Masacrul de la Beliș

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Jump to navigation Jump to search
Masacrul de la Beliș
LocUrmătoarele comune din districtul Huedin al comitatului Cluj:
Beliș (în principal)
Mănăștur (actual Mănăstireni)
Mărișel
ObiectivPedepsirea vinovaților presupuși
Recuperarea inventarului
Data8 noiembrie 1918
Tip atacInfanterie dispusă în lanțuri de trăgători
ArmeArmament individual de infanterie (puști)
Mitraliere
Morți41 (confirmați)
între 4 și 9 presupuși
Răniți2 atacatori
Participanți• Detașamentul „Dietrich”:
•• comandant: căpitanul K.u.k. Antoniu (Antál) Dietrich
•• efectiv: 60 de militari, din care 14 ofițeri
• O parte a detașamentului de jandarmi din Huedin:
•• comandant: locotenentul Cseresznyĕs
• Unele elemente locale:
•• comandant: Biró Francisc, director al întreprinderii forestiere din Beliș
MotivIncendierea întreprinderii forestiere și a depozitului de cherestea din Beliș
Jefuirea castelul Urmánczy

Masacrul de la Beliș a reprezentat un eveniment petrecut la data de 8 noiembrie 1918 pe moșia aflată în proprietatea nobilului János Urmánczy, în zona comunei Beliș din districtul Huedin al comitatului Cluj. În cursul acestuia, între 41 și 50 de civili – din care majoritatea au fost de de etnie română – au fost uciși de către o unitate de soldați înarmați aflată sub comanda căpitanului k. u. k. Antoniu Dietrich. Această unitate a fost formată cu aprobarea ministrului ungar de război – fără ca acesta însă să cunoască scopul ei real, la inițiativa și cu sprijinul deputatului Nándor Urmánczy. Militarii unității au împușcat pe respectivii locuitori din zonă în virtutea stării de asediu, deși aceasta nu fusese proclamată.

Punctul de pornire al acestui eveniment a fost reprezentat de devastarea exploatării locale forestiere Urmánczy sub imperiul situației revoluționare, de către prizonieri de război ai armatei austro-ungare care lucrau la întreprinderea locală forestieră. Ca efect, fratele proprietarului a însărcinat detașamentul trimis la Beliș să restabilească ordinea pe plan local și să pedepsească pe locuitorii zonei, creditați în mod eronat ca fiind principalii vinovați. O parte dintre victime au fost arse din dispoziția ofițerului comandant al detașamentului, pe jăratecul rămas de la o clădire căreia i se dăduse foc. În cele două zile care au urmat, detașamentul Dietrich a făcut incursiuni în comunele învecinate, iar în restul perioadei de aproximativ două săptămâni în care a mai rămas în zonă, a continuat cu alte acțiuni de forță pe plan local.

Printre autorii principali ai celor întâmplate s-au aflat și locotenentului de jandarmi Cseresznyĕs de la jandarmeria locală din Huedin, precum și directorul întreprinderii forestiere din Beliș, Biró Francisc. Primul dintre aceștia a sprijinit în mod activ acțiunile detașamentului militar, iar ultimul s-a implicat atât în aducerea detașamentului, cât și în conducerea unor membri ai gărzilor naționale maghiare locale, care au contribuit la masacru.

Anchetatorii, istoricii și analiștii care au studiat evenimentul nu au ajuns la un consens referitor la numărul de morți din rândul civililor, rezultați în urma evenimentelor petrecute. Doar 41 de victime au fost precis identificate, estimările ulterioare indicând cifra de circa 50 de decedați.

Impactul masacrului a fost semnificativ, în sens negativ, asupra tratativelor care se desfășurau în acel moment la Arad între Consiliul Național Român Central și Oszkár Jászi, venit în calitate de ministru al naționalităților din noul stat ungar, pentru a negocia menținerea Transilvaniei în cadrul frontierelor ungare. Cazul respectiv a constitutit astfel unul dintre motivele pentru care acestea au eșuat.

O broșură publicată în anul 1932 de avocatul și ziaristul fost voluntar Dr. Aurel Gociman, un monument care există la Beliș, precum și filmul Capcana mercenarilor – regizat de Sergiu Nicolaescu – amintesc de cele petrecute.

Contextul[modificare | modificare sursă]

Harta administrativă din 1917 a comitatului Cluj. Localitatea Beliș se află la sud de Huedin, pe cursul Someșului Cald.

