Războiul Ruso-Japonez

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
(Redirecționat de la Războiul ruso-japonez)
Salt la: Navigare, căutare
Războiul Ruso-Japonez
Parte a
Russian soldiers stand over trench of dead Japanese.jpg
Soldați ruși privind la trupurile soldaților japonezi căzuți în tranșee
Informații generale
Perioadă 1904-1905
Loc Manciuria, Marea Galbenă
Rezultat Victoria japoneză
Combatanți
Romanov Flag.svg Imperiul Rus Merchant flag of Japan (1870).svg Imperiul Japonez
Conducători
Romanov Flag.svgNicolae al II-lea al Rusiei
Rusia Alecsei Kuropatchin
Rusia Stepan Makarov
Rusia Zinovi Rojestvenschi
Merchant flag of Japan (1870).svgÎmpăratul Meiji
Merchant flag of Japan (1870).svgOyama Iwao
Imperial Seal of Japan.svg Tōgō Heihachirō
Imperial Seal of Japan.svg Nogi Maresuke
Efective
500.000 soldați 400.000 soldați
Pierderi
189.618 248.004


Manciuria Mare, Manciuria Rusească (Exterioară) în dreapta sus, cu roşu deschis. Peninsula Liaodong este limba de pământ care se întinde în Marea Galbenă

Războiul ruso-japonez (19041905) a fost un conflict generat de ambițiile imperialiste ale Imperiului Rus și ale Imperiului Japonez în privința Manciuriei și Coreii. Principalele teatre de de război au fost Port Arthur și Peninsula Liaodong, împreună cu calea ferată care lega Port Arthur de Harbin. Rușii căutau de multă vreme un port ale cărui ape să nu înghețe în timpul iernii. Japonezii au intrat în război datorită nevoii strategice de stăvilire a expansiunii rusești către Coreea.

Cauzele războiului[modificare | modificare sursă]

Hartă cu ruta transiberianului, Moscova-Dalni, din 1903.

La sfârșitului secolului al XIX-lea și începutul celui de-al XX-lea, mai multe țări occidentale intraseră în competiție pentru influență, comerț sau ocuparea de teritorii în Asia Răsăriteană, în vreme ce Japonia se străduia să se transforme într-o superputere. Statutul de mare putere în acea perioadă depindea, în parte, de accesul la colonii, care asigurau materii prime și piețe de desfacere. Asigurarea controlului asupra coloniilor depindea, la rândul lui, de puterea flotelor militare și comerciale, de porturi cu ape adânci și cu mai multe dane, care să gazduiască cuirasate tot mai mari și să asigure aprovizionarea printr-un lanț de depozite de cărbune, combustibilul necesar motoarelor cu aburi ale vaselor de război.

Japonezii considerau Coreea „de drept” în sfera de interes nipon, tradiții și vechi legături geostrategice legând cele două regiuni. În secolul al XIII-lea, Japonia a fost atacată de războinicii dinastiei Yuan din Mongolia, care traversaseră Peninsula Coreană. Coreea era subordonată în mod tradițional Chinei. La început, guvernul japonez a dorit să despartă Coreea de China, să transforme peninsula într-o țară independentă. Aceastâ schimbare nu era posibilă, de vreme ce China nu dădea niciun semn că ar fi dispusă să renunțe la suzeranitatea asupra Coreii.

Între China și Japonia au izbucnit mai multe conflicte, care s-au transformat în cele din urmă în războiul chino-japonez. Victoria Japoniei în acest război a dus la semnarea tratatului de la Shimonoseki (17 aprilie 1895), prin care China renunța la suzeranitatea asupra Coreii și ceda Taiwanul și Lüshunkou (cunoscut și ca Port Arthur) Japoniei. Totuși, alte trei mari puteri (Imperiul Rus, Imperiul German și A treia Republică Franceză, prin tripla intervenție din 23 aprilie 1895, au făcut presiuni asupra Japoniei să renunțe la Port Arthur. Rusia a negociat mai apoi, în 1898, un contract de închiriere pe 25 de ani a bazei navale chinezești și a trimis soldați să o ocupe. La rândul lor, japonezii încercau să preia controlul asupra Coreii, a cărei integritate era protejată de Rusia printr-un pact. Ca urmare, Rusia a ocupat cea mai mare parte a Coreii, printr-o mișcare mai rapidă decât a japonezilor.

