Carl Schmitt

Carl Schmitt (de fapt Karl Schmitt, cunoscut uneori şi sub numele Carl Schmitt-Dorotic) (n. 11 iulie 1888, Plettenberg, Westfalia, Germania - d. 7 aprilie 1985, Plettenberg Renania de Nord-Westfalia, Germania) a fost un jurist şi expert în filozofie politică.

Tinereţea

Clasa de liceu a lui Carl Schmitt în 1904

Fiu al administratorului unei mici societăţi de asigurări medicale, dintr-o familie catolică din regiunea Sauerland, Westfalia, Carl Schmitt şi-a făcut studiile gimnaziale la Attendorn unde era înscris la internatul catolic. După trecerea examenului de absolvire Abitur (echivalentul bacalaureatului), Carl Schmitt intenţiona să studieze filologia dar, la îndemnul unchiului său, şi-a schimbat hotărîrea şi s-a îndreptat spre studiul ştiinţelor juridice. Începând din 1907 el a urmat cursurile universităţilor din Berlin, München şi Straßburg (în prezent Strasbourg). În 1910 şi-a trecut examenul de licenţă sub îndrumarea profesorului Fritz van Calker susţinând teza "Über Schuld und Schuldarten" ("Despre vinovăţii şi forme de vinovăţie"). În 1915 şi-a trecut examenul de asesor cu lucrarea "Der Wert des Staates und die Bedeutung des Einzelnen" ("Autoritatea statului şi importanţa individului") examen care îl confirma ca specialist în drept de stat, drept administrativ, drept internaţional şi teoria statului, dându-i posibilitatea să ocupe funcţii oficiale sau catedre universitare în aceste domenii.

În timpul războiului s-a înrolat, ca voluntar, într-un regiment de infanterie bavarez. În acelaşi an, Carl Schmitt s-a căsătorit cu Pawla Dorotic o presupusă contesă din Serbia, pe care o întâlnise la Görlitz, unde lucra ca dansatoare. Ulterior s-a dovedit că Pawla era o excroacă. . Căsătoria a fost anulată în 1924 de un tribunal din Bonn. După un an Carl Schmitt s-a reînsurat, cu o altă sârboaică, Duska Todorovic, cu care a avut o fiică, Anima. Deoarece prima sa căsătorie nu fusese anulată şi de biserica catolică, Schmitt a fost excomunicat până la moartea primei sale soţii, în 1950.

După război, el a lucrat pentru două firme de avocatură, una dintre ele fiind condusă de Paul Hugo am Zehnhoff, care a devenit ulterior ministru de justiţie al Germaniei în perioada 1919 – 1927.

Atras încă din anii de liceu de literatură, Carl Schmitt s-a decis să-şi încerce întâi talentele de scriitor. A colaborat la diferite reviste ca Der Spiegel, Die Buribunken, Schattenrisse şi altele, proiectând chiar un ciclu de poezii şi a elaborat un studiu despre Theodor Däubler, un cunoscut poet contemporan. El s-a împrietenit cu Hugo Ball (un scriitor care ulterior s-a raliat mişcării dadaiste din Zürich) şi cu Franz Blei. A devenit un admirator al poetului Konrad Weiß, un exponent al catolicismului politic. Cu câţiva ani mai târziu s-a împrietenit cu scriitorul Ernst Jünger şi cu pictorul Richard Seewald.

Activitatea juridică timpurie

În acelaşi timp, Carl Schmitt s-a îndreptat către o carieră didactică. După ce a publicat două noi lucrări: Politische Romantik (Romantismul Politic) în 1919 şi Dictatura Die Diktatur - Von den Anfängen des modernen Souveränitätsgedankens bis zum proletarischen Klassenkampf (Dictatura - De la începuturile conceptului modern de suveranitate până la lupta de clasă proletară) în 1921, el a fost angajat ca profesor la Şcoala Superioară de Comerţ (Handelshochschule) din München. În perioada 1921 - 1933 a predat succesiv la Universităţile din Greifswald, Bonn, Berlin - (Şcoala Superioară de Comerţ) şi Köln, pentru în cele din urmă să ia o catedră la Universitatea Friedrich Wilhelm din Berlin, (transformată în 1948 în Universitatea Humboldt) unde a fost profesor din 1933 până în 1945.

În scurt timp, Carl Schmitt s-a afirmat nu numai în cercurile juridice, dar în cadrul general al intelectualităţii germane. Publicaţiile sale, în general mici broşuri, nu aveau limbajul sec al juriştilor ci erau opere literare, în care abundau imagini poetice, şi care cuprindeau numeroase ilustraţii. . Multe din frazele de început ale lucrărilor sale au devenit aforisme, precum: Conceptul de stat impune existenţa conceptului de politică sau Suveran este cel care ia deciziile în situaţiile de excepţie. Lucrări sale au generat multiple reacţii şi au dus la o corespondenţă de interes deosebit cu alte personalităţi ale intelectualităţii germane, corespondenţă care s-a păstrat şi a fost publicată după moartea lui Carl Schmitt.

În special în perioada când era profesor la Bonn, Schmitt a ţinut legăturile cu organizaţiile catolice şi a fost un colaborator al revistei Hochland, publicate de Carl Muth, una din personalităţile cele mai reprezentative ale existenţialismului catolic german. De asemenea a publicat două lucrări importante "Politische Theologie" ("Teologie politică") în 1922 şi "Römischer Katholizismus und politische Form" ("Catolicismul roman şi formă politică") în 1923, care au fost aprobate de autorităţile ecleziastice.

Perioada Republicii de la Weimar

Publicistică şi activitate didactică

În 1924 a apărut prima lucrare explicit politică a lui Carl Schmitt "Die geistesgeschichtliche Lage des heutigen Parlamentarismus" ("Starea spirituală a parlamentarismului contemporan") urmată, în 1928 de "Verfassungslehre" ("Drept constituţional") în care analizează critic prevederile constituţiei Republicii de la Weimar.

Anul publicării celei de a doua lucrări a coincis cu transferul său la Scoala Superioară de Comerţ din Berlin. Deşi această şcoală avea un statut inferior Universităţii din Bonn, unde predase până atunci, mutarea la Berlin îi dădea lui Schmitt posibilitatea de a avea contacte directe cu personalităţile politice care conduceau Germania. Aici s-a opus conceptelor dominante în acea vreme referitoare la inviolabilitatea constituţiei, arătând că era necesară corectarea deficienţelor constituţiei existente. Pe de altă parte, constatând situaţia politică tulbure din Germania şi imposibilitatea parlamentului german de a guverna în mod coerent, el a militat pentru conceptul unui stat puternic şi împotriva parlamentarismului şi a pluralismului politic. Acest stat trebuia să se bazeze pe o economie liberă şi să limiteze intervenţiile statului la minimum, retrăgându-se din domeniile care nu trebuiau să constituie preocupări ale statului. Aceste principii au fost expuse într-o conferinţă intitulată Starker Staat und gesunde Wirtschaft (Un stat puternic şi o economie sănătoasă). Multe din tezele lui Carl Schmitt au fost preluate după câţiva ani de susţinătorii ordoliberalismului care a condus în cele din urmă la economia de piaţă. De altfel, Schmitt era în contact cu principalii precursori ai acestei doctrine economice, în special cu Alexander Rüstow.

El a continuat să publice lucrări din domeniul dreptului constituţional dintre care cele mai importate sunt: "Der Begriff des Politischen" ("Conceptul de politică") - 1928, "Der Hüter der Verfassung" ("Garantul constituţiei") - 1931 şi "Legalität umd Legitimität" ("Legalitate şi legimitate") - 1933. Aceste lucrări au dat naştere unor aprige controverse. Ca exemplu se poate cita discuţia generată de lucrarea “Garantul constituţiei” care încerca să stabilească dacă Preşedintele Republicii sau Curtea Constituţională era garantul constituţiei.

Carl Schmitt şi social-democraţia

Deşi unii critici ai săi consideră că aceste poziţii erau nedemocratice, problema raportului dintre preşedinţi, guverne şi parlamente face şi în prezent obiectul unor vii discuţii, fără ca adversarii unor republici parlamentare să fie consideraţi antidemocraţi. De fapt, teoriile lui Schmitt se opuneau mai mult conceptelor social-democrate şi liberale, majoritatea guvernelor Germaniei de după primul război fiind coaliţii din care făceau parte social-democraţii şi liberalii.

Critica lui Carl Schmitt a instituţiilor “burgheze” a fost apreciată pozitiv de generaţia tânără a juriştilor socialişti, printre care Ernst Fraenkel, Otto Kirchheimer şi Franz L. Neumann. Dintre reacţiile lor se poate aminti:

• Ernst Fraenkel s-a declarat cu totul de acord cu părerea lui Schmitt că procedura parlamentară a votului de neîncredere avea un efect destructiv .

• La 3 septembrie 1932, Franz L. Neuman i-a scris lui Carl Schmitt o scrisoare euforică, la 3 septembrie 1932, în care îşi afirma acordul cu privire la tezele emise în cartea "Legalität und Legitimität" care tocmai apăruse. .

• Otto Kirchheimer a elogiat şi el acest volum, scriind: "Dacă, într-o altă epocă, cineva ar încerca să definească continuitatea spirituală din vremurilor noastre, atunci cartea lui Carl Schmitt despre Legalitate şi Legitimitate le va furniza un material care se evidenţiază atât prin analiza bazelor teoriei statului cât şi prin raţionalitatea concluziilor trase."

• În articolele sale Fraenkel, care făcea frecvente referiri la lucrările lui Schmitt, arăta că cerinţa de a se trece la o republică prezidenţială, pe care el însuşi nu îndrăznise să o susţină, rezulta ca o consecinţă logică a analizei situaţiei existente. El scria Dacă parlamentul este incapabil să-şi ducă la bun sfârşit sarcinile care îi revin, este necesar ca un alt organ al statului să-i preia acele funcţii care sunt necesare pentru ca aparatul de stat să poată rămâne funcţional în perioade de criză. Atâta vreme cât există o majoritate formată din partide care sunt în fond inamice ale statului şi care sunt desbinate în parlament, preşedintele, indiferent cine este, nu poate face altceva decât să evite deciziile distructive ale unui asemenea parlament. Carl Schmitt avea fără îndoială dreptate când afirma, încă cu doi ani în urmă, că constituţia în vigoare dă unui parlament, care poate forma o majoritate şi care este capabil să acţioneze, toate drepturile şi mijloacele pentru a acţiona în calitate de factor determinant în transpunerea în practică a voinţei statului. Dacă parlamentul nu este capabil să îşi îndeplinească rolul, atunci nici nu are dreptul să ceară ca toate celelalte organe de răspundere ale statului să devină la fel de ineficiente. Această afirmaţie arată că Fraenkel şi-a însuşit în întregime poziţia prin care Carl Schmitt căuta să influenţeze acţiunea ultimelor guverne din perioada de sfârşit a republicii de la Weimar.

• În lucrarea "Verfassungsreform und Sozialdemokratie" ("Reforma constituţională şi social-democraţia") Kirchheimer analiza diferitele propunerile de reformă a constituţiei de la Weimar în sensul sporirii puterii preşedintelui în dauna parlamentului. Deşi, ca reprezentant al curentului social-democrat, Kirchheimer nu era împotriva unei asemenea reforme, el menţiona atacurile puternice ale comuniştilor împotriva lui Carl Schmitt. . Aceste poziţii ale social-democraţilor din perioada respectivă demonstrează că, chiar dacă orientarea politică a lui Carl Schmitt era mai spre dreapta, el nu era în niciun caz considerat un extremist, şi soluţiile sale erau aceptabile atât pentru partidele de centru cât şi pentru cele de stânga.

Încercările lui Schmitt de a împiedica venirea la putere a naţional-socialiştilor

Criza economică din 1929 a agravat criza politică din Germania şi lipsa de viabilitate Republicii de la Weimar devenea din ce în ce mai evidentă. Au apărut diferite curente care căutau o soluţie pentru ieşirea din criză. Unele dintre acestea erau de extremă stângă (în special curentul comunist), altele de extremă dreaptă (dintre care cel mai însemnat, dar nu singurul, era cel naţional socialist). La centru, se aflau cei care mai sperau să poată salva sistemul de la Weimar şi alţii care încercau să găsească o altă soluţie de ieşire din criză, care să împiedice venirea la putere a partidelor extremiste de stânga sau de dreapta. Începând din 1930 Schmitt se declară susţinător al unei dictaturi prezidenţiale. Conştient că lucrările pur teoretice, indiferent de răsunetul lor, nu puteau aduce ieşirea din criză, Carl Schmitt a început să fie angrenat în cercurile politice, în special cel al lui Johannes Popitz, devenit ulterior ministru de finanţe al Prusiei. . Popitz a fost unul din conducătorii complotului lui Carl von Stauffenberg care a dus la tentativa de asasinare a lui Hitler din 20 iulie 1944, urmând să preia portofoliul finanţelor şi cultelor; după eşuarea tentativei, Popitz a fost arestat şi condamnat la moarte, sentinţa fiind executată la 2 februarie 1945.

Carl Schmitt avea contacte şi la nivelul guvernului Reichului, fiind în relaţii strânse cu adjuncţii generalului Kurt von Schleicher, pe care Schmitt îl considera ca fiind persoana care putea salva Germania. De aceea, Carl Schmitt a susţinut prin publicaţii şi conferinţe publice echipa lui Schleicher. Pentre guvernanţi, prezentau interes lucrările sale referitoare la legătura dintre politică şi dreptul constituţional ca "Hüter der Verfassung" ("Garantul constituţiei") (1931) sau ediţia lărgită a lucrării "Der Begriff des Politischen" ("Conceptul de politică" (1932).