Așezarea geografică a Belișului permitea exploatarea facilă a pădurilor.[1] În 1918, în regiune pământul aflat în proprietatea lui János Urmánczy avea o suprafață de aproximativ 28.000 de iugăre (circa 16.170 de hectare), cea mai mare parte a acesteia fiind ocupată cu păduri de brad. La exploatările forestiere de aici[2] – precum și la fabrica de cherestea ridicată de Janos Urmánczy în satul propriu-zis[1] – lucrau atât locuitorii aflați în cele câteva comune din zonă, cât și câteva sute de prizonieri de război sârbi, italieni și ruși ai armatei austro-ungare.[2] În sat moșierul ridicase de asemenea un castel grandios și o biserică catolică, folosită în scop personal.[1]

În timpul războiului situația sătenilor s-a înrăutățit, iar la sfârșitul Marii Conflagrații – pe fondul prăbușirii economice și dezastrului militar, s-a agravat. Prizonierii de război – cazați în barăci – erau forțați să lucreze în condiții deosebit de dificile, de natură să provoace acestora mari nemulțumiri.[1]

La începutul lunii noiembrie, la dispoziția lui János Urmánczy se aflau 30 de jandarmi și de soldați care îi protejau avutul.[3] La 2 noiembrie au avut loc în satul apropiat – Mănășturul Unguresc, incidente provocate de soldați reîntorși de pe front și nemulțumiți de starea de lucruri. La 3 și 4 noiembrie jandarmii locotenentului Cseresznyĕs au încercat să intervină pentru a reinstaura ordinea. Deși la 4 noiembrie locotenentul a declarat în comună starea de asediu,[4] populația s-a revoltat în seara aceleiași zile și jandarmii s-au retras.[5]

După izbucnirea revoluției, proprietarului moșiei[2] a plecat de la Beliș la Huedin, de unde a telefonat fratelui său Nandor Urmánczy, pentru a cere ajutor. De aici a plecat imediat cu trenul[6] în data de 3 noiembrie 1918, spre Budapesta.[2] La întreprinderea forestieră din Beliș, prizonierii de război care lucrau acolo au întrerupt munca și au cerut conducerii întreprinderii să fie lăsați să plece acasă și să li se dea alimente pentru drum. Fiind refuzați, aceștia au asaltat magazia de alimente pentru a se aproviziona și l-au omorât pe magazioner. De asemenea, au dat foc întreprinderii și depozitului de cherestea al acesteia și au jefuit castelul Urmánczy, până a doua zi plecând din zonă.[2] În timpul devastărilor au mai fost asasinați încă doi dintre oamenii întreprindrii (ridicând totalul acestora la trei), precum și șachterul evreu din comuna Beliș.[7]

Conform istoricului Mihai-Octavian Groza, la devastarea depozitului de cherestea au contribuit și locuitorii satului Beliș.[8] Bărbierul Tauffer Ernest din comuna Beliș împreună cu familia lui – în calitate de martori ai evenimentelor – au fost condamnați la moarte. Deși termenul execuției a fost fixat, aceasta nu a mai avut loc, deoarece la Beliș a sosit detașamentul Dietrich.[7] De asemenea, locuitorii localității învecinate Mănășturul Unguresc au hotărât să-și care fiecare scânduri de la un gater al firmei, părăsit de lucrători.[9]

În acest timp de la Budapesta fratele lui János Urmánczy – Nandor Urmánczy – aflând despre cele întâmplate, a încercat să-și ajute fratele încercând să determine trimiterea în zonă de forțe militare, de la Cluj și de la Oradea. Încercarea nu a avut însă succes.[3]

Preludiul[modificare | modificare sursă]

Violenței populare, fostele autorități politico-administrative austro-ungare administrative i-au răspuns cu un act de agresivitate. Astfel, după ce jandarmii au anunțat familia Urmánczy despre incidentele soldate cu distrugeri,[10] învinuiți pentru incendiu și jafuri au fost oamenii locului,[2] drept care a fost organizată o expediție de pedepsire a locuitorilor satului Beliș.[8] A fost în consecință organizat un detașament militar[11] la intervenția deputatului Nándor Urmánczy[12] – cu ștința[13] și cu aprobarea ministrului de război ungar.[12]

În ziarul Pesti Hírlap[3] din capitala Ungariei au fost publicate anunțuri, prin care au fost căutați soldați dispuși să meargă la Beliș.[6] Constituirea detașamentului s-a făcut la Budapesta în cazarma din strada Falk Miksa, membrii săi fiind aici dotați cu armament și tot aici primind alimente și echipament[13] militar de la Ministerul de Război.[14] În mare parte, soldații detașamentului au provenit din Regimentul 1 Infanterie Honvezi din Budapesta. Cei mai înalți în grad au fost căpitanul[15] K.u.k.[7] de vânători Dietrich Antoniu[A] și căpitanul Körössy, din Regimentul 16 Infanterie Honvezi din orașul Györ.[15] Comanda unității i-a revenit căpitanului Antoniu Dietrich.[7]

În mod formal, conform ordinului ministerului ungar de război , misiunea detașamentului era aceea de a organiza garda națională la Huedin.[7] În fapt, soldații au fost trimis la Beliș „sa facă ordine”[11] și cursul evenimentelor a transformat „ordinea” care trebuia instaurată de detașamentul militar, într-o adevărată baie de sânge.[11] Astfel, în timpul tratativelor duse cu militarii angajați conform specificațiilor publicate în presa din Budapesta, nu a fost menționată vreo misiune la Huedin, deși autorizația respectivă fusese obținută de către un sublocotenent, la intervenția deputatului Urmánczy, tocmai cu specificația oficială respectivă astfel consemnată.[9]

Valoarea soldei promise soldaților a fost identică cu cea a gărzilor naționale.[9] Cu excepția soldei de 30 de coroane pe zi, care urmau să fie plătite de societatea forestieră, restul cheltuielilor urmau să fie suportate direct din banii familiei Urmánczy.[14]

Desfășurarea evenimentelor[modificare | modificare sursă]

În calitate de ministru al comerţului, Ernő Garami a pus la dispoziția trupei angajate de Urmánczy un tren special.

