military analysis. Praeger 
  • Vo Nguyen Giap. 1971. The Military Art of People's War. Modern Reader, New York & London. ISBN 0-85345-193-1
  • Hammer, Ellen Joy (1954). The struggle for Indochina. Stanford University Press 
  • Humphries, James. F. 1999. Through the Valley: Vietnam, 1967–1968, Lynne Rienner Publishers. ISBN 1-55587-821-0
  • Perkins, Mandaley. Hanoi, adieu: A bittersweet memoir of French Indochina. Sydney: Harper Perennial, 2006. ISBN 978-0-7322-8197-7, ISBN 0-7322-8197-0
  • Roy, Jules (1963). The battle of Dienbienphu. Pyramid Books 
  • Summers, JR., Harry G. Historical Atlas of the Vietnam War. New York: Houghton Mifflin, 1995. ISBN 0-395-72223-3
  • Lam Quang Thi. 2002. The Twenty-Five Year Century: A South Vietnamese General Remembers the Indochina War to the Fall of Saigon, University of North Texas. ISBN 1-57441-143-8
  • Vaïsse, Maurice (editor). 2000. L'Armée française dans la guerre d'Indochine (1946–1954). Editions Complexe, Paris. ISBN 978-2-87027-810-9
  • Wiest, Andrew (editor). Rolling Thunder in a Gentle Land. Oxford: Osprey Publishing, 2006. ISBN 978-1-84693-020-6
  • Martin Windrow. 1998. The French Indochina War, 1946–1954, Osprey. ISBN 1-85532-789-9
  • Martin Windrow. 2004. The Last Valley. Weidenfeld and Nicolson. ISBN 0-306-81386-6

Bibliografie în limba engleză[modificare | modificare sursă]

Legături externe[modificare | modificare sursă]