Ito Hirobumi a început să negocieze cu Rusia schimbul între teritoriile Manciuriei și Coreii. El era conștient că Japonia nu era suficient de puternică ca să înfrunte Rusia, așa că spera că, dacă niponii acceptau controlul Petersburgului asupra Manciuriei, Japonia putea păstra Coreea. Din 1902 însă, Japonia și Anglia aveau o alianță, iar englezii nu doreau ca rușii să-și extindă influența către sud, iar, datorită acestui fapt, Ito nu a avut un sprijin prea puternic pentru inițiativa sa.

După eșecul negocierilor cu Rusia, Japonia a dat un ultimatum pe 31 decembrie 1903 și a rupt relațiile diplomatice pe 6 februarie 1904. Cu trei ore mai înainte ca guvernul rus să recepționeze ultimatumul, marina japoneză a atacat vasele de război rusești ancorate în Port Arthur. Ambele părți au emis declarații de război pe 10 februarie. Din punct de vedere al dreptului internațional, atacul japonez nu a fost considerat un atac-surpriză datorită prezenței ultimatumului. Totuși, după atacul japonez asupra flotei SUA de la Pearl Harbor, atacul de la Port Arthur a fost amintit de multe ori ca dovadă a presupusei predilecții japoneze pentru atacurile surpriză.

Războiul[modificare | modificare sursă]

Campania din anul 1904[modificare | modificare sursă]

Marea victorie de la Port Arthur, de Adachi Ginko, datată noiembrie 1894
Imagini din timpul războiului ruso-japonez

Port Arthur din Peninsula Liaodong în sudul Manciuriei a fost transformat într-o bază navală fortificată de primă importanță de către inginerii ruși. Pentru a avea șanse de reușită într-un război pe continentul asiatic japonezii trebuiau să aibă supremația pe mare. De aceea, primul lor obiectiv major a fost neutralizarea flotei de la Port Arthur. În noaptea de 8 februarie 1904, flota japoneză, aflată sub comanda amiralului Heihachiro Togo, a declanșat un atac cu torpile lansate împotriva navelor rusești din Porth Arthur, reușind să avarieze grav două crucișătoare. Aceste atacuri au deschis Bătălia de la Port Arthur din dimineața celei de-a doua zile, în timpul căreia, după un număr de atacuri cu rezultat nedecis, amiralul Togo nu a reușit să provoace alte distrugeri importante flotei rusești, bine apărată de bateriile de tun ale portului. Pe de altă parte, flota rusă nu a părăsit portul, rămânând în rada bine apărată, moartea amiralului Stepan Osipovici Makarov de pe 13 aprilie contribuind la luarea acestei decizii.

Însă atacurile asupra flotei ruse au asigurat acoperirea necesară debarcării infanteriei japoneze de la Incheon din Coreea. În scurtă vreme, japonezii au ocupat orașul Seul și cea mai mare parte a Coreii. Până la sfârșitul lunii aprilie, armata niponă condusă de Kuroki Itei era gata să forțeze râul Yalu pentru a intra în Manciuria ocupată de ruși.

Față de strategia japoneză de cucerire a unor victorii rapide care să-i asigure controlul Manciuriei, strategia rusă era orientată pe acțiuni de luptă de întârziere, care să permită venirea întăririlor pe calea ferată transiberiană. Pe 1 mai 1904, în bătălia de pe râul Yalu, trupele japoneze au atacat o poziție a rușilor, după ce traversaseră nestingheriți râul, în prima bătălie importantă a războiului. Trupele japoneze au debarcat în mai multe puncte pe țărmul Manciuriei și, după o serie de ciocniri, i-au împins înapoi pe ruși până în fortificațiile din Porth Arthur. Aceste lupte, inclusiv bătălia de la Nanshan de pe 25 mai, au produs pierderi extrem de importante niponilor în timpul atacării pozițiilor întărite rusești, dar armata țaristă a rămas în mod inexplicabil pasivă, irosind mai multe ocazii pentru lansarea unor contraatacuri.