Cu toate că Schmitt critica pluralismul şi democraţia parlamentară, în perioada înainte de numirea lui Adolf Hitler în funcţia de cancelar, în 1933, el era în egală măsură împotriva încercărilor de a ajunge la putere cu forţa atât ale partidului comunist şi cât şi ale celui naţional-socialist

În lucrarea sa publicată în iulie 1932 "Legalität und Legitimität" ("Legalitate şi Legitimitate") Schmitt cerea luarea unei decizii pentru apărarea substanţei constituţiei împotriva inamicilor constituţiei. El şi-a început disertaţia printr-o critică a pozitivismului neo-kantian în domeniul dreptului, susţinut de Gerhard Anschütz, profesor de drept la universitatea din Heidelberg, şi care era, în acea vreme. principalul comentator al constituţiei de la Weimar. Schmitt arăta că acest pozitivism urmărea doar o legalitate formală, care însă nu ţinea seama de scopurile politice ale diferitelor grupări. Schmitt a introdus noţiunea de legitimitate, care căuta să pună accentul pe conceptele pe care se baza constituţia şi nu pe partea formală. Schmitt arăta că existau partide care, deşi formal respectau constituţia, aveau scopul declarat de a o răsturna şi considera că, chiar dacă nu erau formal precizate în textul constituţiei, măsurile de a apăra constituţia erau legitime. Inamicii politici ai ordinii existente trebuiau să fie identificaţi ca atare; în caz contrar, indiferenţa faţă de eforturile de zădărnicire a constituţiei ar duce la o sinucidere politică. Pentru aceasta Schmitt a introdus conceptul de "dezvoltarea consecventă a constituţiei" ("folgerichtige Weiterentwicklung der Verfassung"). Lucrarea lui Schmitt s-a menţinut la nivel de principiu, considerând că din punct de vedere al dreptului constituţional era justificată interpretarea spiritului constituţiei şi adaptarea lui la noi condiţii politice. Unii cercetători, cum sunt Heinrich Muth şi Dieter Grimm , (judecător al curţii constituţionale a Germaniei din 1987 – 1999) consideră că prin aceasta Schmitt se gândea la principiul conservator-revoluţionar susţinut de Franz von Papen, aşa cum a fost descris de Heinz Otto Ziegler. . În lucrarea sa însă Schmitt nu elaborează modul de aplicare al noului său concept, şi nu există nicio dovadă că se gîndea la "Noul Stat" al lui von Papen sau la altceva. De altfel, din punct de vedere politic, Schmitt nu era apropiat de von Papen.

Procesul dintre Prusia şi Guvern

În 1932 s-a declaşat o situaţie de criză politică în Prusia, unul din statele componente ale Germaniei. Alegerile din 24 aprilie 1932 pentru parlament duseseră la alegerea a 162 deputaţi ai partidului naţional socialist, 57 de deputaţi comunişti şi 204 de deputaţi ai diferitor partide de centru-stânga, totalul fiind de 423 de deputaţi. Partidele de centru-stânga care guvernaseră în coaliţie până atunci nu puteau obţine majoritate de voturi fără a include în coaliţie şi partidul naţional-socialist, care însă cerea formarea unui guvern monocolor, deoarece acest partid obţinuse cele mai multe mandate. Conform legislaţiei existente, guvernul anterior continua să funcţioneze în mod provizoriu, până la numirea unui nou guvern. Situaţia nu era unica de acest gen din Germania, rezultate similare fiind înregistrate şi în alte state ca Bavaria, Saxonia, Hessa, Württemberg şi Hamburg. Pentru a rezolva criza, mareşalul Paul von Hindenburg, preşedintele Germaniei, l-a numit pe cancelarul Franz von Papen comisar al Reich-ului pentru Prusia, cu puteri depline pentru soluţionarea crizei politice. Numirea nu era foarte judicioasă: von Papen fusese deputat în parlamentul prusac din partea partidului de dreapta "Partidul Naţional Popular German" ("Deutschnationale Volkspartei" - DNVP) şi în această calitate iniţiase numeroase moţiuni de neîncredere în guvernul primului ministru al Prusiei, Otto Braun. Era greu de crezut că, cu asemenea antecedente, von Papen putea fi eficient într-un rol de mediator. De fapt, von Papen nici nu a încercat vreo mediere: el i-a revocat din funcţie imediat pe primul ministru Otto Braun şi pe ministrul de interne Carl Severing şi a decretat starea de urgenţă, făcând apel la armată pentru menţinerea ordinii.

Prusia, reprezentată de Ministerul de stat al Prusiei (Preußisches Staatsministerium) împreună cu Partidul Centrului din Germania (Deutsche Zentrumspartei) şi Partidul Social-Democrat din Germania (Sozialdemokratische Partei Deutschlands) au intentat acţiune împotriva guvernului central la curtea supremă a Germaniei ("Staatsgerichtshof für das Deutsche Reich"), proces cunoscut sub denumirea "Prusia contra Reich-ului" (Preußen contra Reich). Reclamanţii considerau că ordinul de numire a comisarului era neconstituţional şi cereau tribunalului să îi interzică acestuia îndeplinirea funcţiuni de comisar. În plus, reclamanţii solicitau tribunalului ca, până la pronunţarea sentinţei, să li se interzică comisarilor Reich-ului să-şi aroge titlurile de prim-ministru al Prusiei, de miniştri ai Prusiei sau de membri ai guvernului prusac şi să nu li se dea dreptul de a numi sau revoca din funcţie funcţionari de stat. Tribunalul a respins moţiunea de suspendare a ordinului de numire a comisarului până la pronunţarea asupra problemelor de fond. .

În procesul asupra problemelor de fond, guvernul Prusiei era reprezentat de Arnold Brecht, partidul social democrat de Hermann Heller, iar guvernul central de Carl Schmitt împreună cu Carl Bilfinger şi Erwin Jacobi. .

Curtea supremă s-a pronunţat la 25 octombrie 1932, după terminarea pledoariilor, limitându-se la discutarea dreptului preşedintelui de a emite o asemenea ordonanţă. Ea nu a analizat dacă emiterea ordonanţei era justificată din punct de vedere legal, adică dacă erau îndeplinite condiţiile cerute de lege care prevedeau că emiterea ordonanţei era legală dacă exista posibilitatea de apariţie a unor disturbări importante sau dacă exista un pericol fie pentru siguranţa publică (Öffentliche Sicherheit), fie pentru ordinea publică (Öffentliche Ordnung). Curtea a decis că ordonanţa de urgenţă era constituţională în măsura în care îl numea pe cancelarul Reich-ului în funcţia de comisar al Reich-ului pentru Prusia şi îl împuternicea fie să preia în mod provizoriu funcţiile de prim-ministru al Prusiei fie să le predea altor comisari ai Reich-ului. Ordonanţa nu se putea extinde la probleme de ordin parlamentar, cum ar fi reprezentarea Prusiei în camera superioară a parlamentul naţional (Reichsrat).

Colaborarea cu Schleicher

În 1932 devenise evident că Republica de la Weimar era menţineviabilă. Schmitt, împreună cu alţi politicieni din anturajul lui Kurt von Schleicher, susţineau decretarea stării de urgenţă la nivel naţional şi modificarea constituţiei, astfel încât Germania se devină o democraţie constituţională prezidenţială. În perioada august-decembrie 1932 Schmitt a colaborat în calitate de expert în drept constituţional la elaborarera propunerii lui Schleicher: Guvernul federal urma să fie autorizat, printr-o proclamaţie a preşedintelui, să ignore atât voturile de neîncredere (Mißtrauensvoten) ale parlamentului împotriva guvernului cât şi dreptul parlamentului de a suspenda ordonanţele de urgenţă (Notverordnungen) făcând astfel posibilă o guvernare fără obstrucţie parlamentară.

Punctul de vedere al lui Schmitt a fost prezentat într-un referat pe care l-a scris pentru Schleicher cu titlul "Cum se poate menţine un guvern prezidenţial viabil împotriva obstrucţiei unui parlament ineficient în scopul de a conserva constituţia" ("Wie bewahrt man eine arbeitsfähige Präsidialregierung vor der Obstruktion eines arbeitsunwilligen Reichstages mit dem Ziel die Verfassung zu wahren"). Din punct de vedere constituţional, una din principalele prevederi constituţionale era cea a votului de neîncredere, care ajunsese să fie utilizat de parlament astfel încât o guvernare devenise imposibilă. Schmitt considera că, deoarece o constituţie este o lege care reglementează modul de a guverna, prevederile constituţionale nu pot fi interpretate astfel încât să facă o guvernare imposibilă. De aceea, el considera că "un vot de neîncredere are valabilitate numai în cazul existenţei unei majorităţi capabile să construiască bazele pozitive ale unei încrederi". Măsurile propuse nu aveau, după Schmitt, scopul de a întări executivul prin limitarea rolului parlamentului la funcţia de legiferare şi la control ci prin limitarea utilizării mecanismului votului de neîncredere."

Într-un studiu în care s-a ocupat de rolul lui Carl Schmitt în calitate de consilier juridic al lui Schleicher, Profesorul Wolfram Pyta scoate în evidenţă sprijinul pe care Schmitt l-a dat formulării politicii lui Schleicher, în scopul de a împiedica "aventura naţional-socialistă"

Profesorul de drept Bernd Rüthers arată şi el „Cercetările adâncite efectuate dovedesc că, până la preluarea puterii de către Hitler în 1933, Schmitt nu a arătat nici cea mai mică simpatie pentru acesta sau pentru naţional-socialism. Rüthers apreciază că poziţiile de bază ale lui Schmitt erau profund antidemocratice, antiparlamentare şi antiliberale, dar că scopul său era să legitimeze şi să întărească dictatura “aristocratică” a preşedintelui Reichului. În ultimă instanţă, era vorba de a construi un sistem prezidenţial autoritar cu diminuarea rolului parlamentului. Schmitt era în întregime un om al lui Schleicher. Această părere diferă considerabil de cea a altor cercetători. După cum s-a arătat, chiar adversarii săi contemporani, deşi nu aveau aceeaşi orientare politică, nu au considerat poziţia lui ca fiind "nedemocratică"; această caracterizare este specifică unora din analizele contemporane şi nu coincide cu punctele de vedere exprimate în anii 1930. În decursul celor peste 70 de ani care s-au scurs, multe dintre noţiunile utilizate şi-au schimbat în mod pronunţat conţinutul. Perioada anilor 1920 – 1935 din Germania a fost extrem de agitată din punct de vedere politic şi Schmitt era un om al timpului său. Este discutabilă măsura în care noţiuni contemporane, cu un sens diferite de cel pe care îl aveau în acea vreme, pot fi utilizate pentru înţelegerea corectă a poziţiei sale.

Schleicher a fost numit cancelar la 3 decembrie 1932. Opinia publică spera că noul cancelar va avea autoritatea să reinstaleze ordinea în ţară. Revista satirică Simplizissimus publica după instaurarea lui Schleicher versurile:

Eins nur läßt sich sicher sagen, und das freut uns rundherum: Hitlers geht es an den Kragen, dieses Führer Zeit ist um.

Un singur lucru se poate spune cu siguranţă Şi acesta ne bucură pe toţi Pe Hitler îl va lua de beregată Vremea Führerului s-a dus.

Bucuria era însă prematură. Preşedintele Hindenburg s-a declarat împotriva planului lui Schleicher şi susţinut de Schmitt. Ludwig Kaas, preşedintele Partidului de Centru, l-a acuzat chiar pe Schmitt că s-ar opune numirii lui Hitler în funcţia de cancelar din cauza dispreţului pe care îl avea pentru sistemul parlamentar. . Astfel, la 26 ianuarie 1933 Kass l-a rugat pe Hindenburg să-l numească pe Hitler, afirmând că era singura soluţie pentru menţinerea unui sistem parlamentar în Germania. Acelaşi punct de vedere a fost susţinut de Papen. Hindenburg a cedat şi a preferat soluţia de a-l aduce la putere pe Hitler, considerând această soluţie mai corectă din punct de vedere constituţional. Schleicher a demisionat la 28 ianuarie 1933. Schmitt era perfect conştient de consecinţele acestei decizii a preşedintelui. Cu ani în urmă alegerea lui Hindenburg ca preşedinte al Germaniei fusese prezentată ca o soluţie de salvare a republicii; aducerea lui Hitler la putere pe baza unui argument de constituţionalitate şi pentru a salva constituţia era pentru Schmitt o culme a absurdului. În jurnalul său, Schmitt scria la data de 27 ianuarie 1933: Azi s-a întâmplat ceva incredibil. Mitul lui Hindenburg s-a isprăvit. În cele din urmă, bătrânul nu era decât un Mac Mahon. Groaznică situaţie. Schleicher se retrage; Papen sau Hitler intră în scenă. Bătrânul domn a înnebunit cu desăvârşire. . La 30 ianuarie el scria în jurnalul său: Apoi m-am dus la Cafeneaua Kutscher, unde am auzit că Hitler a devenit cancelar al Reichului, cu Papen vicecancelar. M-am dus acasă şi m-am culcat imediat în pat. Groaznică situaţie!. Cu o zi mai târziu, el nota: Mai eram răcit. Am telefonat la Şcoala Superioară de Comerţ ca să-mi anulez prelegerile. Mi-a mai trecut indispoziţia, dar nu am putut să lucrez. Eram furios despre numirea imbecilului, ridicolului Hitler.

Colaborarea cu regimul naţional-socialist

Începuturile colaborării

După numirea lui Adolf Hitler în funcţia de cancelar şi votarea "Legii de împuternicire" din 1933 prin care parlamentul conferea guvernului competenţa de a legifera, Carl Schmitt a fost unul din numeroşii funcţionari publici care s-au înscris în Partidul Naţional Socialist German al Muncitorilor (NSDAP).

În referatul procurorului Robert Kempner, care l-a anchetat pe Carl Schmitt la Nürnberg se menţionează: “1932 şi începutul anului 1933 - consilier al preşedintelui. După încercări eşuate de a instala o “dictatură a preşedintelui Reichului” prin declararea stării de urgenţă, asfel încât să împiedice ajungerea la putere a comuniştilor şi a naţional socialiştilor, în martie 1933 face trecerea ideologică spirituală către naţional socialişti şi se înscrie în NSDAP cu numărul de înscriere 2.098.860. “ . Este încă în discuţie, dacă această înscriere a fost făcută din convingere sau din oportunism.

Unii cercetători îl văd ca pe un critic radical al orientărilor social-liberale din perioada republicii de la Weimar, şi astfel un adept nedeclarat al naţional-socialismului. Acestă ipoteză este însă combătută de majoritatea cercetătorilor, care arată că, în perioada anterioară, Schmitt a căutat să împiedice cu toate puterile venirea la putere a lui Hitler. Michael Stolleis arată: Intr-adevăr, până la sfârşitul lui ianuarie 1933, Schmitt a încercat să salveze constituţia printr-o depăşire limitată şi controlată a textului constituţiei. Această impresie este creată şi de notele lui zilnice. Decizia sa de a opta pentru naţional-socialism a apărut abia după "Legea de împuternicire" din 24 martie 1933. Este greu de presupus că, fiind adept, chiar nedeclarat, al naţional socialismului, Schmitt s-ar fi angajat atât de adânc în încercările de a împiedica ajungerea lui Hitler la putere.

Alţi cercetători scot în evidenţă faptul că Schmitt şi-a oferit serviciile de consilier tuturor guvernelor, începând din 1930 şi, chiar după război, şi-a oferit serviciile atât americanilor cât şi ruşilor, dovadă a unui oportunism profund. Susţinătorii acestei ipoteze consideră că anul 1933 reprezintă o ruptură în activitatea lui Schmitt, pe când ceilalţi văd o continuitate în ideile sale. Prima ipoteză pare totuşi mai apropiată de adevăr.

