Maurice Merleau-Ponty

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Maurice Merleau-Ponty

Maurice-Jean-Jacques Merleau-Ponty (n. 14 martie 1908, Rochefort-sur-Mer - d. 3 mai 1961, Paris) a fost un filozof francez, reprezentant de prim rang al fenomenologiei, influențat în mare măsură de lucrările lui Edmund Husserl. Datorită legăturilor sale strânse într-o anumită perioadă cu Jean-Paul Sartre și cu Simone de Beauvoir este adesea socotit în mod eronat ca exponent al existențialismului.

Biografie[modificare | modificare sursă]

Maurice Merleau-Ponty se naște la 14 martie 1908 în Rochefort-sur-Mer, orășel portuar pe malul Atlanticului, în sud-vestul Franței. În vârstă de 6 ani își pierde tatăl, căzut în 1914 în Primul Război Mondial. Merleau-Ponty a primit o educație catolică și a fost de tânăr atras de filozofie. După studiile secundare la liceul "Louis-le-Grand" din Paris, devine elev la renumita "École normale supérieure", unde urmărește cu interes prelegerile lui Alexandre Kojève asupra filozofiei lui Hegel. În acest timp formația sa filozofică este influențată mai ales de lectura operelor lui Henri Bergson și ale neokantianului Leon Brunschvicg. În februarie 1929 audiază la Sorbonna conferințele lui Husserl pe tema fenomenologiei transcendentale, care vor fi publicate în 1931 în limba franceză. În 1930 este admis la cursurile pentru titlul de agregat în filozofie. Lucrează, începând din anul 1935, ca profesor la liceul din Chartre, apoi revine la Paris ca repetitor la Școala Normală Superioară, unde, în 1945 obține doctoratul în litere, în urma publicării a două cărți importante, "La structure du comportement" ("Structura comportamentului", 1942) și "Phénoménolgie de la Perception" ("Fenomenologia percepției", 1945). Ultima lucrare reflectă puternic influența fenomenologiei lui Husserl și tratează aspecte ale psihologiei configuraționale (Gestaltpsychologie), criticând pozițiile așa zisului cognitivism, care încearcă să explice modalitățile funcționale ale creierului omenesc pe baza regulilor și modelelor comportamentale.

După război, Merleau-Ponty se alătură grupului din jurul lui Jean-Paul Sartre și Simone de Beauvoir, cu care înființează revista de filozofie "Les Temps modernes", el deținând funcția de editor al paginilor politice. În 1952, în urma unor divergențe în evaluarea marxismului și a perspectivelor angajării sociale a intelectualilor, părăsește revista și se îndepărtează tot mai mult de Sartre. În confruntarea cu marxismul, Merleau-Ponty - spre deosebire de Sartre - accentuează că libertatea este totdeauna îngrădită prin însăși structura ființei umane, teză apropiată de pozițiile lui Martin Heidegger. Apariția în 1955 a cărții sale "Les Aventures de la dialectique" ("Aventurile dialecticii"), în care face o critică pertinentă a materialismului dialectic, deslănțuie furia Partidului Comunist Francez, care îi intentează un simulacru de "proces" în sala Mutualité din Paris, "tribunalul" fiind alcătuit din floarea filozofilor partidului, și care se încheie cu un "verdict" de condamnare a cărții.

În 1945, Merleau-Ponty este numit profesor de filozofie la universitatea din Lyon, apoi, între 1949 și 1952, profesor de psihologia copilului și pedagogie la Sorbonna. În sfârșit, în 1952, devine titular al catedrei de filozofie la "Collège de France", unde va rămâne până la moartea sa prematură în 1961.

Opera filozofică[modificare | modificare sursă]

Primatul percepției[modificare | modificare sursă]

Deja în primele sale lucrări, "Structura comportamentului" și "Fenomenologia percepției", Merleau-Ponti arată că percepția nu este rezultanta "atomilor" cauzatori ai senzațiilor, contrar concepției atomiste în tradiția lui John Locke, perpetuată în unele curente psihologice ale epocei, cum ar fi behaviorismul. După Merleau-Ponty, percepția are mai curând o dimensiune activă, în calitatea de inițiere primordială a lumii trăite. Această deschidere primordială stă la baza tezei sale asupra primatului percepției. În felul acesta, el modifică postulatul intențional al lui Husserl, după care "orice act al conștiinței este conștiința a ceva", dezvoltând teza conform căreia "orice act conștient este o conștiință perceptivă".

Pornind de la studiul percepției, Merleau-Ponty afirmă că, în mod necesar, corpul omenesc nu poate fi doar un obiect potențial de studiu al științei, ci o condiție permanentă a experienței, constituind prima deschidere perceptivă a lumii. Primatul percepției înseamnă, deci, primatul experienței, în măsura în care percepția se prezintă ca dimensiune activă și constitutivă.

Rolul limbajului și al artelor[modificare | modificare sursă]

În continuare, Merleau-Ponty se întreabă, cum poate un subiect să realizeze activități care depășeșsc nivelul organic al corpului fizic, cum sunt operațiile intelectuale și întreaga viață culturală. El încearcă să rezolve această problemă în lucrarea "Sur la Phénomenologie de langage" ("Fenomenologia limbajului" 1960), atribuind un rol preponderent limbajului, ca nucleu al culturii, examinând în special legăturile între dezvoltarea gândirii și a cunoașterii imediate, nu numai prin analiza achiziției vorbirii și a expresivității corporale, dar ținând cont și de aspectele patologice ale limbajului, de exprimarea prin mijlocirea picturii, cinematografiei, folosirea literară a limbajului în operele poetice.

Atenția acordată de Merleau-Ponty diverselor forme de exprimare artistică nu vizează teoretizarea frumosului estetic, nici nu este orientată spre stabilirea unor criterii normative în artă. Obiectivul său este de a analiza structurile care stau la baza expresiei artistice. Printre structurile considerate, studiul asupra stilului ocupă un loc important în lucrarea "Le langage indirect et les voix du silence" ("Limbajul indirect și vocile tăcerii", 1960). Deși era principial de acord cu concepțiile lui André Malraux, Merleau-Ponty consideră că noțiunea de stil este folosită de Malraux într-o accepțiune foarte subiectivă, fiind asimilată cu proiecția individualității artistului, alteori - dimpotrivă - cu optică metafizică. După el, este important să se analizeze această problematică pornind de la bază, recunoscând că stilul are în primul rând o exigență datorită primatului perceptiv, ceea ce implică luarea în considerație a dimensiunilor istorice și a intersubiectivității indivizilor.

Principalele opere publicate[modificare | modificare sursă]

  • La structure du comportement, 1942
  • Phénomenologie de la perception, 1945, traducere de Ilieș Câmpeanu, Goergiana Vătăjelu, Oradea, Aion, 1999.
  • Le primat de la perception, 1946
  • Humanisme et terreur. Essais sur le problème communiste, 1947
  • Sens et non-sens, 1948
  • Sur la phénomenologie du langage, 1952
  • Le langage indirect et les voix du silence, 1952
  • Éloge de la philosophie, 1953
  • Les aventures de la dialectique, 1955
  • Signes, 1960
  • Le visible et l'invisible, 1964 (postum)
  • L'oeil et l'esprit, 1964 (postum)
  • La prose du monde, 1969 (postum)

Pentru o listă completă a publicațiilor, vezi:

Legături externe[modificare | modificare sursă]