Debarcarea detașamentului[modificare | modificare sursă]

La data de 8 noiembrie 1918,[B] soldații conduși de căpitanul Dietrich au sosit la Huedin, venind de la Budapesta[7] cu un tren special[9] pus la dispoziție de ministrul comerțului, Ernő Garami[14] și s-au deplasat la Beliș contrar ordinului oficial.[7] Trenul a fost constituit din 3 vagoane pentru persoane și aproximativ 5 de marfă și s-a oprit la Călățele, de unde s-au întors numai o parte din vagoane. În tren s-au aflat de 84 de soldați,[C] aceștia fiind înarmați cu armament individual, precum și cu 6 mitraliere.[15] În aceeași zi, cei doi frați Urmánczy s-au întâlnit la Huedin.[14]

Odată debarcați, o parte dintre soldați au constituit un detașament care a rămas la Călățele, împreuncă cu locotenentul Alexandru Kún[15] și doi sublocotenenți.[17] Conform spuselor locotenentului Kún, acest detașament a preluat la Călățele de la locotenentul de jandarmi Cseresznyĕs șase arestați români, cu ordinul venit din partea jandarmului, de a-i împușca. Conform lui Kún, în mod particular Cseresznyěs s-a exprimat explicit în ceea ce privește intențiile de exterminare a altor români. Câțiva soldați comandați de caporalulul Budai au escortat pe cei șase aflați în lanțuri la jandarmeria din Huedin, de unde ulterior au fost eliberați.[15]

Cealată parte după coborâre a continuat imediat drumul, dispusă pe teren în linie de tragere. Mitralierele au fost cărate pe umeri. Căpitanul Dietrich a preluat comanda unei părți al liniei, iar căpitanului Körössy a preluat comanda părții opuse. Drept călăuze, au servit ofițerii Kolumban și Kovacs.[15]

Masacrul propriu-zis[modificare | modificare sursă]

În seara aceleiași zile au ajuns în sat 60 dintre militari debarcați, din care 14 erau ofițeri, precum și locotenentul de jandarmi Cseresznyĕs cu oamenii săi. La momentul respectiv fabrica de cherestea, clădirea direcțiunii și magaziile erau deja arse, iar mobila din castelul Urmánczy era deja dusă.[7] Câteva mărturii ulterioare din epoca interbelică au afirmat că printre autorii principali ai celor întâmplate s-a aflat și directorul Biró Francisc al întreprinderii forestiere din Beliș, refugiat inițial la Huedin după izbucnirea revoluției. Acesta s-ar fi implicat atât în aducerea detașamentului cât și în conducerea unor membri ai gărzilor naționale locale, care ar fi contribuit la masacru.[18]

Soldații detașamentului au împușcat locuitori din zonă în virtutea stării de asediu, deși aceasta nu fusese proclamată,[12] în noaptea de 8 noiembrie.[7] Înafară de locuitori ai satului Beliș, au mai fost împușcați locuitori din Mănășturul Unguresc și Ardeova în timp ce luau scânduri de la gaterul firmei, de la Dâmbul Morii.[9] La masacru au participat activ și membri ai gărzilor naționale locale maghiare, aflați sub conducerea lui Biró Francisc.[D][19]

Mercenarii au jefuit și au batjocorit cadavrele,[8] a căror ardere a fost dispusă de către căpitanul Dietrich. Trei țărani din comună au fost sechestrați și trimiși cu un car cu boi să le adune. Ulterior, unul dintre aceștia trei a fost forțat prin amenințare cu moartea, să le arunce în jăratecul rămas de la arderea depozitului[2] situat lângă drumul ce duce spre Mărișel.[20] Un total de 25 de cadavre – dintre care 5 au fost de sex feminin[E] – au fost astfel arse.[2]

În timpul evenimentelor, doi dintre soldații detașamentului au fost grav răniți.[21]

Conform lui Olivér Fráter, în perioada respectivă Nándor Urmánczy s-a aflt în castelul de la Beliș, unde a stat tip de 3 zile pentru a salva actele fratelui său și pentru a face ordine printre acestea.[14]

Evoluția ulterioară[modificare | modificare sursă]