Ar putea însă fi făcută şi o a treia ipoteză, anume cea că lui Schmitt i se făcuse teamă. Metodele lipsite de scrupule ale naţional socialiştilor, chiar înaintea ajungerii lor la putere, îi erau perfect cunoscute. Colaborarea lui cu Schleicher îl făcea o victimă potenţială a represiunii care era iminentă. Dacă acesta ar fi fost motivul aderării la naţional-socialism, asasinarea lui Schleicher la 30 iunie 1934 ar fi demonstrat că eventualele sale bănuieli erau perfect îndreptăţite. În orice caz, legătura lui cu Schleicher i-a fost reproşată mai târziu de naţional-socialişti.

Henning Ottmann a definit această dilemă drept antiteza dintre "gândire ocazională sau continuitate". Este deci deschisă discuţia dacă gândirea lui Carl Schmitt urmează o logică internă (continuitate) sau este dirijată exclusiv de impulsuri exterioare (ocazii), cărora le sacrifică consistenţa şi continuitatea logică.

Contribuţii la jurisprudenţa naţional socialistă

Indiferent de motivele care au determinat aceasta, Carl Schmitt a trecut complet la noua linie naţional-socialistă. El a definit "Legea de împuternicire" ca reprezentând "constituţia provizorie a revoluţiei germane".

În lucrarea "Staat, Bewegung, Volk: Die Dreigliederung der politischen Einheit" ("Stat, mişcare, popor: cele trei elemente ale unităţii politice"), publicată în 1933, Schmitt aducea argumente în sprijinul legalităţii "revoluţiei germane". Preluarea puterii de către Adolf Hitler ar fi avut loc "într-o coincidenţă totală cu constituţia anterioară" şi ar fi datorată "disciplinei şi spiritului de ordine al poporului german". În afară de aceasta, el sublinia că conceptul central al dreptului naţional-socialist îl constituie "subordonarea faţă de conducător" (Führertum). Ulterior acest concept a fost dezvoltat, afirmându-se că din el decurgea necesitatea unei identităţi rasiale între conducător şi conduşi.

Schmitt a căutat să legitimeze din punct de vedere juridic rolul conducător al Partidului Naţional Socialist German al Muncitorilor (NSDAP), prin legitimarea "revoluţiei naţional-socialiste". Niciunul din criticii marxişti ai lui Schmitt nu scot în evidenţă analogia argumentaţiei sale cu cea care legitima rolul conducător al partidului comunist prin legitimarea revoluţiei socialiste. Asemenea afirmaţii au determinat pe contemporanii săi care emigraseră din Germania, să îl declare "juristul de casă al celui de al treilea reich", unul dintre principalii săi critici fiind Waldemar Gurian . În prezent, unii cercetători sunt de părere că aceasta lucrare ar exagera importanţa rolului pe care l-a jucat Carl Schmitt în Germania în perioada 1933 – 1936.

Multe din luările sale de poziţie depăşeau cu mult ceea ce se aştepta de la un jurist care urma cu fidelitate linia partidului. În mod evident Schmitt încerca să se afirme prin formulări excesiv de tăioase. Ca o reacţie la asasinatele regimului naţional socialist din 30 iune 1934 în "noaptea cuţitelor lungi" şi la eliminarea lui Ernst Röhm, Schmitt justifica autoînscăunarea lui Hitler prin cuvintele: Führer-ul protejează justiţia împotriva celui mai grav abuz, atunci când, în clipele de pericol, acţionează bazat pe rolul său de conducător şi ia decizii referitoare la dreptate în calitatea sa de şef al justiţiei. Un adevărat conducător este totdeauna şi un judecător, din calitatea de Führer decurge şi calitatea de judecător. . Această presupusă suprapunere dintre calitatea de conducător ("Führertum") şi calitatea de judecător („Richtertum“) este considerată o dovadă a perversităţii gândirii juridice a lui Schmitt. Schmitt încheia articolul său cu chemarea politică: Cel care este conştient de baza violentă a situaţiei noastre politice, va înţelege premoniţiile şi alarmările Führer-ului şi va fi pregătit pentru marea bătălie ideologică, în cadrul căreia va trebui să ne apărăm dreptatea. Niciun cercetător nu aminteşte însă că în aceeaşi noapte nu a fost asasinat doar Ernst Röhm, ci şi Kurt von Schleicher.

În toamna anului 1933, Carl Schmitt a elaborat teoria gândirii ordonate concrete (Lehre vom konkreten Ordnungsdenken) în conformitate cu care, din punct de vedere instituţional, orice ordine este reprezentată de acea instituţie a statului care deţine monopolul decizional şi care se poate prevala de infailibilatate. Această extindere a teoriei suveranităţii amplifica, ca principiu, importanţa conducătorului şi ducea la o identitate între voinţa acestuia şi lege: Voinţa Führerului este lege.

Astfel, Schmitt a putut să-şi consolideze reputaţia în faţa noilor deţinători ai puterii. Schmitt este creditat şi cu unele lozinci care au fost lansate în acea perioadă, de exemplu: "Stat total - război total" sau definiţii ca: "Spaţiul mărit geostrategic legat de o interdicţie a intervenţiei puterilor din exteriorul spaţiului". Asemenea fraze au fost utilizate cu succes propagandistic, chiar dacă nu au fost direct legate de numele lui Schmitt.

Schmitt despre problema evreiască

Schmitt a susţinut în mod public un punct de vedere rasist şi antisemit în 1935 când a caracterizat legile rasiste de la Nürnberg (Nürnberger Rassengesetze) ca o "constituţie a libertăţii" ("Verfassung der Freiheit") ceea ce chiar la standardele naţional-socialiste ale vremii apărea ca o exagerare grotescă. Schmitt afirma că prin "Legea pentru protecţia sângelui german şi a onoarei germane" ("Gesetz zum Schutze des deutschen Blutes und der deutschen Ehre"), care pedepsea relaţiile dintre “evrei” (conform definiţiei naţional-socialiştilor) şi "arieni" se introducea un nou "principiu legat de concepţia despre lume în domeniul legislaţiei" (ein neues weltanschauliches Prinzip in der Gesetzgebung). Schmitt arăta că noua legislaţie era contrară celei din alte ţări, care nu conţin şi care resping asemenea diferenţe rasiale.

Punctul culminant al propagandei duse de Schmitt în favoarea partidului a fost sesiunea organizată sub preşedinţia sa în octombrie 1936 cu subiectul "Evreimea in ştiinţele juridice" (Das Judentum in der Rechtswissenschaft). În cadrul acestei sesiuni, el s-a declarat în mod deschis în favoarea antisemitismului naţional-socialist şi a cerut ca autorii evrei din literatura juridică să nu mai fie citaţi şi în orice caz, lucrările lor să fie desemnate ca lucrări evreieşti. ”Trebuie să repetăm mereu, atât pentru noi înşine, cât şi pentru studenţii noştri, ceea ce a afirmat Führer-ul despre dialectica evreiască, pentru a evita pericolul imens a unor vicieri sau răstălmăciri. Aceasta nu se realizează printr-un antisemitism sentimental; se impune o certitudine bazată pe cunoaştere (eine erkenntnismäßig begründeten Sicherheit)" :

Deoarece această sesiune a fost aproape simultană cu campania naţional-socialistă împotriva lui Schmitt şi cu îndepărtarea sa din funcţiile pe care le deţinea, încă din perioada naţional-socialistă s-a emis ipoteza că aceste afirmaţii erau făcute superficial, din oportunism. Notele sale personale, publicate după moartea sa, arată însă că, chiar în perioada 1947 – 1951, Schmitt mai era un antisemit convins. De altfel, el nu a publicat niciodată vreun cuvânt în care să-şi renege poziţia şi nici regrete pentru opresiunea şi ulterior uciderea evreilor în perioada dominaţiei naţional-socialiste. Cele două păreri nu se exclud de altfel, deoarece Schmitt putea să fie antisemit şi fără să fie naţional-socialist şi de aceea, mai rămâne deschisă discuţia dacă antisemitismul său avea o bază religioasă sau rasistă.

Dacă lucrările menţionate anterior nu făceau practic altceva decât să susţină ideile lansate de ideologia naţional-socialistă şi practic nu prezentau idei originale, o lucrare mult mai tulburătoare este "Der Leviathan in der Staatslehre des Thomas Hobbes" ("Leviathan în teoria politică a lui Thomas Hobbes"), publicată în 1938.

Distrugerea lui Leviathan.
Gravură de Gustave Doré (1865)

Thomas Hobbes, un gânditor englez din secolul al XVII-lea, se ocupase de problemele de instabilitate politică din perioada războaielor religioase din Anglia şi căutase să găsească un sistem politic stabil. Principala sa lucrare politică este "Leviathan" publicată în 1651. Titlul este numele unui monstru marin din Vechiul Testament, amintit în Cartea lui Iov, în cea a lui Isaia precum şi în Psalmi. Volumul discută problemele contractului social şi ale structurii societăţii în contextul războaielor religioase. Hobbes susţine că oamenii au o dorinţă autointeresată şi materialistă de a înceta războaiele: "sentimentele care îi determină pe oamenii să prefere pacea sunt teama de moarte, dorinţa de a avea cele necesare pentru a-şi duce existenţa şi speranţa ca prin activitatea lor să le poată obţine." Oamenii creează societăţi paşnice intrând într-un "contract social". Hobbes defineşte o societate ca fiind o populaţie care se află în subordinea unei “autorităţi”, căreia populaţia îi transferă din dreptul ei natural doar putere strict necesară pentru asigurarea păcii interne şi o apărare comună împotriva atacurilor din exterior. Indiferent de faptul că este o monarhie, aristocraţie sau democraţie (Hobbes având o preferinţă puternică pentru o monarhie) puterea suverană trebuie să fie un “Leviathan”, cu o autoritate absolută. Leviathan era o putere pur seculară prezentată sub forma unei figuri mitice care îi supune pe cei orgolioşi şi pe rebeli. Evocarea lui Leviathan ca pe o emblemă a unui nou proiect de pacificare constituia un răspuns la teologiile politice ale revoluţiei engleze şi ale războaielor religioase de la începutul epocii moderne.

În 1936, specialistul în filozofie politică Leo Strauss publicase un studiu asupra lui Hobbes: Geneza ştiinţei politice a lui Hobbes. Deoarece Leo Strauss era evreu, cartea nu putea fi publicată în Germania şi fusese tipărită la Oxford în traducere engleză. Lucrarea aprecia pozitiv vederile lui Hobbes. Volumul lui Schmitt este în mare măsură o replică la lucrarea lui Strauss.

Pentru Schmitt, Leviathanul lui Hobbes se dovedeşte a fi doar o putere aparentă, deoarece contractul social pe care se bazează puterea este de fapt o construcţie extrem de fragilă, incapabilă să stăpânească forţele deslănţuite ale unei societăţi emancipate. În noua interpretare a lui Schmitt, lupta descrisă de Hobbes era prezentată ca având semnificaţia diviziunii judeo-creştine între autorităţile seculare şi cele religioase. Schmitt considera că diviziunea din epoca lui Hobbes stabilea tiparul diviziunii care a apărut ulterior dintre stat şi societate şi încercarea acesteia din urmă de a se emancipa de orice regulă coercitivă. Ordinea politică seculară pe care Hobbes considera că o stabilise, avea scopul de a neutratiza atacurile perene ale judeo-creştinismului împotriva legitimităţii suveranilor tereştri. Schmitt considera că diaspora evreiască era o agentură care întreţinea fermentarea în aceasă mişcare de emancipare, iar simbolul lui Hobbes nu se ridica la un nivel corespunzător intensităţii şi perversităţii conflictului.

Schmitt a prezentat numeroase paralele între acţiunile de expulzare şi ucidere a evreilor convertiţi, Marranos, în perioada de început a istoriei Spaniei moderne pe de o parte şi soarta evreilor din Europa contemporană pe de alta. Astfel, Schmitt a ajuns la concluzia că "problema evreiască" nu era un element nou, ci constituia un element care preocupase statele europene încă din momentul formării lor şi care reapărea în forme acute în perioadele de criză.

Este adevărat că propaganda naţional-socialistă răstălmăcea multe opere, prezentându-le cu rezonanţe antisemite. Exemplul cel mai cunoscut este cel al eroului din schiţa lui Wilhelm Hauff şi din romanul lui Lion Feuchtwanger, "Evreul Süss" ("Jud Süß"), care dintr-un personaj istoric pozitiv a fost transformat într-o persoană total abjectă în producţia cinematografică antisemită cu acelaşi titlu a lui Veit Harlan. Dar răstălmăcirea prezentată de Schmitt iese în evidenţă, prin faptul că Hobbes s-a ocupat exclusiv de războaiele religioase dintre catolici şi protestanţi, care nu aveau nicio legătură cu evreii.

Căderea în dizgraţie

În 1936 Schmitt a devenit ţinta atacurilor ziarului "Schwarzes Corp", o revistă naţional-socialistă apropiată de SS, care îl acuza de oportunism şi îi reproşa lipsa de convingeri naţional-socialiste. Revista critica sprijinul pe care Schmitt îl acordase guvernelor anterioare precum şi prietenia sa cu jurişti evrei. "Împreună cu Jacobi, Carl Schmitt a susţinut poziţia guvernului reacţionar al lui Schleicher în procesul Prusia contra Reichului." Afirmaţia era incorectă pentru că în procesul respectiv fusese implicat guvernul lui Franz von Papen.

Alte critici i-au fost aduse lui Schmitt de biroul de urmărire a purităţii ideologice al lui Alfred Rosenberg, principalul ideolog al naţional-socialismului. Biroul fusese înfiinţat de Hitler în ianuarie 1934, la propunerea lui Robert Ley, care îl numise pe Alfred Rosenberg "împuternicit al Führer-ului pentre supravegherea întregei şcolarizări şi educaţii spirituale şi conceptuale a Partidului Naţional-Socialist" ("Beauftragter des Führers für die Überwachung der gesamten geistigen und weltanschaulichen Schulung und Erziehung der NSDAP“). Deşi biroul nu a avut niciodată importante funcţii operative în cadrul sistemului naţional-socialist, el reprezenta principalul for de analiză a corectitudinii ideologice în cadrul partidului naţional-socialist. În publicaţia "Mitteilungen zur weltanschaulichen Lage" ("Comunicări privire la situaţia referitoare la concepţia despre lume") al biroului lui Rosenberg Schmitt era acuzat că "împreună cu semi-evreul Jacobi emisese teoria contrară învăţăturilor prevalente, că o majoritate naţional-socialistă în parlament (Reichstag) nu ar avea dreptul să modifice bazele politice ale constituţiei, de exemplu să elimine principiul democraţiei parlamentare, chiar dacă ar fi avut majoritatea de două treimi cerută de articolul 76, pentru că, în acest caz, modificarea constituţiei ar fi constituit o înlocuire a constituţiei nu o revizuire".