Pe mare, războiul se desfășura la fel de dur. După atacul de pe 8 februarie asupra Port Arthur, japonezii au încercat să-i împiedice pe ruși să folosească portul. Între 13 – 14 februarie, japonezii au încercat să blocheze intrarea în port prin scufundarea mai multor vapoare încărcate cu ciment în canalele cu apă adâncă, care asigurau accesul în port, dar adâncimea aleasă a fost prea mare pentru ca acțiune să fie un succes. O altă tentativă de blocare a portului prin scufundarea de vase în noaptea de 3 – 4 mai a eșuat, de asemenea. În martie, viceamiralul Makarov a preluat comanda Escadrei I Ruse din Pacific, având planuri concrete pentru spargerea blocadei nipone de la Port Arthur și ieșirea cu navele în larg.

Din acel moment, fiecare parte a fost angajată în manevre ofensive tactice, minându-și reciproc porturile. Aceasta a fost prima dată când minele marine au fost folosite pentru acțiuni ofensive. În trecut, minele erau folosite numai pentru protejarea porturilor împotriva potențialilor invadatori. Tactica de minare japoneză s-a dovedit mai eficientă, mișcarea vapoarelor rusești în afara portului fiind împiedicată. Nava amiral Petropavlovsk și crucișătorul Pobeda au fost grav avariate de ciocnirea cu minele japoneze. În timp ce Petropavlosk s-a scufundat în cam o oră, Pobeda a trebuit să fie remorcat în port, unde a fost supus unor lucrări de reparații de amploare. Amiralul Makarov a murit pe vaporul pe care-l comanda, preferând să se scufunde odată cu nava amiral Petropavlovsk.

Rușii au copiat rapid metodele japoneze de minare ofensivă a porturilor inamice. Pe 15 mai 1904, două crucișătoare japoneze au fost ademenite într-un câmp minat proaspăt amplasat de ruși în afara Port Arthur, fiecare dintre cele două vase fiind lovite de două mine. Dacă unul dintre crucișătoarel nipone s-a scufindat în câteva ore, echipajul reușind să se salveze, cel de-al doilea s-a scufundat în numai câteva minute, luân cu el în străfunduri și 450 de marinari. Pe 23 iunie, o încercare de ieșire în larg a unei formațini de vase de luptă, aflate sub comanda amiralului Wilgelm Vitgeft a eșuat. Până la sfârșitul lunii, artileria japoneză reușise să ocupe poziții care-i permiteau să bombardeze portul.

Japonia a început asediul bazei navale Port Arthur, care fusese bine fortificată de ruși. Pe 10 august 1904, flota rusă a încercat spargerea blocadei nipone pentru ca vasele să se poată îndrepta către Vladivostok, dar japonezii au reușit să intercepteze vasele fugare, pe care le-au învins în bătălia din Marea Galbenă. Rămășițele flotei ruse s-au reîntors în Port Arthur, unde au fost până în cele din urmă scufundate de artileria asediatorilor japonezi. Încercările de despresurare a bazei militare prin atacuri terestre au eșuat și, după bătălia de la Liaoyang de la sfârșitul lunii august, rușii s-au retras la Shenyang. Port Arthur a fost cucerit în final pe 2 august 1905, după o serie de asalturi de infanterie extrem de sângeroase.

Campania din 1905[modificare | modificare sursă]

După ce au cucerit Port Arthur, japonezii au avut posibilitatea să continue atacul pe direcția nord. Pentru a încheia războiul, japonezii trebuiau să zdrobească armata rusă din Manciuria. Bătălia de la Mukden a început la sfârșitul lunii februarie. Forțele nipone au avansat pas cu pas și au încercat să încercuiască cartierul general de la Mukden (Shenyang) al comandantului rus, generalul Alexei Kuropatkin. Forțele ruse au rezistat, dar pe 10 martie au decis să se retragă. Deoarece suferiseră pierderi mari, japonezii nu au pornit imediat în urmărirea inamicului. Datorită faptului că orașul avea o importanță strategică limitată, victoria finală depindea în continuare de succesul luptelor navale.

Crucişătorul japonez Mikasa, probabil cea mai puternică navă din clasa ei, a fost nava amiral a niponilor în bătălia de la Tsushima din 1905.