Detașamentul Dietrich împreună cu jandarmii s-au instalat în castelul Urmánczy[20] și soldații au continuat ulterior prin a jefui locuințele oamenilor.[2] În zilele de 9-10 noiembrie 1918 au făcut incursiuni în comunele învecinate Mărișelu[7] și Râșca. Au rechiziționat animale și au comis de asemenea violuri.[5] În duminica ce a urmat, soldații au dat un ultimatum comunelor din jur spunându-le că dacă lucrurile furate nu se vor găsi, se va trage cu mitralierele în săteni. Ca atare circulația oamenilor a încetat complet în regiune și țăranii s-au refugiat în păduri.[20]

Conform spuselor locotentului Alexandru Kún,[15] care nu era atât de șovin precum cei plecați la Beliș,[22] detașamentul rămas la Călățele a raportat imediat la Cluj maiorului de stat major Ujhelyi, despre atrocitățile comise de detașamentul plecat spre Beliș și a primit ordinul de a-l aresta pe locotenentul de jandrmi Cseresznyěs, pentru a-l duce la Cluj. Aflând despre aceasta, căpitanul Dietrich a amenințat cu represalii pe cei din capitala Transilvaniei.[15]

La data de 14 noiembrie, detașamentul maghiar plecat la Beliș se afla încă acolo. Conform celor declarate comisiei mixte româno-ungare de anchetă de către căpitanul Dietrich, acesta avea misiunea de a rămâne acolo până ce ar fi urmat să fie adunate toate obiectele furate de pe proprietatea Urmánczy, pentru a le transporta la Călățele. Tot conform acestuia, locuitorii la acea dată restituiau în mod pașnic obiectele sustrase. De asemenea, la acel moment soldele promise soldaților încă nu fuseseră plătite.[9] Detașamentul a stat la Beliș aproximativ două săptămâni. În această perioadă, membrii săi au făcut incursiuni frecvente, cu precădere la Giurcuța de Jos și Giurcuța de Sus, unde au terorizat locuitorii, le-au luat mobile, precum și bani sau animalele. Astfel aprovizionați, soldații în fiecare zi[15] plecau spre Huedin cu obiecte de inventar fără a se mai întoarce, continuându-și de acolo drumul spre Ungaria.[22]

Pierzând din efective datorită dezertărilor,[22] detașamentul de la Beliș în momentul în care numărul celor rămași a ajuns la 48, s-au retras la Călățele. Aici cei retrași au pretins pretins un tren special. Acesta a fost încărcat cu mobile, covoare și alte obiecte luate și a plecat cu acestea și cu cei rămași de la Beliș îmbarcați în el, în direcția Budapesta.[22]

Odată retrași soldații detașamentului Dietrich din castelul Urmánczi,[15] detașamentul maghiar din Călățele – constituit din 25 de soldați, mai mulți voluntari și subofițeri și doi sublocotenenți – a intrat la începutul lui decembrie în Beliș.[17]

Epilogul[modificare | modificare sursă]

La 10 decembrie a venit detașat din Cluj de către Consiliul Național Român de acolo, un detașament al Gărzii Naționale clujene de 20 de soldați, aflat sub comanda ofițerului Zăgrean, cu misiunea de a apăra locuitorii din zonă de un nou măcel. Acesta a îngropat mai multe cadavre, găsite în pădurea prin care trece drumul spre Mărișel. Efectivul trupei fiind inferior soldaților și jandarmilor unguri instalați în castelul Urmánczy, gardiștii români au staționat aproximativ o săptămână la fabrica de cherestea[20] din Călățele, până efectivul acestora s-a mărit prin venirea unor voluntari, cu precădere din comuna Mărgău.[22]

În momentul în care efectivul trupei de români din Călățele a ajuns la 70 de oameni, deși aceștia erau slab înarmați, Zăgrean[22] între 10 și 15 decembrie[17] s-a deplasat cu trupa[22] și a intrat la Beliș în frunte cu drapelul românesc.[17] Acesta s-a instalat în sat fără ca soldații maghiari să se opună. Din acest moment jafurile acestora au încetat, iar dezertările lor au început să fie zilnice. De asemenea, în câteva zile Cseresznyěs împreună cu jandarmii săi s-au retras la Huedin, lăsând numai un post de 7 jandarmi la Călățele. În castelul Urmánczy a rămas astfel un efectiv maghiar de maxim 30 de oameni, aflați sub comanda locotenetului Alexandru Kún. Prin mijlocirea șefului fabricii din Călățele, românii s-au instalat și ei în castelul Urmánczy, cu înțelegerea de a face serviciul de menținere a ordinii împreună cu soldații maghiari.[22]

Pe fondul indisciplinei trupei maghiare, precum și a jafurilor și a maltratărilor pe care soldații rămași au continuată să le facă uneori, amenințați cu răspunderea militarii maghiari au dezertat treptat. În momentul în care au mai rămas numai 7 ofițeri aceștia au plecat și ei, părându-li-se situația nesigură în prezența detașamentului românesc, ce avea la acel moment un efectiv de zece ori mai mare ca al lor. La plecarea acestora, gardiștii români le-au reținut armamentul din inventarul fostului stat austro-ungar, aflat în dotarea trupei ungare, inclusiv două mitraliere care aparțineau detașamentului de jandarmi.[22]