Ca urmare a unei succesiuni de asemenea acuzaţii s-a iscat un scandal, în urma căruia Carl Schmitt şi-a pierdut toate funcţiile. El a rămas însă, până la sfârşitul războiului profesor la Universitatea Friedrich-Wilhelm din Berlin şi şi-a păstrat titlul de "Consilier de Stat al Prusiei".

În perioada de până la sfârşitul războiului, Carl Schmitt s-a concentrat asupra dreptului internaţional. Astfel, în 1939 a elaborat conceptul de "ordinea spaţială conformă cu dreptul internaţional", pe care o considera ca un echivalent german al doctrinei Monroe. Deşi aceste studii ar putea fi considerate ca o încercare de a fundamenta politica expansionistă a lui Hitler din punctul de vedere al dreptului internaţional, organele naţional socialiste nu au susţinut niciodată o asemenea legătură.

Schmitt a colaborat şi la aşa numita "acţiune Ritterbusch", o încercare, coordonată de Paul Ritterbusch, de "mobilizarea militară a ştiinţelor spirituale" ("Kriegseinsatz der Geisteswissenschaften"). În cadrul acestei acţiuni, Ritterbusch a făcut apel la peste 500 de consilieri, profesori şi oameni de ştiinţă, pentru a defini o "nouă ordine spirituală a Europei" care să corespundă şi să se subordoneze obiectivelor de război ale Germaniei.

În niciuna din aceste activităţi Carl Schmitt nu a avut un rol proeminent şi niciuna din lucrările sale nu a mai servit la fundamentarea unor activităţi ale autorităţilor naţional-socialiste, care continuau să-l considere "persona non grata".

Analiza activităţii lui Carl Schmitt în perioada naţional-socialistă

Activitatea lui Schmitt în perioada naţional-socialistă a fost analizată de diferiţi cercetători.

În perioada de după cel de al doilea război mondial, când majoritatea lucrărilor lui Schmitt erau puţin cunoscute în afara Germaniei, studiile despre Schmitt au fost elaborate în special de cercetători germani. Urmând tendinţa perioadei respective din Germania, aceşti cercetători căutau în general să arate într-o lumină negativă toate elementele legate de perioada naţional-socialistă, făcând adeseori afirmaţii tendenţioase gratuite. Astfel, Jurgen Fialkowski afirmă că Schmitt a avut un rol important în pregătirea terenului pentru venirea la putere a lui Hitler . Analizând acţiunile diferitor politicieni în perioada anilor 1932 - 1934 este o ironie faptul că cercetătorii germani îl învinovăţeau pe Schmitt, dar îl disculpau de Kaas, care nu recomandase doar aducerea la putere a lui Hitler, dar la 23 martie 1933 ţinuse în Bundesrat un discurs de susţinere a legii de împuternicire. Dar asemenea răstălmăciri aruncă o îndoială asupra obiectivităţii şi corectitudinii studiilor publicate în Germania în perioada post-belică.

Această imagine a lui Carl Schmitt în rolul său de proto-fascist au fost reluate apoi de scriitori cu orientare de stânga colatoratori la revista "The New Republic" din Statele Unite. Inexactitatea acestor afirmaţii şi reconsiderarea activităţii lui Carl Schmitt, scoţând în evidenţă opoziţia sa împotriva naţional-socialiştilor, a avut loc abea după 1975 în Statele Unite. În Germania, reconsiderarea sa a fost mai puţin pronunţată.

Unul din cele mai detaliate studii asupra acestui subiect este cel al lui Ellen Kennedy care se ocupă în mod detaliat de evoluţia gândirii politice a lui Schmitt între 1933 and 1945. Ellen Kennedy pleacă de la ipoteza existenţei unei rupturi în traiectoria intelectuală a lui Schmitt şi care ar fi avut loc în 1933, fapt pe care, de altfel, alţi cercetători îl dispută. Totuşi, chiar dacă nu este vorba despre o ruptură, există o clară diferenţă de orientare, care iese în evidenţă în anul 1933.

Kennedy caută să descopere rădăcinile ideilor lui Schmitt în domeniul teoriei statului între 1933 şi 1945, şi constată că gândirea lui reprezintă un amestec cu totul aparte de romatism german, de expresionism şi de catolicism îmbinate cu percepţia unei lipse de autenticitate a societăţii moderne. Devine totuşi evident că rădăcinile gândirii lui Schmitt se află în concepţiile secolului al XIX-lea şi că această legătură este insuficient adâncită. Analiza lui Kennedy se bazează foarte mult pe lucrarea magistrală a lui Michael Stolleis despre istoria dreptului civil în Germania. Totuşi Stolleis insistă asupra continuităţilor şi discontinuităţilor în discuţiile privind dreptul civil în Germania secolelor XIX şi XX, aspecte pe care analiza lui Kennedy nu le-a reluat.

Există însă două caracteristici care deosebesc lucrările lui Schmitt din perioada naţional-socialismului de cele anterioare.

• Lucrările din perioada republicii de la Weimar analizau critic situaţia politică din punctul de vedere al dreptului constituţional şi căutau să recomande soluţii pentru rezolvarea problemelor identificate. Lucrările din perioada naţional-socialistă sunt practic lipsite de elemente critice şi nici nu au un caracter prescriptiv. Ele caută doar să găsească o justificare juridică a evenimentelor. Din acest punct de vedere nu există nicio continuitate între cele două perioade.

• Lucrările lui Schmitt aveau totdeauna un caracter literar. În toate publicaţiile sale el căuta să fie flamboaiant şi să atragă atenţia cititorilor. Totuşi în toate scrierile sale el este precis şi se poate observa că el ştia perfect să-şi dozeze sentimentele. În lucrările sale din perioada naţional-socialistă, el depăşeşte cu mult limitele normale ale unor lucrări având scopul de a justifica acţiunile puterii. Aceste nuanţe sunt mai vizibile în textele originale decât în traducerile pe care se bazează multe din cercetările efectuate în alte ţări, în special în Statele Unite, şi astfel multe dintre ele au trecut neobservate în aceste cercetări.

Un eveniment important al vieţii lui Schmitt din perioada naţional-socialismului este cel al demiterii sale ca urmare a criticilor aduse de biroul lui Alfred Rosenberg. Biografiile lui Carl Schmitt nu analizează deloc motivele acestei disgraţii. Este însă de presupus că acuzaţiile de oportunism care i-au fost aduse au fost corecte, şi că adeziunea la naţional-socialism a lui Schmitt nu a fost determinată de convingerile sale, cu atât mai mult cu cât, acţiunile sale împotriva naţional-socialiştilor, anterioare venirii lor la putere, erau reale. Mai mult chiar, având în vedere că multe din lucrările sale de susţinere a naţional-socialismului depăşeau considerabil cerinţele şi conţineau exagerări vizibile, există posibilitatea ca tocmai aceste exagerări, de care un autor de inteligenţa lui Schmitt nu putea să nu fie conştient, să fi constituit o critică a regimului, care nu a scăpat vigilenţei ideologilor din biroul lui Rosenberg.

În orice caz, unii cercetători, printre care şi Ellen Kennedy, detectează în lucrările sale un realism politic inspirat de Niccolò Machiavelli. Această analogie a mai fost făcută şi de alţi cercetători şi va fi prezentată spre sfârşitul articolului.

Perioada post-belică

Anchetarea de către tribunalul de la Nürnberg

În perioada de după capitularea Germaniei, Carl Schmitt a fost temporar arestat. A fost anchetat de Robert Kempner, un jurist german care, fiind evreu, fusese arestat de regimul naţional-socialist în 1935. În urma unor intervenţii internaţionale fusese eliberat şi reuşise să emigreze, întâi în Italia şi apoi în Statele Unite ale Americii unde devenise consilier al preşedintelui Franklin D. Roosevelt. În 1945 Kempner fusese numit adjunct al procurorului şef al tribunalului de la Nürnberg.

Kempner îl considera pe Schmitt ca un potenţial acuzat, pentru "colaborarea sa directă şi indirectă la planificarea unor războaie de agresiune, a unor crime de război şi a unor crime împotriva umanităţii". În timpul anchetei au avut loc numeroase discuţii între cei doi jurişti, o parte dintre ele fiind publicate mai târziu. În cadrul apărării sale, Schmitt s-a autodescris ca un pur om de ştiinţă, pentru care activitatea din perioada naţional-socialistă a fost o "aventură intelectuală" care impusese luarea anumitor riscuri pentru a putea desăvârşi un proces de cunoaştere. La această afirmaţie, Kempner i-ar fi replicat că acest proces de cunoaştere s-a terminat cu moartea a milioane de oameni. Schmitt a argumentat însă că a adera la o ideologie, oricare ar fi ea, nu constituie în sine o crimă sau măcar o complicitate la crimă. Mai mult chiar, el a susţinut că o ideologie nu poate fi condamnată pentru că au fost comise crime în numele ei. El a arătat că şi în numele creştinismului au fost omorîte milioane de persoane, dar asta nu a justificat condamnarea creştinismului în sine.

În timpul interogatoriilor, Schmitt nu a demonstrat însă nicio remuşcare pentru atitudinea pe care o avusese în timpul naţional-socialismului. De exemplu, la întrebarea lui Kempner: Chiar nu vă este ruşine de a fi scris în 1933 că Führer-ul este un apărător al justiţiei?, Schmitt ar fi răspuns. Azi, fără îndoială că da. Dar cred că este incorect ca în prezent să mai răscolim toată degradarea la care am fost supuşi. Ceea ce s-a întâmplat este desigur îngrozitor. Dar, acum nu mai este nimic de discutat despre aceasta.

Ancheta nu a dus la punerea sub acuzare, deoarece, din punct de vedere juridic, nu a putut fi stabilită o culpabilitate. Robert Kempner şi-a justificat decizia astfel: Care sunt acţiunile pentru care l-aş fi putut pune sub acuzare. El nu a comis nicio crimă contra umanităţii, nu a omorît prizonieri de război, şi nu a pregătit războaie de agresiune.

După hotărîrea de a nu fi pus sub acuzaţie, la solicitarea lui Kempner, Schmitt a elaborat câteva rapoarte de expertiză despre poziţia miniştrilor în regimul naţional-socialist sau despre motivele pentru care majoritatea funcţionarilor de stat l-au urmat pe Hitler în 1933.

Izolarea

Dacă nu a fost pedepsit penal, Schmitt a fost totuşi izolat din punct de vedere social, La sfârşitul anului 1945, Schmitt a fost eliberat din orice fucţie publică şi ajunsese să fie considerat o persoană nedorită. Ar fi fost inutil să încerce măcat să obţină o catedră universitară. În 1952 a reuşit să obţină o pensie, care îi permitea să supravieţuiască. I s-a refuzat însă cererea de a deveni membru al “Asociaţei Profesorilor de Drept Germani” (“Vereinigung der Deutschen Staatsrechtslehrer”).

Spre deosebire de alţi specialişti în teoria dreptului, ca Theodor Maunz sau Otto Koellreutter, care au încercat să se distanţeze de poziţia pe care o luaseră în timpul celui de al treilea Reich şi să obţină o reabilitare morală, Carl Schmitt nu s-a dezis niciodată de poziţiile pe care le adoptase şi nu a făcut niciun efort de denazificare.

El s-a retras la Plettenberg, unde a scris o serie de lucrări. Prima dintre acestea, o analiză a constituţiei Republicii Federale Germania a fost publicată sub pseudonimul Walter Haustein . Alte lucrări publicate în perioada post-belică sunt: "Das Nomos der Erde" ("Nomosul terestru"), "Theorie des Partisanen" ("Teoria partizanului") şi "Politische Theologie II" ("Teologie Politică II"). În momentul publicării lor, aceste lucrări nu au avut succesul lucrărilor sale din tinereţe din perioada Republicii de la Weimar, însă actualitatea şi importanţa lor a fost descoperită cu câteva decenii mai târziu.

Ultimii ani

În perioada post-belică, Carl Schmitt a căutat explicaţii prin care îşi autoapăra poziţia. În una din ele, el făcea o analogie între relaţia pe care o avusese cu naţional-socialismul şi activitatea chimistului şi igienistului Max von Pettenkofer, care luase acasă o cultură de bacterii de holeră pentru a-şi demonstra imunitatea. În mod similar, Schmitt susţinea că ar fi înghiţit de bună voie virusul nazist, fără însă a se infecta. Nu există dovezi că aceste afirmaţii ar fi convins pe cineva.

Schmitt a murit în duminica de Paşti, la 7 aprilie 1985, cu puţin înainte de a împlini 97 de ani, la spitalul evanghelic din Plettenberg. Suferea de scleroză cerebrală, ceea ce îi producea crize de demenţă de durată din ce în ce mai mare. În tot timpul vieţii sale, Schmitt a suferit de o teamă de unde şi de radiaţii. El nu acceptase niciodată instalarea unor receptoare de radio sau de televiziune în casa sa pentru ca undele şi radiaţiile să nu-i invadeze spaţiul. Ulterior a avut simptome paranoice şi avea impresia că este urmărit de unde sonore sau de voci. Undele sonore au fost ultima sa obsesie. Schmitt i-ar fi spus unei cunoştiinţe: „După primul război mondial am afirmat: 'Suveran este cel care decide în situaţiile de excepţie'. După cel de al doilea război mondial, când mă apropii de moarte, pot afirma acum: 'Suveran este cel care dispune de undele din spaţiu.'" . În ultimii ani de viaţă avea impresia că este înconjurat de microfoane de ascultare şi că este urmărit de persoane invizibile.

Gândirea politică a lui Carl Schmitt

Activitatea lui Carl Schmitt s-a orientat în două direcţii principale:

• dreptul constituţional,
• dreptul internaţional.

În ambele domenii el manifestă o tendinţă spre generalizare, spre identificarea noţiunilor juridice fundamentale şi a principiilor de drept valabile.

Viziunea lui Carl Schmitt în domeniul dreptului constituţional

În dreptul constituţional, Schmitt se orientează în special spre conceptele juridice şi scoate în evidenţă situaţiile în care prevederile legislaţiei, în special cele ale constituţiei, ajung să fie în contradicţie cu principiile de drept, analizând modalităţile de rezolvare ale acestei contradicţii.

În prezent, în dreptul constituţional german, lucrarea "Drept constituţional" publicată de Carl Schmitt în 1928 mai este şi astăzi o lucrare fundamentală. Ea este în general prezentată în opoziţie cu lucrarea lui Rudolf Smend "Verfassung und Verfassungsrecht" ("Constituţie şi Drept Constituţional") publicată de asemenea în 1928.

Specialiştii consideră că abordarea lui Schmitt poate fi definită ca fiind “decizionistă, polarizatoare şi normativă”. Ernst Wolfgang Böckenförde apreciază că lucrările lui Schmitt în domeniul dreptului constituţional nu pot fi înţelese decât luând elementul politic ca punct de plecare. Pe de altă parte, punctul de vedere al lui Smend este descris ca fiind integrant, consensual şi nedogmatic.