Între timp, rușii se pregăteau să recucerească inițiativa pe mare prin trimiterea flotei Mării Baltice de sub comanda amiralului Zinovi Petrovici Rojdestvenski pe la Capul Bunei Speranțe către Asia. Pe 21 octombrie 1904, când trecea prin dreptul Regatului Unit, (aliat al Japoniei, dar neutru în acest război), flota rusă aproape că a provocat începerea unui nou război în așa numitul incident Dogger Bank, deschizând focul asupra pescadoarelor britanice, pe care le-au confundat cu vase torpiloare. Durata mare a călătoriei l-a ajutat pe amiralul Togo să fie la curent cu poziția flotei baltice și să-și plănuiască atacul, astfel încât să intercepteze flota rusă mai înainte ca aceasta să ajungă la Vladivostok. Flotele s-au întâlnit în Strâmtoarea Tsushima și, în timpul bătăliei care a urmat (2728 mai 1905), niponii, inferiori numeric, dar având vase superioare din punctul de vedere al vitezei de deplasare și puterii de foc, au reușit să scufunde toate cele opt crucișătoare ruse.

Pacea[modificare | modificare sursă]

Deși Imperiul Rus avea în continuare o armată mai numeroasă decât japonezii, înfrângerile succesive le-au zdruncinat încrederea în propriile forțe. În plus, în anul 1905 a izbucnit o mișcare revoluționară care a zguduit imperiul de-a lungul întregului an și a amenințat stabilitatea țării. Rusia a ales varianta negocierilor de pace, pentru a se putea concentra pe problemele de politică internă.

Președintele SUA Theodore Roosevelt a făcut eforturi pentru semnarea păcii între cele două părți aflate în conflict, eforturi încununate cu semnarea tratatului de la Portsmouth pe 5 septembrie 1905. (Theodore Roosevelt a primit pentru eforturile diplomatice în această chestiune Premiul Nobel pentru Pace). Rusia ceda jumătatea sudică a Insulei Sahalin Japoniei. (Acest teritoriu a fost recucerit de Uniunea Sovietică la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, iar, în 1952, prin tratatul de la San Francisco, reintra în mod oficial în posesia acestui teritoriu). Rusia a cedat, de asemenea, drepturile de închiriere pe 25 de ani a bazei navale Port Arthur și a peninsulei pe care se afla aceasta. Rusia a fost, de asemenea, de acord să evacueze Manciuria și să recunoască Peninsula Coreea ca parte a sferei de influență a Japoniei. Japonia a anexat în cele din urmă Coreea în 1910, în condițiile în care celelalte puteri au protestat formal.

Reușita niponă a fost prima victorie din epoca modernă a unei țări asiatice în fața unei națiuni europene și unul dintre vestitorii evenimentelor care aveau să ducă la procesul de decolonizarea regiunii. Prestigiul internațional al Japoniei a crescut, țara fiind percepută după acest moment ca o supraputere. Rusia a pierdut, practic, întreaga flotă orientală și baltică și a suferit un recul pe scena politică mondială, mai ales în ochii liderilor germani. Rusia era în acel moment aliatul Franței, iar scăderea prestigiului internațional al imperiului avea să aibă un efect important asupra planurilor germane cu privire la viitorul război.

În absența competiției cu Rusia, folosindu-se de implicarea puterilor europene în Primul Război Mondial și de criza economică care a urmat după război, Japonia a început să facă eforturi pentru îngenuncherea Chinei, eforturi care aveau să ducă la războiul din Pacific și la aderarea țarii la Axă în al doilea război mondial.

În Rusia, înfrângerea din 1905 a dus la o reformă importantă a armatei imperiale, care trebuia să facă față noilor amenințări europene, în special, din partea Germaniei. Revoluția pe care a declanșat-o înfrângerea în război a fost o prefigurare a revoluției bolșevice, care avea să răstoarne toate valorile sociale, politice și economice ale imperiului.

Urmările războiului[modificare | modificare sursă]

Conflictul s-a încheiat cu victoria indiscutabilă a Japoniei, care a câștigat majoritatea bătăliilor și a dus la distrugerea totală a flotei maritime și a mai multor armate de infanterie rusești. Totuși, sentimentele triumfaliste nipone s-au transformat rapid într-o nemulțumire amară și revolte populare în momentul în care termenii păcii au fost aduși la cunoștința publicului. La încheierea războiului, ambele părți beligerante erau vlăguite militar și economic, iar marile puteri europene priveau cu o deosebită nemulțumire apariția pe scena politică a unui competitor un plus.