De la Huedin, Cseresznyěs a început să amenințe că dacă nu i se vor returna mitralierele va reveni în forță, astfel că sprijiniți de civilii din zonă, gardiștii lui Zegrean au asigurat paza arealului. După ce pentru a-i indice în eroare pe jandarmii maghiari, inițial Zegrean și-a retras de la Călățele oamenii, acesta a revenit într-o noapte în forță cu 20 de soldați,[22] ocupând postul de jandarmi de acolo și dezarmându-i pe maghiari.[15]

Ancheta[modificare | modificare sursă]

Demersuri și concluzii[modificare | modificare sursă]

Prima reacție a survenit din partea consiliului național local clujean. Acesta a anunțat la Arad Consiliul Național Român Central,[6] din partea căruia a venit ordinul de a se demara o anchetă.[23] De asemenea, vestea incidentelor de la Beliș a determinat Consiliul Național Maghiar din Cluj să inițieze la rândul său o anchetă care să nu prezinte dubii în privința obiectivității, astfel că pentru aceasta au fost cooptați reprezentanții clujeni ai Senatului Național Român.[F] Pentru aceasta, s-a format o primă comisie mixtă cu reprezentați ai ambelor organisme naționale, care să stabilească faptele care fuseseră comise și să identifice pe cei vinovați. În prima componență a aceasteia au intrat din partea maghiarilor maiorul în rezervă Endre Balázs alături de Dr. Jenő Kertész,[G] iar din partea românilor Dr. Valentin Poruțiu și Dr. Augustin Bordea.[24] Această comisie s-a deplasat la fața locului.[8]

Dr. Emil Haţieganu a fost desemnat ca membru al comisiei de anchetă, după remanierea compoziției acesteia.

La data de 12 noiembrie 1918 în care comisia a făcut cercetările, cadavrele arse încă fumegau.[7] Membrii români și maghiari ai comisiei au dat dovadă de un real spirit de colaborare, în tot timpul investigațiilor. Cei implicați în comiterea crimelor au fost și ei interogați, dar redactarea unui proces verbal a întâmpinat dificultăți, deoarece ofițerii detașamentului de la Beliș n-au vrut să recunoască nici un fel de consilii naționale.[24] Întrunită după remanierea componenței, o a doua comisie constituită de Emil Grandpierre,[H] Dr. Endre Balász și Dr. Jenö Kertész din partea maghiarilor, iar din partea românilor de Dr. Emil Hațieganu[I] și căpitanul Dr. Valentin Poruțiu,[9] a întocmit un proces verbal asupra celor întâmplate,[7] sub conducerea lui Poruțiu.[24] Acest document la data de 14 noiembrie 1918 a fost semnat de comun acord de către membrii comisiei și a consemnat informațiile obținute până la acel moment.[7] În documentele comisiei mixte maghiaro-române nu se regăsește vreonicio declarație cu privire la Nándor Urmánczy.[14]

Întors în grabă la Cluj, Jenö Kertész a cerut tribunalului militar maghiar tragerea la răspundere a celor vinovați.[24] Consiliul Național Maghiar a decis ca să retragă imediat jandarmeria de la Beliș, iar pe locotenentul Cseresznyĕs să îl aducă în fața Curții Marțiale.[21] Un raport telefonic despre cele întâmplate la Beliș a fost transmis de către Emil Hațieganu, Marelui Sfat Național din Arad, raportul detaliat fiind dat acestuia de către delegatul consiliului național român clujean, Dr. Augustin Bordea.[5]

În primăvara anului 1919, generalul francez Petain împreună cu un reprezentant al Consiliului Dirigent, au vizitat Belișul.[23]

Au încercat ulterior să completeze datele lipsă despre victimele de la Beliș atât Secția Cluj a Uniunii Foștilor Voluntari, cât și avocatul și ziaristul fost voluntar Dr. Aurel Gociman.[25] Conform cercetărilor făcute de Victor Onișor, care avea în Consiliul Dirigent responsabilitatea Resortului Internelor, numărul victimelor rezultate ca efect al evenimentelor din 8 noiembrie 1918 s-a ridicat la un total de 41.[26] Aurel Gociman a opinat însă în 1932 că numărul real este de 45.[8] O altă cifră a fost avansată în anul 1938 de învățătorul I. Coroiu din Beliș, 48 de morți,[27] cifră care se apropie de cea enunțată în anul 2016 de către istoricul Mihai-Octavian Groza, de „circa 50”. Conform lui Gociman, localitățile din care au fost morții consemnați au fost: Beliș, Văleni, Tufeni, Mănăstireni și Mărișel.[11]