• Dintre juriştii care s-au raliat la şcoala lui Schmitt pot fi menţionaţi Ernst Rudolf Huber (* 1903), Werner Weber (* 1904), Ernst Forsthoff (* 1909), Roman Schnur (* 1927), Ernst-Wolfgang Böckenförde (* 1930), Helmut Quaritsch (* 1930) şi Josef Isensee (* 1937).

• Principalii reprezentanţi ai şcolii lui Smend sunt Gerhard Leibholz (* 1901), Ulrich Scheuner (* 1903), Konrad Hesse (* 1919), Horst Ehmke (* 1927), Peter Häberle (* 1934), Friedrich Müller (* 1938), Friedhelm Hufen (* 1944) şi Martin Morlok (* 1949).

Constituţie, suveranitate şi stare excepţională

Ordinea de drept constituie totalitatea normelor de drept aplicabile într-un anumit spaţiu definit, de exemplu în cadrul unui stat. Schmitt atrage atenţia asupra faptului că este necesară fixarea unei anumite ordini de stat, pentru ca ordinea de drept să aibă sens. Mai departe, conceptul de stat presupune existenţa conceptului de politică. . Astfel, soarta ordinii de drept este strâns legată de soarta ordinii pe care se bazează şi implicit, modificarea ordinii de bază modifică şi ordinea de drept.

Dreptul nu este, după Schmitt o simplă noţiune abstractă, ci este strâns legat de modul în care este aplicat. Problema modului de transpunere în realitate a dreptului ("Rechtsverwirklichung"), adică a totalităţii normelor care fac posibilă funcţionarea în bune condiţii a organelor legislative, a fost dezvoltată de Schmitt în "Teologia politică", unde a insistat că este vorba despre o problemă de sine stătătoare. Problema era ignorată de viziunea liberală privind filozofia dreptului, care se concentra asupra cazului normal şi ignora cazul de excepţie. Dacă modul de aducere la îndeplinire a dreptului constituie o problemă fundamentală a dreptului constituţional, nu una subordonată, se ridică, ca o consecinţă logică, problema suveranităţii, cea a stării de excepţie precum şi cea a unui garant al constituţiei. Norbert Campagna prezintă concepţia lui Schmitt în modul următor: În cazul normal nu trebuie violate normele de drept. Totuşi, deoarece în mod realist, cazul normal nu poate exista pentru eternitate, este totdeauna necesar să se ia în considerare posibilitatea ca normele de drept şi cele de aducere la îndeplinire a dreptului să nu coincidă. În asemenea situaţii normele de drept trebuie respinse, pentru a garanta posibilitatea de a se ajunge la o coexistentă de drept.

Schmitt este primul care a dezvoltat nu o "teorie a statului" ci o ştiinţă a "dreptului constituţional". El defineşte constituţia prin substanţa ei pozitivă ca fiind o decizie politică concretă referitoare la natura şi forma existenţei politice (eine konkrete politische Entscheidung über Art und Form der politischen Existenz). Pentru a face clară deosebirea dintre definiţia sa pozitivistă faţă de cele care se bazau pe un drept natural, el preciza că este vorba despre o decizie care rezultă dintr-un vid normativ (Entscheidung aus dem normativen Nichts)

După Schmitt, deciziile politice ale unei constituţii moderne (în condiţiile Germaniei) sunt cele care se referă la republică, la democraţie, la federalism şi la parlamentarism. Deciziile referitoare la drepturile fundamentale reprezintă partea juridică. Partea politică defineşte modul de funcţionare a statului, pe când partea juridică stabileşte limitele în care această funcţionare poate avea loc. După definiţia lui Schmitt, o constituţie are totdeauna o parte politică, dar nu neapărat şi o parte juridică. Discutând drepturile fundamentale, Schmitt arată că pentru ca ele să existe, este întâi necesară existenţa unui stat, a cărui putere să poată fi limitată prin aceste drepturi. Prin aceasta Schmitt neagă existenţa unui drept natural, conform căruia ar exista drepturi universale ale omului care nu depind de o formă de stat. Este alt punct asupra căruia el se afla în contradicţie cu liberalismul.

Constituţia nu este un instrument de drept care să fie la dispoziţia unor majorităţi politice care se alternează la putere şi care să o poată modifica după plac. În mod particular, este contrar spiritului constituţiei să cuprindă prevederi care să permită modificarea ei astfel încât să înlăture ordinea pe care ar trebuie să o construiască. Dacă o constituţie cuprinde prevederi referitoare la modificarea ei, acestea nu trebuie să conţină prevederi stabilind o metodă legală pentru anularea propriei legalităţi şi încă mai puţin mijloace legitime care să permită distrugerea propriei legitimităţi. Chiar enunţată doar la nivel de principiu, şi astfel fiind aplicabilă şi în alte situaţii, Schmitt se referea clar la situaţia din Germania şi considera că nu poate fi justificată prin prevederile constituţiei aducerea la putere a partidului naţional-socialist care avea scopul declarat de a distruge sistemul definit de acea constituţie.

Prin partea politică a constituţiei apare o ordine în cadrul căreia normele juridice pot fi aplicate. Schmitt atrage atenţia că Nu există norma care să poată fi aplicată într-un haos (Es gibt keine Norm, die auf ein Chaos anwendbar wäre). De fapt, o formă de existenţă are un caracter politic numai atunci când este colectivă, adică în situaţiile în care din binele individual al fiecărui membru rezultă un bine colectiv. După Schmitt, în constituţie s-ar defini totdeauna anumite valori, din care ar decurge conţinului concret al noţiunilor juridice nedefinite (unbestimmte Rechtsbegriffe), cum ar fi de exemplu siguranţa publică (öffentliche Sicherheit). Normalitatea nu s-ar putea defini decât din spatele acestor valori. După Schmitt, elementul fundamentul al ordinii este omogeneitatea (Homogenität) definită a ca un consens referitor la deciziile fundamentale referitoare la existenţa politică a societăţii. . Schmitt este însă conştient că ar fi iluzoriu să se încerce realizarea unei omogeneităţi cuprinzătoare a societăţii. El a desemnat omogeneitatea absolută drept un "caz idilic" ("idyllischen Fall"). Începând din secolul al XIX-lea, substanţa omogeneităţii o constituie egalitatea tuturor celor care aparţin unei anumite naţiuni. Deoarece într-o democraţie modernă nu există niciodată o omogeneitate perfectă, apare totdeauna un pluralism de interese particulare (Pluralismus partikularer Interessen), ordinea fiind în mod permanent periclitată. Pentru Schmitt, noţiunea centrală de omogeneitate nu era gândită iniţial ca un element etnic sau chiar rasist ci era definit în mod pozitivist: o naţiune s-ar realiza prin intenţia de a construi împreună o anumită ordine. Schmitt introduce în mod explicit noţiunea de "rasă" abia în lucrările sale de după 1933.

Schmitt definea ca "suveran" acea putere în stat care putea lua o decizie în calitate de ultimă instanţă de apel: suveran este cel care decide în situaţiile de excepţie. Astfel, suveranul devine un element de acţiune. Suveranul, ca atare, nu are o formaţie juridică, dar prin el se generează o formă juridică, datorită faptului că suveranul stabileşte condiţiile în care se aplică legea. În concepţia lui Schmitt, suveranul este cel care realizează şi garantează ordinea. Pentru aceasta el are monopolul deciziei finale. Pentru Schmitt, suveranitatea nu decurge dintr-o monopolizare a puterii prin forţă (Gewalt- oder Herrschaftsmonopol). Deciziile şi verdictele luate într-o situaţie de excepţie nu pot fi atacate în ceea ce priveşte corectitudinea lor. Astfel, pentru Schmitt suveran este acela care poate evita un război civil sau poate să îl aducă la sfârşit cu succes.

De aceea, pentru Carl Schmitt starea de excepţie are caracterul unui principiu euristic: Excepţia este mai intersantă decât cazul normal. Cazul normal nu dovedeşte nimic, excepţia este cea care dovedeşte totul. Excepţia nu confirmă doar regula, de fapt regula nu există decât din cauza excepţiei. Prin excepţie, forţa vieţii reale sparge tiparul unei mecanici îngheţate în repetiţii (Die Ausnahme ist interessanter als der Normalfall. Das Normale beweist nichts, die Ausnahme beweist alles; sie bestätigt nicht nur die Regel, die Regel lebt überhaupt nur von der Ausnahme. In der Ausnahme durchbricht die Kraft des wirklichen Lebens die Kruste einer in der Wiederholung erstarrten Mechanik.)

Reprezentare, democraţie şi omogeneitate

Pentru Carl Schmitt, elementul care legitimează statul modern este democraţia, definită ca “o identitate între conducător şi conduşi, între guvernanţi şi guvernaţi, între cei care dau ordinele şi cei care le execută”.

Pentru Schmitt, o democraţie, ca formă de stat, necesită existenţa unui "popor unit din punct de vedere politic", ceea ce el numeşte omogeneitate. Dincolo de interesele particulare trebuie să existe o "voinţă generală", în sensul definit de Jean Jacques Rousseau, adică un interes general. Această substanţă a unităţii este mai degrabă legată de sentimente decât de raţiune. Într-un sistem parlamentar, Schmitt consideră că lipsa unei omogeneităţi, adică a voinţei tuturor membrilor parlamentului să pună interesul general înaintea celui particular, duce la imposibilitatea de acţiune politică. Astfel, o democraţie nu există doar pentru că un parlament a fost ales prin metode democratice sau pentru că au loc deliberări deschise; este necesară existenţa unei dorinţe de a găsi soluţii pentru a guverna în mod eficient. Parlamentarismul în care parlamentul este incapabil să ia o acţiune este definit de Schmitt ca faţadă falsă a democraţiei. Prin aceasta Schmitt pune accentul pe partea de fond şi nu pe cea formală a democraţiei. Consecinţa logică este că a apăra un asemenea sistem ineficient nu reprezintă o apărare a democraţiei.

Alternativa o reprezintă un preşedinte "suveran", care să deţină puterea supremă de decizie. Din moment ce preşedintele este şi el ales democratic, el este un element al democraţiei. În condiţiile din Germania, în special când din cauza incapacităţii parlamentului de a lua decizii, un război civil ajunsese să reprezinte un pericol real, Schmitt opta pentru un preşedinte suveran al Reichului. Faţă de un parlament divizat şi ineficient, preşedintele ales, deţine puterea legitimă pentru că el este reprezentantul unităţii. Pentru Schmitt, acest reprezentant al unităţii , este suveran, deţinând dreptul de decizie în stat şi este “garantul constituţiei” adică păzitorul substanţei politice a unităţii. Este de remarcat că Schmitt susţine această soluţie numai în situaţiile în care parlamentul devine ineficient.

Dictatură, legalitate und legitimitate

Schmitt defineşte "dictatura" ca instrumentul prin care suveranul restabileşte ordinea care a fost disturbată. O asemenea dictatură, înţeleasă în sensul iniţial al cuvântului din sistemul Romei antice, este o dictatură care se instaurează într-o perioadă de criză. O asemenea dictatură nu este constrânsă de niciun fel de norme de drept, deşi scopul ei este tocmai instaurarea unei stări de drept. Astfel, pentru Schmitt, opoziţia dintre dictatură şi ideea de drept are doar un caracter relativ, nu absolut. Dictatura ar fi astfel doar un mijloc de a reveni la stabilitatea şi normalitatea care sunt indispensabile pentru aplicarea şi eficienţa dreptului.

În studiul lucrărilor lui Schmitt este important să se aibă în permanenţă în vedere definiţia dictaturii în sensul dreptului roman. Spre deosebire de acest tip, Schmitt mai distinge "dictatura suverană" (souveräne Diktatur) în cadrul căreia dictatorul stabileşte el însuşi o situaţie, pe care se străduie să o menţină. Spre deosebire de primul tip de dictatură, care are menirea de a restabili constituţia, Schmitt arată că dictatura suverană şi constituţia de exclud. Schmitt precizează: Faptul că fiecare dictatură conţine excepţii de la norme, nu înseamnă că ea acceptă negarea incidentală a unei anumite norme. Dialectica internă a conceptului constă în faptul că negarea se referă tocmai la acea normă a cărei supremaţie urmează să fie restabilită în realitatea istorico-politică ca rezultat al dictaturii. (Dass jede Diktatur die Ausnahme von einer Norm enthält, besagt nicht zufällige Negation einer beliebigen Norm. Die innere Dialektik des Begriffs liegt darin, daß gerade die Norm negiert wird, deren Herrschaft durch die Diktatur in der geschichtlich-politischen Wirklichkeit gesichert werden soll.)

Dictatura apare necesară în momentul în care apare un "dezacord între drept şi modul de aplicare a dreptului" ("Auseinandersetzung zwischen Recht und Rechtsverwirklichung"). Între dominaţia normei de drept care trebuie aplicate şi metoda în care această normă este aplicată poate apărea o opoziţie. Din punctul de vedere al filozofiei dreptului noţiunea de dictatură apare în momentul separării normelor de drept de normele de realizare .

Este interesant de menţionat că lucrarea lui Schmitt despre dictatură a fost publicată într-o perioadă când pericolul pentru sistemul constituţional pe care Schmitt îl întrevedea, îl constituia lupta de clasă promovată de comunişti. Cu peste zece ani înainte de criza sistemului de la Weimar, Schmitt a prevăzut posibilitatea ca sistemul să ajungă într-o situaţie instabilă precum şi necesitatea de a concepe din vreme măsuri corective pentru ieşirea din criză. Totuşi, principiile enunţate de el şi-au păstrat valabilitatea, indiferent de faptul că pericolul venea de la extrema dreaptă sau de la extrema stângă.

În mod analog se ajunge, după Schmitt, şi la o separare între legalitate şi legitimitate. Acesta era cazul în perioada finală a republicii de la Weimar. El a arătat în 1932, că un sistem legal care abea mai funcţionează, are tendinţa de a-şi autodistruge propria legalitate şi legitimitate.

Schmitt porneşte de la noţiunea de drept pozitiv (din latina ius positivum) un concept juridic care se referă la normele de drept stabilite prin legislaţie. Dreptul pozitiv cuprinde tot ceea ce este scris în legi, chiar dacă prevederile respective sunt percepute ca fiind nedrepte de unele persoane sau chiar de majoritatea populaţiei. O acţiune este legală dacă se conformează în întregime unei norme a dreptului pozitiv adică unei prevederi a legislaţiei. Pe de altă parte, legitimitatea nu este legată direct de o normă de drept. Ea se poate baza pe principii cărora normele de drept le sunt subordonate, de exemplu dreptul la existenţă al statului sau raţiunea de stat. Dictatura se bazează astfel pe legitimitate. Ea nu este legată de prevederile constituţiei (deci de dreptul pozitiv) ci de substanţa constituţiei, adică deciziile ei fundamentale privitoare la modul şi forma de existenţă politică. Dictatura trebuie să se elimine prin ea însăşi, deoarece ea ar trebuie să structureze realitatea astfel încât să nu mai fie necesară recurgerea la forţă. Dictatorul este astfel o “putere constituită” (pouvoir constitué), care nu se poate opune dorinţei “puterii constituante” (pouvoir constituant).