Nemulțumirile populare din Rusia au dus la izbucnirea revoluției ruse din 1905, un eveniment pe care țarul Nicolae al II-lea sperase să-l evite prin adoptarea unor poziții intransigente mai înainte de începerea negocierilor de pace. Poziția rusă s-a înăsprit și mai mult după începerea negocierilor pentru semnarea tratatului de pace.

Tratatul de la Portsmouth, mediat de președintele SUA Theodore Roosevelt, a pus capăt în mod oficial războiului. Lipsa unor câștiguri teritoriale semnificative și a reparațiilor de război a dus la revolte în întreaga Japonie. Tratatul de pace a adâncit lipsa de încredere a japonezilor în toate națiunile vest-europene. Cei mai mulți japonezi considerau, după cum afirmă biograful președintelui Roosevelt, Edmund Morris, că Statele Unite i-au păcălit, de vreme ce plata de către Rusia a unor despăgubiri de război era o condiție de pace pe care americanii ar fi trebuit să o sprijine. În plus, Japonia a trebuit să se mulțumească numai cu jumătate sudică a Insulei Sahalin, deși niponii se considerau îndreptățiți să o ocupe în întregime, fiind nevoiți să renunțe la pretențiile inițiale tocmai datorită presiunilor americane. Japonezii au considerat că puterile occidentale i-au tratat ca pe niște învinși, nu ca pe învingători. Între Japonia și SUA s-a căscat o prăpastie diplomatică, adâncită de insulte și acțiuni reciproce lipsite de considerație, care aveau să ducă la decizia Japoniei de a intra în război împotriva SUA în 1941.

Înfrângerea Rusiei a fost privită cu uimire de puterile europene, dar și de națiunile asiatice. Faptul că o națiune ne-europeană a reușit să înfrângă o supraputere într-un conflict militar de amploare a inspirat încredere numeroaselor mișcări anticoloniale care aveau să apară în întreaga lume. Marile puteri europene, care aveau prejudecăți rasiste sau naționaliste, nu au reușit să învețe nimic din înfrângerea Rusiei, cauzată, în principal, de superioritatea tehnologică și tactică a japonezilor în domeniul războiului pe uscat. În schimb, puterile europene aveau să-și modernizeze flotele.

În timpul războiului, armata japoneză a tratat civilii și prizonierii de război ruși bine, fără brutalitățile și atrocitățile din Al Doilea Război Mondial. Prizonierii coreeni și chinezi nu s-au bucurat, în egală măsură, de un tratament uman.

Istoricii niponi cred că acest război este un punct de cotitură pentru Japonia și principalul mijloc pentru înțelegerea eșecului militaro-politic al țării de mai târziu. Nemulțumirile față de condițiile păcii, care erau considerate mai potrivite pentru o națiune înfrântă, nu pentru una învingătoare, erau răspândite printre reprezentanții tuturor claselor sociale, existând un consens, în această privință, în societatea japoneză. Atitudinea antieuropeană a crescut în următoarele decenii tot mai mult, cu fiecare act diplomatic al marilor puteri, considerat ori lipsit de considerație, sau de-a dreptul batjocoritor de către japonezi.

Lista bătăliilor[modificare | modificare sursă]

Notă[modificare | modificare sursă]

Datele calendaristice de mai sus sunt pe stil nou, (conform calendarului gregorian). În acea vreme, în Imperiul Rus se folosea stilul vechi (calendarul iulian). Dacă în cuprinsul articolului apar două date pentru același eveniment, prima este pe stil vechi, iar cea cu 13 zile mai "târzie" este pe stil nou,

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • en Kowner, Rotem (2006). Historical Dictionary of the Russo-Japanese War. Scarecrow. ISBN 0-8108-4927-5
  • en Nish, Ian (1985). The Origins of the Russo-Japanese War. Longman. ISBN 0-582-49114-2
  • en Morris, Edmund (2002). Theodore Rex. The Modern Library. ISBN 0-8129-6600-7

Vezi și[modificare | modificare sursă]

Legături externe[modificare | modificare sursă]

Commons
Wikimedia Commons conține materiale multimedia legate de Războiul Ruso-Japonez