Mărturii ulterioare au indicat ca având responsabilitatea pentru uciderea a zece din totalul civililor decedați, pe conducătorul gărzilor naționale maghiare locale Biró Francisc, director al întreprinderii forestiere din Beliș. Tot conform respectivelor mărturii, acesta a fost responsabil de arderea unora dintre cadavre.[19]

Alte opinii[modificare | modificare sursă]

În anul 2011, Olivér Fráter a reluat teza[14] expusă de presa budapestană a epocii,[28] teză care a afirmat că persoanele ucise nu erau decât niște jefuitori și că execuția respectivilor s-a făcut de către jandarmerie conform unei proceduri legale, aflată în conformitate cu legislația acelor timpuri. De asemenea, el a afirmat că detașamentul Dietrich – verificând satele înconjurătoare pentru a recupera inventarul furat din castel și predând pe cei vinovați jandarmilor – nu a făcut decât să aplice legea, iar folosirea armelor de către militari nu s-a făcut decât atunci când au fost atacați de către o bandă.[14]

Pe de altă parte, Fráter a afirmat și că presa română și parțial Consiliul Național Român Central au fost interesate în transformarea un caz care ținea de dreptul penal, într-n conflict interetnic, cu scopul de a întări imaginea unei acțiuni concertate împotriva naționalităților, în Ungaria acelor timpuri.[14] Mai mult, acesta a susținut că însuși Oszkár Jászi prin afirmațiile sale oficiale făcute în calitatea pe care o avea de ministru,[29] atunci când a atacat cele petrecute la Beliș,[23] a oferit românilor argumente potrivite pentru a-și susține varianta lor despre evenimente.[29]

Consecințele[modificare | modificare sursă]

Opinii românești[modificare | modificare sursă]

Cele întâmplate la Beliș au produs o mare consternare în rândul etnicilor români din Transilvania, dar în același timp au constituit și un imbold pentru ca aceștia să se organizeze cât mai rapid în gărzi naționale de apărare.[12]

De asemenea, cele petrecute în zonă au constituit unul dintre motivele pentru care tratativele de la Arad[8] dintre Consiliul Național Român Central și ministrul naționalităților din noul stat ungar, Oszkár Jászi, venit pentru a negocia menținerea Transilvaniei în cadrul frontierelor ungare,[30] au eșuat.[8] Conform celor spuse de Gociman, cele întâmplate au contribuit și la obținea acordului francez pentru avansarea trupelor române, spre zona Munților Apuseni.[23]

Opinii maghiare[modificare | modificare sursă]

Guvernul ungar a recunoscut tragedia.[32] La Budapesta, episodul respectiv a provocat teama oficialităților pentru consecințele care urmau să aibă impact atât asupra imaginii externe, cât și asupra tratativelor de la Arad.[12] De altfel, după eșuarea negocierilor, Consiliului Național Maghiar din Cluj a apreciat la acel moment, că tragicele incidente de la Beliș au contribuit în mod hotărîtor la eșecul tratativelor.[24]

Conform lui Olivér Fráter, interpretarea evenimentelor de la Beliș din noiembrie 1918 trebuie totuși făcută prin prisma faptului că, a existat un interes artificial al presei occidentale pentru acest eveniment, interes legat de urmărirea unor ținte politice. Pe de altă parte, ar trebui ținut cont că în timpul negocierilor de la Arad, Consiliul Național Român Central a utilizat tactici de întârziere pentru a beneficia de efectele politicii faptului împlinit,[J] sitația negocierilor fiind cu mult depășită de actualitatea militară și politică. De asemenea, acest consiliu a fost interesat să facă tot posibilul pentru a legitima prezența trupelor române în Transilvania, prezență pe care a încercat să o facă aceptabilă, evidențind calitatea armatei române de factor de restabilire a ordinii și a securității publice.[3]

In memoriam[modificare | modificare sursă]

În anul 1920, în amintirea victimelor masacrului s-a ridicat la Beliș un prim monument, căruia în anul 1923 ca urmare a eforturilor ASTREI, i s-a adăugat o troiță ridicată pe locul unde au ars trupurile celor uciși. Anual s-au făcut pe plan local comemorări, până la sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial.[33] În 1938, învățătorul I. Coroiu din Beliș a avut inițiativa ridicării unui nou monument. Pentru aceasta, el a solicitat lui Aurel Gociman, care era la acel moment secretar general al Comitetului Regional al Ligii Antirevizioniste Române, fonduri din partea societății respective.[27]

Zona fostului sat Beliș, astăzi.

Ridicarea barajului Fântânele pe cursul Someșului Cald a determinat în anii 1970, mutarea amplasamentului satului Beliș din vale, pe culmea muntelui. Troița, a fost astfel reconstruită lângă biserică. În 1996, în noul sat s-a ridicat un alt monument[33] dedicat celor uciși în anul 1918,[34] care există și astăzi.[35]

Afiș al filmului Capcana mercenarilor.