Viziunea lui Carl Schmitt în domeniul dreptului internaţional

În domeniul dreptului internaţional, tendinţa spre generalizare a lui Carl Schmitt este mai accentuată chiar decât în studiile sale de drept constituţional. El consideră că nu există principii universal valabile de drept constituţional, acest principii putând fi aplicate doar în cadrul unui context istoric. El reuşeşte să definească două epoci istorice din punctul de vedere al dreptului internaţional:

• epoca contemporană, care începe de la Pacea Westfalică şi care este pe cale de a se sfârşi;
• epoca viitorare, care nu a apărut încă, dar ale cărei elemente au început să se manifesteze (dacă se acceptă această viziune, este inevitabilă constatarea că, din momentul scrierilor sale, aceste tendinţe trebuie să se fi accentuat).

Pentru înţelegerea viziunii lui Carl Schmitt, trebuie avut în vedere că viziunea lui este în esenţă dinamică. De aceea, noţiunile pe care le utilizează, de exemplu cea de stat sau de superspaţiu, nu vor fi întâlnite ca atare în viaţa reală, în forma teoretică în care le defineşte, ci vor conţine unele componente, istoric mai vechi sau mai noi, tocmai din cauza evoluţiei. De aceea, încercările unor cercetători de a căuta identităţi perfecte, între noţiunile lui Schmitt şi cele reale (de pildă între superspaţiile lui Schmitt şi Uniunea Europeană) sunt incorecte. Ceea ce ar fi corect ar fi să se determine dacă există o coincidenţă în principalele trăsături definitorii.

Din punctul de vedere al dreptului internaţional, Schmitt acceptă doar subiecte sau entităţi organizate. Astfel el lucrează cu state, cu federaţii (sau uniuni) şi, poate în mod surprinzător, cu "partide". În expunerile sale, nu apar elemente neorganizate cum ar fi naţiunile sau rasele.

În analiza conflictelor dintre aceste entităţi organizate, Schmitt utilizează două noţiuni de bază: războiul (Krieg) şi încheierea de pace (Friedensschluss). Schmitt nu se referea însă exclusiv la conflictele armate şi teoriile sale nu preconizeazâ o inevitabilitate a războaielor armate. În realitate Schmitt înţelege prin război acel “mijlocul politic extrem" care pune în evidenţă distincţia dintre prieten şi inamic. Astfel se încadrează în conceptul de război orice formă de conflict acut, prin care una din părţi încearcă să-şi impună punctul de vedere asupra celeilalte, utilizând orice mijloace de constrângere pe care le are la îndemână, atât forţa armată cât şi acţiuni de ordin economic, diplomatic sau de altă natură. Aceasta rezultă din analiza pe care Schmitt o face situaţiei din Europa în prima jumătate a secolului XX, în care arată că din punctul de vedere al teoriei sale, primul război nu s-a terminat prin tratatul de pace de la Versailles, ci a continuat, chiar dacă nu printr-un conflict armat, prin măsuri economice (ocuparea Renaniei) sau măsuri diplomatice (în cadrul Ligii Naţiunilor

Similar el nu vorbeşte despre tratate de pace (Friedensvertrag) ci despre încheierea de pace (Friedensschluss), diferenţa fiind că o încheiere de pace este doar acea înţelegere care duce la o pace stabilă, cel puţin pentru o perioadă de timp relativ importantă. Astfel, de exemplu, dacă se acceptă viziunea lui Schmitt, tratatele de pace prin care se încheiau toate campaniile din perioada Napoleoneană nu consfinţeau o stare de echilibru, încheierea de pace a acelei perioade fiind Congresul de la Viena.

Ordinea lumii după Pacea Westfalică

Omogenietatea, care pentru Schmitt constituie esenţa democraţiei, presupune totdeauna existanţa unei heterogeneităţi la un nivel superior. Unitatea există numai ca o delimitare în cadrul unei multitudini. În consecinţă, orice popor organizat democratic se poate realiza exclusiv în opoziţie cu alte popoare. Conform acestei concepţii există totdeauna un "plurivers“ de popoare şi state diferite. Ca şi pentru dreptul de stat naţional, Schmitt presupune şi pentru dreptul internaţional existenţa unei ordini concrete. De la Pacea Westfalică din 1648 această ordine concretă o constituie ordinea internaţională a statelor. Această ordine garanta existenţa unui anumite ordini în dreptul internaţional.

O ordine internaţională stabilită la un moment dat, nu este veşnică; la anumite perioade de timp, apar noi condiţii care impun realizarea unei noi ordini. După Schmitt, în istorie asemenea ordini au fost totdeauna stabilite prin războaie ale unor state suverane, care încercau să îşi impună ideea lor politică de factor de ordine prin război cu un adversar. Abia în momentul în care cererile de ordine se loveau de o barieră, se putea ajunge la un tratat de pace care crea un plurivers stabil, deci o ordine internaţională. Schmitt afirma "Raţiunea oricărui război care nu este iraţional constă în faptul că trebuie să ducă la un tratat de pace.". Pentru a se putea ajunge la o ordine de drept internaţional (internationale Rechtsordnung) eficientă trebuie să existe o împărţire a spaţiului care este considerată normală în momentul respectiv.

Din cauza deosebirilor lor politice, atâta vreme cât nu există o ordine globală, diferitele entităţi care trăiesc în acelaşi spaţiu sunt totdeauna inamici potenţiali pentru celelalte entităţi. Această precizare este importantă, deoarece ea arată că, deşi s-a ocupat mult de problemele războaielor, Schmitt concepea, cel puţin în mod teoretic, posibilitatea unei situaţii de echilibru stabil, de ordine globală, în care nu mai este inevitabilă recurgerea la războaie pentru schimbarea ordinii. Cât timp însă există războaie, Schmitt consideră deosebit de importantă menţinerea unei limitări a conceptului de antagonism, limitare care mai lasă loc pentru o "idee a dreptului" ("Idee des Rechts"). Aici este necesară şi definirea "modului de a duce un război" ("Hegung des Krieges"). Pentru Schmitt minimul etic al ideii de drept ("Das ethische Minimum der Rechtsidee") este principiul de reciprocitate (Gegenseitigkeit), care nu ar trebui să dispară niciodată în cazul unui război. Conform acestui principiu, orice beligerant trebuie să-i recunoască inamicului aceleaşi drepturi cu cele a căror recunoaştere o pretinde pentru el însuşi.

Contextul istoric în care Schmitt şi-a început activitatea a fost perioada interbelică în care noţiunea clasică de suveranitate a ţărilor europene se erodase şi au apărut sisteme descentralizate de conflict între state, clase şi partide. Situaţia Germaniei după înfrângerea în primul război mondial şi conflictele interne care se apropiau de un război civil reprezentau pentru el manifestări extreme ale crizei formei de stat. Încercând să analizeze această situaţie, Schmitt a elaborat o teorie legală şi politică structurată pe situaţiile excepţionale ale epocii moderne, de la războaiele religioase, la revoluţiile şi contrarevoluţiile secolului al XIX-lea. Într-o perioadă în care mulţi ideologi discutau despre nedreptăţile păcii de la Versailles şi căutau să justifice acţiuni revanşarde, Carl Schmitt se referea la o criză sistemică, pe care o acţiune revanşardă nu ar fi putut în niciun caz să o rezolve.

Ideea că o pace nu este posibilă decât în urma unui război, deoarece un tratat de pace real este singurul mod în care se poate ajunge la o ordine concretă a fost formulată de Schmitt în legătură cu analiza rezultatelor primului război mondial. Pe baza acestei constatări Schmitt a formulat antiteza dintre pace şi pacifism (“Frieden oder Pazifismus”). El considera tratatul de pace de la Versailles din 1920 şi înfiinţarea Ligii Naţiunilor ca un exemplu de tratat care nu a creat o nouă ordine. Pentru Schmitt, Liga Naţiunilor nu ar fi făcut altceva decât să continue războiul cu alte mijloace. . În mod concret, Schmitt se gândea la ocuparea provinciei Ruhr şi a Renaniei de către trupele franceze şi belgiene în ianuarie 1923. Într-un conflict referitor la mărimea reparaţiilor de război pe care Germania trebuia să le plătească, ambele ţări reacţionaseră ocupând zona Ruhr şi cele mai importante centre comerciale ale Germaniei. Ele îşi justificau actiunea prin principiul "sanctităţii tratatelor"

Lui Schmitt, aceasta i se părea o încercare de mascare, prin pretexte ideologice, a unei politici energice de promovare a unor interese . Schmitt vedea într-o asemenea justificare juridică a politicii, care nu satisfăcea decât cerinţele statelor puternice, principalul pericol pentru pace. După părerea sa, ceea ce se întâmpla era o formă nerecunoscută de a continua un războiu discriminator. În orice caz, o asemenea pace "nereală" nu dusese la o nouă ordine ci la o ordine aparentă, în spatele căreia scopurile politice se schimbau. Schmitt era un adversar convins al Ligii Naţiunilor, afirmând; De altfel, Ligii Naţiunilor îi lipseşte orice fel de gândire constructivă, orice substanţă. … Liga Naţiunilor de la Geneva şi-a modificat de repetate ori conţinutul politic. Menţinându-şi aceeaşi etichetă, de la înfiinţare până în 1936, instituţia şi-a modificat de cel puţin şase ori structura politică şi ca atare şi funcţiunea în privinţa dreptului inernaţional.

Schmitt critica suveranitatea precară a statului german în ordinea internaţională postbelică. Atât tratatul de la Versailles şi Liga Naţiunilor erau încercări de a îngheţa din punct de vedere legal situaţia de la sfârşitul războiului, supunând Germania la un sistem de supraveghere fiscală şi militară de către “comunitatea internaţională”.’ Schmitt susţinea că această degradare a principiului suveranităţii în dreptul internaţional public ducea la anomalii în concepul de război. Anterior, războiul era conceput ca un instrument legitim de a rezolva disputele între state. Acest concept clasic de simetrie era înlocuit cu un standard discriminator, conform căruia o desfăşurare de forţe militare era prezentată ca o acţiune autorizată de poliţie internaţională pentru una din părţi, dar ca o violare potenţială a obligaţiilor asumate prin tratate internaţionale pentru cealaltă. A rezultat o nouă ordine internaţională în cadrul căreia marile puteri rămase îşi păstrau în întregime prerogativele, pe când statele învinse făceau obiectul unor intervenţii destabilizatoare a suveranităţii lor nominale, sub formă de sancţiuni, de embargouri, de supraveghere internaţională a datoriei externe şi de intervenţii punitive pentru neconformare. Drept consecinţă, începe să dispară deosebirea anterioară dintre război şi pace, dintre soldaţi şi ne-combatanţi, dintre beligeranţi iar ordinea internaţională rezultată reflectă din ce în ce mai mult modul controversat în care toţi aceşti termeni sunt utilizaţi.

Schmitt mai susţinea că, după primul război mondial, a devenit evident un sistem mondial al cărui centru se muta de partea cealaltă a Atlanticului. Statele Unite îşi exercitau autoritatea de a lua decizii de natură geopolitică cu privire la Europa prin calitatea lor de creditor de putere. Schmitt susţinea că ţările europene vor trebui să formeze o uniune federală pentru a amplifica abilitatea lor de a determina situaţia economică şi a decide cu privire la orientarea geo-politică.

Nomosul terestru

Coperta volumului “Nomosul terestru”

Schmitt îşi pune problema ordinii care va trebui să apară, după dispariţia ordinii stabilite prin pacea Westfalică. Pentru el, este clar că nu va putea exista o ordine mondială unică (One World Order). Eliminarea statelor din ordinea internaţională nu ar trebuie să ducă la un universalism. Pentru Schmitt soluţia constă într-o lume de superspaţii în care să există o interdicţie de intervenţie din partea altor superputeri.

El concepe un nou [nomos]] terestru. Noţiunea de "nomos" (din greacă νόμος - lege) este utilizată în sensul sociologic pe care i l-a dat mai târziu Peter L. Berger, anume de structură socială care defineşte relaţiile dintre individ şi societate. După Berger, un nomos social trebuie înţeles ca o pavăză împotriva terorii. Cu alte cuvinte, cea mai importantă funcţiune a societăţii o reprezintă "nomizarea". Avem cu toţii nevoie de un nomos care să definească structura socială: el ne asigură stabilitatea, previzibilitatea şi un cadru de referinţă în care să trăim. Alternativa o constituie haosul şi teroarea, într-un mediu pe care Berger îl numeşte anomie. . Nomos-ul terestru al lui Carl Schmitt este o ordine valabilă pe întreg globul care, în mod analog cu deciziile suverane, creează condiţiile de normalitate necesare pentru îndeplinirea dreptului. Astfel, nomosul terestru constituie o premiză pentru orice legalitate a dreptului internaţional. Pentru Schmitt, un drept internaţional eficient trebuie să se bazeze pe o asemenea ordine concretă şi niciodată doar pe tratate sau convenţii. De îndată ce chiar un singur element ar pune ordinea generală la îndoială, întreaga ordine este periclitată.

Pentru Schmitt, primul nomos a fost local şi se referea exclusiv la continentul european. Aceasta nu exclude existenţa altor nomosuri în alte zone ale lumii. După deschiderea drumului spre extremul orient şi descoperirea Americii, nomos-ul a devenit global, extinzându-se la întreg globul. Apare necesar un nou nomos terestru care, din punctul de vedere al lui Schmitt nu a fost încă creat. Schmitt întrevede, în principiu, trei posibilităţi de realizare a unui asemenea nomos pentru întreg globul:

• existenţa unei singur puteri dominante care le supune pe toate celelalte; această variantă este respinsă de Schmitt ca iraţională din punctul de vedere al dreptului, deoarece presupune o impunere a legii şi nu o acceptare a ei de către mai multe entităţi;
• reînvierea nomosului anterior în care statele suverane se acceptă reciproc; Schmitt consideră această posibilitate cu totul improbabilă;
• spaţiul devine un nou tip de plurivers cuprinzând un număr redus de superspaţii. Atingerea acestui stadiu ar fi un război global, deoarece numai o asemenea confruntare ar putea duce la un nou nomos. Este totuşi de avut în vedere că, în momentul în care vorbeşte de război, Schmitt nu are în vedere exclusiv conflictele armate şi şi alte mijloace de confruntare a puterilor aflate în opoziţie. Aceasta este structura pe care Schmitt o întrevede pentru viitor.

Schmitt prognozează o dispariţie a organizaţiilor statale. În dispariţia ordinii statelor suverane, Schmitt vede următorii factori: întâi dispar statele şi apar subiecte noi de drept internaţional. În al doilea rând războiul devine "ubicuu" adică omniprezent şi permanent disponibil, şi astfel şi-ar fi pierdut caracterul convenţional şi limitat. Cum Schmitt constată apusul acestei ordini a statelor, se ridică întrebarea care sunt noile subiecte de drept internaţional care ar putea garanta o nouă ordine internaţională.

După Schmitt, în locul statelor apar superspaţii (Großräume). Principalele motive pentru crearea unor asemenea superspaţii sunt dezvoltarea economică şi cerinţele transnaţionale pentru transporturi şi telecomunicaţii care ridică probleme ce nu mai pot fi soluţionate la nivel naţional. Schmitt nu introduce noţiunea de globalizare dar se apropie de ea.

Superspaţiile sunt caracterizate prin interzicerea invervenţiei unor puteri din afara spaţiului. Astfel apar noi subiecte de drept. Un prim asemenea superspaţiu a apărut odată cu doctrina Monroe în 1823. Statele Unite ale Americii nu ar mai reprezenta, începând de la emiterea doctrinei Monroe, un stat obişnuit, ci ar constitui o putere conducătoare, a cărei idee politică s-ar resfrânge asupra întregii emisfere vestice. Acest exemplu al unui prin superspaţiu prezintă interes pentru a înţelege conceptul lui Schmitt. Doctrina Monroe a fost lansată înainte de revoluţia industrială şi de dezvoltarea economică determinată de aceasta. Dar, din punct de vedere juridic, apare pentru prima oară ideea de delimitare a unui spaţiu în care se interzice intervenţia puterilor din alte spaţii. S-ar ajunge astfel la împărţirea globului în diferite superspaţii având o substanţă istorică, economică şi culturală comună. În locul unui "plurivers" de state, Schmitt prevede existenţa unui plurivers de superspaţii. Schmitt caută să definească structura superspaţiilor, pentru aceasta fiind în general aplicabile principiile pe care le emisese anterior asupra uniunilor sau federaţiilor.

În legătură cu procesul de integrare europeană, s-a pus întrebarea dacă teoria superspaţiilor a lui Carl Schmitt sau cea a dreptului constituţional al Uniunilor ar putea fi considerate ca conceptului de uniune europeană. Astfel, s-a arătat că motivele indicate de Schmitt pentru crearea superspaţiilor - cerinţe transnaţionale pentru căi de comunicaţii şi telecomunicaţii, dependenţele economice dintre diferitele economii naţionale - au jucat un rol important în crearea Uniunii Europeene. De asemenea, descrierea lui Schmitts a superspaţiului ca o unitate care din punct de vedere juridic care păstrează elemente factice şi juridice ale statului, este corectă pentru Uniunea Europeană. Unii cercetători au respins ideea că Uniunea Europeană ar reprezenta un superspaţiu conform definiţiei lui Carl Schmitt. Spre deosebire de imaginea lui Carl Schmitt, Europa nu ar fi un spaţiu în care economia, tehnica şi administraţia s-ar supune unui primat supranaţional. De asemenea, statul nu ar deveni inutil în cadrul procesului de integrare europeană ci ar constitui o precondiţie esenţială a integrării. Critica lui Alexander Proelß a fost elaborată mai puţin pentru a-l combate pe Carl Schmitt şi mai mult pentru a-l contrazice pe John Laughland, care, fiind eurosceptic, atacase principiile pe care se baza Uniunea Europeană. Încercarea de a delimita Uniunea Europeană (în care Germania era prezentată ca fiind locomotiva economică) de ideea naţional-socialistă a unei Europe dominate de Germania, era neinspirată, deoarece John Laughland nu făcuse o asemenea analogie în lucrarea sa, însă a fost ridicată ulterior, în disputele dintre Germania şi Polonia cu privire la drepturile de vot.

Majoritatea specialiştilor susţin însă ipoteza că Uniunea Europeană ar constitui tocmai un caz model a teoriei expuse de Schmitt în „Verfassungslehre des Bundes“ . Schmitt se ocupase de cele două tipuri tradiţionale de organizaţii statale de natură federală şi anumite "Statul Federal" sau "Federaţia statelor". Constatând că niciuna din cele două forme nu era pe deplin satisfăcătoare, Schmitt a adăugat o a treia formă: o uniune neconsolidată de state. Această categorie permite mai bine o descriere a unei structuri multistatale în evoluţie, ca Uniunea Europeană. După Carl Schmitt esenţa unei uniuni federale o reprezintă conflictul nerezolvat dintre uniune (ca centru al unei uniuni de durată a unor state) şi statele membre. Uniunea ar trăi printr-o juxtapunere a două existenţe politice la fel de îndreptăţire şi prin neclarităţile referitoare la problema suveranităţii. Unităţile organizate într-o uniune ar putea chiar să cuprindă unităţi care se bazează pe principii care se exclud reciproc, în măsura în care este posibilă evitarea unor conflicte care să pericliteze existenţa uniunii. Un exemplu în acesta sens îl poate constitui, în lumea contemporană, uniunea dintre China şi Hong Kong care a avut loc după moartea lui Schmitt. Asemenea caracteristici ar putea fi observate şi la Uniunea Europeană, de exemplu, în natura juridică relativ neclară a Uniunii Europeene şi în lipsa unei definiţii judirice concluzive a noţiunii supranaţionalitate în perioada de început a integrării. Din deciziile Curţii de Justiţie Europene s-au cristalizat trei elemene: supranaţionalitatea procesului decizional, supranaţionalitatea normativă şi înzestrarea Uniunii cu competenţe proprii de legiferare. Totuşi mai există dispute cu privire la aceste elemente. S-a elaborat o strategie de evitare a conflictelor, care ar trebui să asigure existenţa Uniunii în pofida unor poziţii extrem de divergente (de exemplu cele cu privire la constituţia europeană). De aceea, specialistul în drept european Hans-Peter Folz arată: În concluzie putem stabili că, în toate elementele ei supranaţionale importante, Uniunea este marcată de conflictele dintre Uniune şi statele componente. Modelul de Uniune conceput de Schmitt este perfect aplicabil la Uniunea Europeană şi raportul dintre Uniune şi statele membre este descris perfect.

Conflictele în noua ordine a lumii

În acelaşi timp, după analiza lui Schmitt, statele îşi pierd monopolul de a declara şi a conduce războaie: dreptul de a face război ("ius ad bellum") dispare. De altfel, în noua ordine a lumii conflictele armate clasice nu mai au sens. Schmitt nu discută modul de rezolvare a conflictelor între superspaţii, dar după definiţia lui, superspaţiile nu reprezintă state mai mari, ci entităţi diferite. Astfel, raţionamentul lui Schmitt care susţine inevitabilitatea războaielor dintre state, nu se mai aplică la superspaţii. Schmitt nu analizează însă problema unor asemenea conflicte şi nu specifică dacă în noul nomos, ele dispar din cauza stabilităţii mai mari a sistemului sau pentru alte motive, de exemplu, pentru că ar avea efecte distructive excesive.

După Schmitt însă apar noi tipuri de războaie, datorite apariţiei a noi combatanţi nestatali ca participanţi la războaie. În centrul acestei noi forme de a conduce războiul, Schmitt întrevede oameni care se identifică "total" cu obiectivele grupelor lor şi de aceea nu au niciun fel de reţineri în atingerea obiectivelor lor, oameni care nu au nicio reţinere în a sacrifica persoane care nu iau parte la conflict şi persoane nevinovate, fiind dispuşi chiar să se autosacrifice. Se ajunge la sfera conflictelor "totale" şi astfel în domeniul duşmăniei absolute. Este vorba despre cei pe care Schmitt îi numeşte "Partizani", care conform etimologiei latine a cuvântului înseamă "susţinători ai unui partid". După Schmitt, aceşti partizani ar avea patru trăsături esenţiale:

• caracterul de combatanţi neregulaţi; partizanul nu mai poate fi distins ca inamic, similar trupelor regulate, el nu poartă uniformă;

• puternica angajare politică, ceea ce îl distinge de "pirat" (un combatant de asemenea neregulat, dar care este motivat doar de câştig). Partizanul se luptă în primul rând pentru scopuri politice, cu care el se identifică în mod nemijlocit;

• marea “mobilitate” a partizanului, care decurge tocmai din calitatea sa de combatant "neregulat". Spre deosebire de armatele existente, el poate ataca rapid şi neaşteptat şi se poate retrage cu aceeaşi repeziciune. El nu acţionează într-un sistem centralizat cu subordonări ierarhice, ci în reţele descentralizate;

• un "caracter teluric" prin care Schmitt înţelege o legătură cu anumite locuri, de care el se simte legat şi pe care le apără. Partizanul legat de un loc duce în primul rând un război de apărare. Schmitt arată că, acest caracter dispare în timp. Partizanul începe să devină "instrumentul unei centrale puternice care urmăreşte scopuri politice globale; această centrală îl lansează în operaţii deschise sau acoperite şi, în funcţie de situaţie, îl poate determina să-şi înceteze activitatea."

Schmitt face o diferenţă între următoarele forme de ostilitate sau război: ostilitatea convenţională, ostilitatea reală şi ostilitatea absolută.

• Războiul convenţional este un război reglementat de anumite reguli, de drepul conflictelor armate (ius in bello). În cadrul unui asemenea conflict, războiul este dus exclusiv de state şi de forţele lor armate regulate. Pe acest principiu se bazează, după Schmitt, cele patru convenţii de la Geneva, deoarece ele au la bază existenţa unor organizaţii statale suverane. Schmitt consideră aceste convenţii o "operă a umanităţii". Totuşi, în acelaşi timp el atrage atenţia că aceste convenţii pornesc de la o realitate care nu mai există ca atare. De aceea, aceste convenţii nu-şi mai pot îndeplini rolul, de a face posibilă o reglementare a modului în care se duce războiul. Odată ce dispar condiţiile care au determinat elaborarea acestor norme, rolul lor prescriptiv dispare şi el.

• Războiul real este un război neconvenţional care se duce într-o anumită zonă limitată în mod geografic. Războiul din Vietnam s-ar putea înscrie în această categorie.

• Războiul absolut sau războiul total este cel la care se ajunge, în mod paradoxal, în cazurile în care o parte beligerantă urmăreşte binele sau chiar salvarea întregii omeniri (...zum Wohle oder gar zur Rettung der gesamten Menschheit kämpfe) deoarece prin aceasta îşi desemnează adversarul ca pe un inamic al întregii omeniri. Dacă în războaiele convenţionale, Schmitt vorbeşte de state, în cazul războaielor totale el vorbeşte de partide.

Încheierea unei înţelegeri de pace este posibilă numai într-un conflict cu un adversar care acceptă noţiunea de ordine, nu cu un "inamic absolut" ("absoluter Feind") care urmăreşte distrugerea adversarului Pe când inamicul convenţional pune la îndoială doar un anumit aspect al ordinii existente, dar se menţine într-un cadru dat, care rămâne acceptat de toate părţile, inamicul real pune la îndoială acest cadru însuşi, pe care încearcă să-l modifice într-o anumită zonă geografică. În momentul în care partizanul nu mai este legat de un anumit teritoriu se creează forma de duşmănie absolută (absolute Feindschaft), care marchează trecerea la un război total (Totaler Krieg). Schmitt consideră că,la nivel mondial, trecerea de la partizanul autohton la partizanul agresiv începe din punct de vedere istoric cu Lenin. În noile războaie, care sunt impregnate de duşmănia absolută a partizanilor, nu mai este vorba despre cucerirea unor teritorii, ci despre distrugera unei forme de existenţă din cauza aparentei sale lipse de valoare.

Schmitt consideră că primul tip de duşmănie are un caracter contingent (prin faptul că este determinată de stabilirea unor frontiere sau zone de influenţă iar războaiele se duc în mod paritar (paritätisch geführter Krieg'), pe baza unui princiu al reciprocităţii. Noul tip de duşmănie are un caracter ontologic sau intrinsec , iar noul tip de război este dus în mod discriminatoriu (diskriminierend geführten Krieg). În cadrul unui asemenea război, dispare caracterul de reciprocitate şi inamicul este identificat pe baza unor definiţii a dreptăţii şi nedreptăţii. Într-un asemenea conflict total, se părăseşte “sfera politicului” (Sphäre des Politischen) – în care diferenţele sunt negociabile - şi se întră în "sfera teologiei" (Sphäre des Theologischen) sau a ideologiei, în care nu se poate ajunge la o înţelegere prin negociere. Cu un asemenea inamic nu mai sunt posibile nici ducerea unui război convenţional, nici încheierea unei înţelegeri de pace. Conceptul de inamic, într-un conflict politic este un concept limitat prin “ideea de drept” (Idee des Rechts). Dar tocmai lipsa unei determinări etice a obiectivului războiului este cea care face imposibilă reglementarea războiului, deoarece postulatele etice, care nu sunt negociabile din principiu, ţin de "sfera teologiei".

Pentru Schmitt, diferenţa totală dintre cele două războaie duce la concluzia că ele trebuie conduse în mod diferit. Reglementările existente pentru un război convenţional (cum sunt de pildă convenţiile de la Geneva, care fac o distincţie clară între combatanţi şi populaţia civilă) îşi pierd valabilitatea în cazul unui război total, din moment ce diferenţierea clară între cele două grupuri dispare.

Teoria despre generalizarea războiului de partizani a fost publicată de Carl Schmitt în 1963, înainte de războiul din Vietnam. La vremea publicării ea nu a generat foarte mult interes. Totuşi, la 40 de ani după publicare ea apare ca a o previziune perfectă a conflictelor armate şi a războiului antiterorist de la începutul secolului XIX şi poate mai corectă decât multe analize contemporane, partizanul lui Schmitt identificându-se perfect cu teroristul de astăzi.

Influenţa lui Carl Schmitt

Schmitt este considerat unul din cei mai importanţi gânditori politici din a doua jumătate a secolului XX, fiind supranumit "Machiavelli al contemporanetăţii". Un pasaj din notele din închisoare ale lui Antonio Gramsci despre Machiavelli ne transmite o lecţie sub forma unui criteriu metodologic pentru o teorie politică al cărei scop îl constituie interpretarea şi schimbarea lumii. “Poziţia în care Machiavelli se găsea din punct de vedere politic este repetată azi din punctul de vedere al filozofiei activităţii practice… de a dezvolta o teorie şi o tehnică a politicii… care poate fi utilizată de ambele părţi care participă la o controversă.”

Deşi reputaţia sa a avut de suferit de pe urma relaţiei sale cu regimul naţional-socialist, Carl Schmitt a avut o influenţă colosală asupra gândirii politice europene şi nord-americane, lucrările sale fiind traduse după 1945 în majoritatea limbilor europene.