În 1932, Gociman a publicat la Editura „Universul” din București[8] o broșură[27] având ca subiect cele întâmplate în noiembrie 1918, cu titlul „Măcelul de la Beliș din 1918: 45 moți împușcați și arși de unguri”. Broșura[36] a reprezentat singurul studiu documentat consacrat tragediei[1] și fost reeditată la Cluj în 1995, cu titlul „Măcelul de la Beliș din 1918”.[8] Același autor a publicat și într-unul dintre calendarele anuale ale Ligii Antirevizioniste Române, o relatare despre cele întâmplate în localitatea respectivă.[36] Ulterior, în România comunistă evenimentul a fost amintit trecător de monografii ale satului, sau de relatarea unor memorii ale sătenilor.[37]

Faptele petrecute au inspirat de asemenea subiectul filmului românesc numit Capcana mercenarilor, film care a avut premiera în anul 1981 și a fost regizat de Sergiu Nicolaescu. Pelicula a redat povestea celor petrecute, într-o nuanță artistică și romanțată,[37] fără ca acțiunea să respecte adevărul istoric. Astfel, conform criticului Dumitru Ion Suchianu, pelicula este „numai neadevăr de la început și până la sfârșit”.[38]

Note[modificare | modificare sursă]

  • A Găsit în surse și cu numele de Antál Dietrich[39] sau Antal Diettrich. Acesta fusese decorat anterior pentru faptele sale de arme cu Ordinul Maria Terezia, premiat cu Ordinul Leopold și medaliat cu Medalia de aur pentru Vitejie.[14]
  • B Conform declarației locotenentului Alexandru Kún, detașamentul ar fi ajuns deja la Călățele încă din ziua de 7 noiembrie 1918.[15]
  • C Numărul lor fiind de 96 conform lui Olivér Fráter[14] și de 65 conform lui Gociman.[40]
  • D Acesta a fost arestat în 1924 și predat Consiliului de Război al Corpului VI Armată Cluj, dar la intervenția unor avocați cu influență a scăpat fără nici o pedeapsă.[41]
  • E Conform informațiilor consemnate în procesul verbal semnat la 14 noiembrie 1918 de comisia mixtă româno-maghiară, au fost arse circa 20 de cadavre, între care trei de sex feminin.[7]

  • F Consiliul național românesc din Cluj a purtat denumirea de Marele Senat Național Român.[42]
  • G Secretarul social-democrat al Consiliului Național Maghiar din Cluj.[43]
  • H avocat, numit ulterior comisar guvernamental comitatens.[24]
  • I Comisar civil al Senatului Național Român din Cluj[42]
  • J Rapoarte ale jandarmeriei din Târgu Mureș din 12 noiembrie, au indicat că o unitate română de pază a frontierei ocupase deja Tulgheșul și că trupele române intrau deja în Transilvania prin pasul Tulgheș.[3]

Referințe[modificare | modificare sursă]