Din cauza activităţii sale din perioada celui de al treilea Reich, Schmitt a fost izolat din punct de vedere academic şi publicistic. Alături de Ernst Jünger, Arnold Gehlen, Hans Freyer şi Martin Heidegger, Schmitt a fost considerat ca un deschizător de drumuri şi un sprijin al regimului naţional socialist. Totuşi, el a avut numeroşi studenţi, care şi-au lăsat amprenta asupra gândirii juridice din primii ani ai Republicii Federale Germania, chiar dacă unii colaboraseră şi ei cu regimul anterior. Dintre aceştia pot fi menţionaţi în special Ernst Rudolf Huber, Ernst Forsthoff, Werner Weber, Roman Schnur, Ernst Friesenhahn şi Hans Barion . Cu ocazia împlinirii a 70 şi 80 de ani, aceşti studenţi au editat câte o publicaţie festivă, în care îşi declarau deschis admiraţia pentru profesorul lor. . Alte persoane cunoscute care fuseseră studenţii lui Schmitt au fost Rüdiger Altmann, care a ocupat mai târziu funcţia de consilier al cancelarului RFG şi influentul publicist Johannes Gross. Jurişti mai tineri, specialişti în drept constituţional ca Ernst-Wolfgang Böckenförde sau Josef Isensee au fost de asemenea influenţaţi de Carl Schmitt şi se urmează modul de său gândire, care este uneori denumit "Şcoala lui Schmitt". Astfel se citează adesea fraza lui Böckenfördes, care este similară modului de exprimare a lui Schmitt, că "statul există pe baza unor premize pe care nici el însuşi nu le poate garanta" . Dirk van Laak consideră că Ernst-Wolfgang Böckenförde este în prezent cel mai eminent jurist din cercul imediat al lui Schmitt, care nu s-a ocupat doar de teme izolate, ci a abordat sistematic întregul orizont de probleme atacate de Schmitt. [...] În această privinţă el poate fi considerat urmaşul legitim al lui Schmitt "

Schmitt a avut, însă, şi o mare influenţă asupra altor discipline. În domeniul ştiinţelor istorice, influenţa lui Schmitt este vizibilă în lucrări ca "Kritik und Krise" (“Critică şi criză) de Reinhart Koselleck sau "Die Entstehung des Politischen bei den Griechen" ("Geneza gândirii politice la greci") Christian Meier. În domeniul filozofiei, elemente ale gândirii lui Schmitt se regăsesc în lucrări ca "Individuum und Gewaltenteilung" ("Individul şi separarea puterilor în stat") de Odo Marquard, "Der Streit um Worte: Sprache und Politik" ("Cearta despre vorbe: vorbire şi politică") de Hermann Lübbe und "Introduction à la lecture de Hegel" (Introducere la lectura lui Hegel") de Alexandre Kojève. De asemenea, în lucrarea sa "Legitimität der Neuzeit" (“Legitimitatea contemporaneităţii”) Hans Blumenberg s-a referit, în parte admirativ, în parte critic la lucrările lui Schmitt În domeniul teologiei, trebuie menţionată în mod deosebit legătura dintre "Abendländische Eschatologie" (“Escatologie occidentală”) a lui Jacob Taube şi "Teologia politică" a lui Schmitts .

Influenţa lui Carl Schmitt asupra stângii politice a fost amplu dezbătută. Teoreticieni de orientare marxistă ca Michael Hardt, Antonio Negri, Giorgio Agamben, Chantal Mouffe şi Gopal Balakrishnan utilizează în mod repetat noţiuni şi concepte de drept internaţional introduse de Carl Schmitt, care reiau recepţia pozitivă a acestora de către teoreticienii de stânga din Germania anilor 1920 ca Benjamin, Fraenkel, Kirchheimer und Neumann. Ei explică evenimente contemporane, cum este de exemplu războiul din Iraq prin prisma teoriilor lui Schmitt. În sfârşit mai sunt de discutat lucrările lui Giorgio Agamben, Michel Foucault şi Walter Benjamin care se bazează pe elemente din tratatele lui Carl Schmitt, în special pe teoria lui a stării de excepţie. Alte exemple care reiau în diferite forme argumentarea lui Schmitt sunt lucrările "Clash of Civilizations" ("Ciocnirea civilizaţiilor"’’) a lui Samuel P. Huntington sau Empire – Die neue Weltordnung ("Empire – Noua ordine mondială") a lui Michael Hardt şi Antonio Negri. De asemenea, teoriile recente ale lui Herfried Münkler despre "războaiele asimetrice" sunt şi ele legate de tezele lui Carl Schmitt. Agamben arată că prizonierii de la baza din Guantanamo sunt combatanţi "în afara ordinii internaţionale a lumii civilizate", concept similar cu cel introdus de Schmitt. În volumul său “Politiques de l'amitié» (“Politicile prieteniei”) Jacques Derrida scotea în evidenţă necesitatea de a reconsidera opera lui Schmitt. El arată că există afinităţi între Schmitt şi unii gânditori, cum sunt Leo Strauss şi Walter Benjamin, de care aceştia nici nu-şi dau seama. .

În America şi în oarecare măsură în Regatul Unit, au avut loc discuţii de interpretare a dreptului constituţional, luând în considerare echilibrul precar dintre interese contrare ca securitatea naţională şi drepturile civile. Chiar dacă se menţionează rareori numele lui Carl Schmitt în acest context şi chiar dacă experţii în politică publică nu-şi dau totdeauna seama de consecinţele lucrărilor sale, problemele pe care le ridică, atât la nivel teoretic cât şi la nivel practic despre formularea liberală şi pluralistă a noţiunii de stat sunt prezente şi pot fi greu ignorate. Astfel, într-o intervenţie recentă a lui Sanford Levinson, profesor de drept la Universitatea din Texas, a legat problema autorităţii prezidenţiale în Statele Unite direct de definiţia lui Schmitt a suveraneităţii. Referinţa lui Levinson este vădit forţată şi reprezintă o extindere a unor idei pe care Schmitt nu le-a sugerat niciodată.

Numeroase studii au fost publicate analizând viaţa şi opera lui Carl Schmitt. Dintre acestea trebuie menţionat în mod deosebit cel al lui Jan-Werner Müller, care încearcă întâi să definească situaţia politică din perioada în care Schmitt şi-a elaborat lucrările, pentru a prezenta apoi modul în care conceptele sale au fost transplantate în perioada de la începutul secolului al XIX-lea. Müller arată că studiul lucrărilor lui Schmitt ne amintesc că liberalismul politic şi democraţia parlamentară au numeroase imperfecţiuni şi de aceea ele pot fi utile doar în măsura în care nu se exclud din discuţie limitările lor.

Concluzii

Indiferent de distanţa istorică şi politică faţă de Carl Schmitt, scrierile sale continuă să ridice probleme imporante pentru orice discuţie a liberalismului şi a democraţiei parlamentare, în special într-o perioadă în care, atât în Statele Unite cât şi în Uniunea Europeană apar modificări considerabile în interpretarea dreptului constituţional. Astfel, de exemplu, elaborarea şi respingerea Constituţiei Europene au redeschis dezbaterile despre legitimitatea politică, despre suveranitatea popoarelor şi locul legii în cadrul societăţii civile.

Aprecierea postumă a lui Carl Schmitt şi a operei sale este extrem de controversată, şi depinde de poziţia celor care face analiza. În general, se pot identifica trei tendinţe în aprecierile cercetătorilor care s-au ocupat de el:

• există cei care îl atacă din cauza legăturilor sale cu naţional-socialismul şi caută să demonstreze lipsa de valoare a lucrărilor sale;

• există cei care îl apără pentru convigătoarele critici ale liberalismului şi care consideră că nu a fost niciodată un adevărat naţional-socialist;

• în sfârşit, există cei care îl consideră un specialist în teologia politică şi un ontolog, care s-a ocupat de situaţiile extreme şi fundamentale ale politicii.

Studii mai recente elaborate de Universitatea din Chicago, consideră că niciuna din aceste orientări nu permite o evaluare cuprinzătoare a operei sale şi o înţelegere a orientării sale politice. În studierea lui Carl Schmitt este important să se ţină seama de contextul în care el şi-a elaborat lucrările, înţelegerea lor în afara acestui context fiind imposibilă. După autorii acestui studiu, există trei motive importante pentru aceasta:

a) Scrierile lui Schmitt se înscriu într-o formaţie politico-intelectuală care a încetat să mai fie inteligibilă în perioada de după cel de al doilea război mondial şi care nu se mai încadrează în matricea de gândire academică ce s-a dezvoltat în anii de după război:

b) există numeroase schimbări bruşte de direcţie în relaţiile sale cu Republica de la Weimar, cu Biserica Catolică, cu naţional-socialismul şi cu alte entităţi care fac imposibilă o clasificare clară a convingerilor sale politice;

c) este greu de evaluat semnificaţia adeziunii sale la naţional socialism în cadrul evoluţiei generale a gândirii sale: în ce măsură se încadrează în această evoluţie şi în ce măsură reprezintă un episod aberant.

Indiferent de faptul că este apreciat sau combătut, fie în parte sau în întregime, gândirea sa politică nu este neglijabilă: ea a fost şi continuă să fie analizată şi în prezent iar influenţa ei a fost importantă. Ceea ce este pe de o parte surprinzător iar pe de altă parte de necontestat este că ideile lui Schmitt apar din ce în ce mai actuale.

Opere

• Über Schuld und Schuldarten. Eine terminologische Untersuchung, 1910
• Gesetz und Urteil. Eine Untersuchung zum Problem der Rechtspraxis, 1912
• Schattenrisse (veröffentlicht unter dem Pseudonym ‚Johannes Negelinus, mox Doctor‘, in Zusammenarbeit mit Dr. Fritz Eisler), 1913
• Der Wert des Staates und die Bedeutung des Einzelnen, 1914
• Theodor Däublers ‚Nordlicht‘: Drei Studien über die Elemente, den Geist und die Aktualität des Werkes, 1916
• Die Buribunken, in: Summa 1/1917/18, 89 ff.
• Politische Romantik, 1919
• Die Diktatur. Von den Anfängen des modernen Souveränitätsgedankens bis zum proletarischen Klassenkampf, 1921
• Politische Theologie. Vier Kapitel zur Lehre von der Souveränität, 1922
• Die geistesgeschichtliche Lage des heutigen Parlamentarismus, 1923
• Römischer Katholizismus und politische Form, 1923
• Die Rheinlande als Objekt internationaler Politik, 1925
• Die Kernfrage des Völkerbundes, 1926
• Der Begriff des Politischen, in: Archiv für Sozialwissenschaften und Sozialpolitik 58/1927, 1 ff.
• Volksentscheid und Volksbegehren. Ein Beitrag zur Auslegung der Weimarer Verfassung und zur Lehre von der unmittelbaren Demokratie, 1927
• Verfassungslehre, 1928
• Hugo Preuß. Sein Staatsbegriff und seine Stellung in der dt. Rechtslehre, 1930
• Der Völkerbund und das politische Problem der Friedenssicherung, 1930, 2. erw. Aufl. 1934;
• Der Hüter der Verfassung, 1931
• Der Begriff des Politischen, 1932 (Erweiterung des Aufsatzes von 1927)
• Legalität und Legitimität, 1932
• Staat, Bewegung, Volk. Die Dreigliederung der politischen Einheit, 1933
• Das Reichsstatthaltergesetz, 1933
• Staatsgefüge und Zusammenbruch des Zweiten Reiches. Der Sieg des Bürgers über den Soldaten, 1934
• Über die drei Arten des rechtswissenschaftlichen Denkens, 1934
• Der Leviathan in der Staatslehre des Thomas Hobbes, 1938
• Die Wendung zum diskriminierenden Kriegsbegriff, 1938
• Völkerrechtliche Großraumordnung und Interventionsverbot für raumfremde Mächte. Ein Beitrag zum Reichsbegriff im Völkerrecht, 1939
• Positionen und Begriffe im Kampf mit Weimar – Genf – Versailles 1923–1939, 1940 (Aufsatzsammlung)
• Land und Meer. Eine weltgeschichtliche Betrachtung, 1942
• Der Nomos der Erde im Völkerrecht des Jus Publicum Europaeum, 1950
• Donoso Cortes in gesamteuropäischer Interpretation, 1950
• Ex captivitate salus. Erinnerungen der Zeit 1945/47, 1950
• Die Lage der europäischen Rechtswissenschaft, 1950
• Gespräch über die Macht und den Zugang zum Machthaber, 1954
• Hamlet oder Hekuba. Der Einbruch der Zeit in das Spiel, 1956
• Verfassungsrechtliche Aufsätze aus den Jahren 1924–1954, 1958 (Aufsatzsammlung)
• Theorie des Partisanen. Zwischenbemerkung zum Begriff des Politischen, 1963
• Politische Theologie II. Die Legende von der Erledigung jeder Politischen Theologie, 1970
• Glossarium. Aufzeichnungen der Jahre 1947-1951, hrsg.v. Eberhard Freiherr von Medem, 1991 (posthum)
• Das internationale Verbrechen des Angriffskrieges, hrsg.v. Helmut Quaritsch, 1993 (posthum)
• Staat – Großraum – Nomos, hrsg. von Günter Maschke, 1995 (posthum)
• Frieden oder Pazifismus?, hrsg. von Günter Maschke, 2005 (posthum)
• Carl Schmitt: Tagebücher, hrsg. von Ernst Hüsmert, 2003 ff. (posthum)

Cronologie

11 iulie 1888 – Carl Schmitt se naşte la Plettenberg, Germania.

1915 – După studii de teoria statului şi de drept la Berlin, München şi Straßburg îşi trece teza de licenţă la Universitatea din Straßburg.

1921 – Numire la Universitatea din Greifswald.

1922 - Profesor la Universitatea din Bonn.

1926 - Profesor de drept la Şcoala Superioară de Comerţ din Berlin.

1932 – Profesor la Universitatea din Köln.

1 mai 1933 – Înscriere în Partidul Naţional Socialist German al Muncitorilor (NSDAP). Numit consilier de stat al Prusiei.

noiembrie 1933 – preşedinte al Uniunii juriştilor naţional-socialişti".

1933 – 1945 - Profesor de drept la Universitatea din Berlin

1934 – Numire ca redactor şef al revistei "Deutsche-Juristen-Zeitung".

decembrie 1936 - Revista "Das schwarze Korps", organ al S.S. arată că antisemitismul lui Schmitt este doar de formă şi citează declaraţii ale sale în care critică teoria rasială naţional-socialistă.

1937 – Expulzarea lui Schmitt din toate funcţiile de conducere.

1945 - Schmitt îşi pierde catedra universitară şi este anchetat de tribunalul de la Nürnberg.

după1950 – Izolat din punct de vedere politic, Schmitt se ocupă de studii de drept internaţional şi îşi scrie memoriile.

7 aprilie 1985: Carl Schmitt moare la Plettenberg, Germania