  1. ^ a b c d e Noi reflecții asupra masacrului ..., Ștefănescu, 2016, p. 226
  2. ^ a b c d e f g h i Furduiu, Ilie; Războiul româno-maghiar din anul 1919 (I); Dacoromania, Nr. 16/2004; Alba Iulia; accesat la 8 septembrie 2018
  3. ^ a b c d e hu Un Jósikafalvi Urmánczy birtok ... [Povestea jefuirii domeniului ...], Fráter, 2011, p. 8
  4. ^ Anul 1918 în județul Bistrița-Năsăud..., Onofreiu & Pintea & Vlașin, p. 417
  5. ^ a b c Anul 1918 în județul Bistrița-Năsăud..., Onofreiu & Pintea & Vlașin, p. 418
  6. ^ a b c Noi reflecții asupra masacrului ..., Ștefănescu, 2016, p. 227
  7. ^ a b c d e f g h i j k l m n Anul 1918 în județul Bistrița-Năsăud..., Onofreiu & Pintea & Vlașin, p. 415
  8. ^ a b c d e f g h i Groza, Mihai-Octavian; Un corpus documentar cenzurat din monografia Douazeci de ani de la Unire de Tiron Albani (1938) în Administrație românească arădeană : studii și comunicări, Volumul XI: Studii și comunicări din Banat-Crișana; Arad; 2016; ISBN 978-973-664-808-3; p. 344; accesat la 8 septembrie 2018
  9. ^ a b c d e f g Anul 1918 în județul Bistrița-Năsăud..., Onofreiu & Pintea & Vlașin, p. 416
  10. ^ Dimensiunea violentă a revoluției transilvănene și bănățene..., Groza, 2016, p. 166
  11. ^ a b c d Dimensiunea violentă a revoluției transilvănene și bănățene..., Groza, 2016, p. 167
  12. ^ a b c d e Anul 1918 în județul Bistrița-Năsăud..., Onofreiu & Pintea & Vlașin, p. 414
  13. ^ a b c Anul 1918 în județul Bistrița-Năsăud..., Onofreiu & Pintea & Vlașin, p. 425
  14. ^ a b c d e f g h i j k hu Un Jósikafalvi Urmánczy birtok ... [Povestea jefuirii domeniului ...], Fráter, 2011, p. 9
  15. ^ a b c d e f g h i j k l Anul 1918 în județul Bistrița-Năsăud..., Onofreiu & Pintea & Vlașin, p. 421
  16. ^ a b Anul 1918 în județul Bistrița-Năsăud..., Onofreiu & Pintea & Vlașin, p. 426
  17. ^ a b c d Anul 1918 în județul Bistrița-Năsăud..., Onofreiu & Pintea & Vlașin, p. 422
  18. ^ Anul 1918 în județul Bistrița-Năsăud..., Onofreiu & Pintea & Vlașin, p. 428
  19. ^ a b Anul 1918 în județul Bistrița-Năsăud..., Onofreiu & Pintea & Vlașin, p. 429
  20. ^ a b c d Anul 1918 în județul Bistrița-Năsăud..., Onofreiu & Pintea & Vlașin, p. 419
  21. ^ a b Anul 1918 în județul Bistrița-Năsăud..., Onofreiu & Pintea & Vlașin, p. 424
  22. ^ a b c d e f g h i j Anul 1918 în județul Bistrița-Năsăud..., Onofreiu & Pintea & Vlașin, p. 420
  23. ^ a b c d e Noi reflecții asupra masacrului ..., Ștefănescu, 2016, p. 228
  24. ^ a b c d e f De la Kolozsvár la Cluj. Ultimul episod..., Weber, 1999, p. 5 (PDF)
  25. ^ Anul 1918 în județul Bistrița-Năsăud..., Onofreiu & Pintea & Vlașin, p. 429
  26. ^ Anul 1918 în județul Bistrița-Năsăud..., Onofreiu & Pintea & Vlașin, p. 168
  27. ^ a b c Lazăr, Liviu; Mișcarea antirevizionistă din Transilvania în perioada interbelică; Ed. Călăuza; Deva; 2003; ISBN 973-8438-03-9; p. 322; accesat la 11 septembrie 2018
  28. ^ Anul 1918 în județul Bistrița-Năsăud..., Onofreiu & Pintea & Vlașin, pp. 422-427
  29. ^ a b hu Un Jósikafalvi Urmánczy birtok ... [Povestea jefuirii domeniului ...], Fráter, 2011, p. 10
  30. ^ Anul 1918 în județul Bistrița-Năsăud..., Onofreiu & Pintea & Vlașin, p. 410-413
  31. ^ Anul 1918 în județul Bistrița-Năsăud..., Onofreiu & Pintea & Vlașin, p. 423
  32. ^ Noi reflecții asupra masacrului ..., Ștefănescu, 2016, p. 229
  33. ^ a b Noi reflecții asupra masacrului ..., Ștefănescu, 2016, p. 230
  34. ^ Tripon, M.; Comemorare: 90 de ani de la măcelul de la Beliș; Făclia, 5 noiembrie 2008
  35. ^ Primăria Beliș; Comemorare: 90 de ani de la măcelul de la Beliș; știre din 10 noiembrie 2008; primariabelis.ro; accesat la 11 septembrie 2018
  36. ^ a b Nencescu, Marian; Calendarele Ligii Antirevizioniste Române - între informare și propagandă; Art-Emis, 27 Februarie 2011
  37. ^ a b Noi reflecții asupra masacrului ..., Ștefănescu, 2016, p. 225
  38. ^ Suchianu, Dumiru Ion; „Capcana mercenarilor” – cronică de film; România literară nr. 6, 5 februarie 1981
  39. ^ Lehrer, Milton G.; Ardealul pământ românesc (Problema Ardealului văzută de un american); Ed. Științifică și Enciclopedică; București; 1989; ISBN 973-29-0010-5; Nota 2: p. 287 (PDF); accesat la 11 septembrie 2018
  40. ^ Gociman, Aurel; Măcelul de la Beliș din 1918: 45 moți împușcați și arși de unguri; București; Tipografia Universul; 1932
  41. ^ Anul 1918 în județul Bistrița-Năsăud..., Onofreiu & Pintea & Vlașin, p. 427
  42. ^ a b De la Kolozsvár la Cluj. Ultimul episod..., Weber, 1999, p. 3 (PDF)
  43. ^ De la Kolozsvár la Cluj. Ultimul episod..., Weber, 1999, p. 4 (PDF)

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • hu Fráter, Olivér; Un Jósikafalvi Urmánczy birtok kifosztásának története [Povestea jefuirii domeniului Urmánczy din Beliș] a Urmánczy Nándor 1868–1940; InVictus – az ember, akit nem győztek le [InVictus - omul care nu s-a lăsat învins], 2011. Szeptember; pp. 7-10
Lectură suplimentară
  • Gociman, Aurel; Măcelul de la Beliș din 1918: 45 moți împușcați și arși de unguri; București; Tipografia Universul; 1932

Legături externe[modificare | modificare sursă]