Războiul de Şase Zile

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Războiul de Şase Zile
Cucerirea Peninsulei Sinai în Războiul de Şase Zile
Perioada: 5 iunie – 10 iunie 1967 Locaţia: Peninsula Sinai, Platoul Golan şi Cisiordania Rezultat: Victoria Israelului Motivul de război: Blocarea Strâmtorii Tiran de către Egipt. Războiul a fost precedat de tensiuni grave între Israel şi coaliţia arabă
Combatanţi
Israel	Egipt Siria Iordania
Comandanţi
Itzhak Rabin, Moshe Dayan, Uzi Narkiss, Israel Tal, Mordechai Hod, Ariel Sharon	Abdel Hakim Amer, Abdul Munim Riad, Zaid ibn Shaker, Hafez al-Assad
Efective
Israel: 264.000 soldaţi ; 197 avioane.	Egipt: 150.000 soldaţi Siria: 75.000 soldaţi Iordania 55.000 soldaţi.
Pierderi
779 morţi, 2.563 răniţi, 15 prizonieri, 19 avioane doborâte (cifre oficiale).	21.000 morţi, 45.000 răniţi, 6.000 prizonieri, peste 400 avioane doborâte (estimări occidentale).

Războiul de Şase Zile (în arabă حرب الأيام الست, harb al-ayyām as-sitta, ebraică מלחמת ששת הימים, Milhemet Sheshet Ha‑Yamim , engleză Six-Day War sau Six Days' War) a fost un conflict armat între Israel şi alianţa formată din statele arabe Egipt, Iordania şi Siria. Acest război a durat de la 5 iunie la 10 iunie 1967. În urma victoriei asupra coaliţiei arabe, Israelul a ocupat Fâşia Gaza, Peninsula Sinai, Platoul Golan şi Cisiordania. Războiul a fost cel de-al treilea conflict armat arabo-israelian.

Cuprins 1 Evenimentele care au dus la război 2 Cronologia conflictului militar 3 Războiul din perspectiva internaţională 4 Note 5 Bibliografie 6 Pagini externe

[modifică] Evenimentele care au dus la război

La începutul anului 1967 observatorii politici nu considerau iminentă izbucnirea unui război între Republica Arabă Unită^[1] sub conducerea lui Gamal Abdel Nasser şi Israel. Henry Laurens nu este de acord cu teoriile culpabilităţii unilaterale ale părţilor beligerante, ci este de părere că războiul din 1967 a fost cauzat de erori diplomatice şi strategice ale ambelor părţi.^[2].

Tensiunea dintre Israel şi vecinii săi arabi a crescut în mod continuu începând din anul 1964, când Israelul a deviat cursul Iordanului pe teritoriul său şi Siria a încercat la rândul ei să schimbe cursul afluenţilor acestui râu. Demersurile siriene au eşuat datorită bombardamentelor israeliene şi lipsei de implicare a Iordaniei şi a Libanului în conflict. În acea perioadă nici unul din statele coaliţiei arabe nu recunoscuse existenţa statului Israel, dar au acceptat de facto situaţia creată prin superioritatea Israelului din punct de vedere militar. În plus, statele arabe erau dezbinate de conflictul dintre forţele "progresiste" pro-sovietice şi cele "conservatoare" care promovau interesele pro-occidentale. Israelul se simţea de mai mult timp periclitat de influenţa Uniunii Sovietice. Siria sprijinea cu ajutorul Moscovei mişcările de gherilă de pe teritoriul său^[3], care se orientau mai ales împotriva dominaţiei israeliene asupra zonelor dintre Siria şi Israel, demilitarizate în urma armistiţiului din 20 iunie 1949. Itzhak Rabin, pe atunci comandantul Statului Major al armatei israeliene, a încercat printr-o politică militară agresivă să consolideze această hegemonie şi să transfere conflictul armat pe teritoriul Siriei, convins de suportul american şi de diferenţele insurmontabile dintre guvernul lui Nasser şi partidul Baath care se afla la putere în Siria.

Palestinienii au devenit activi din punct de vedere politic şi militar. Astfel, în anul 1964 a fost înfiinţată Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei (OEP,) iar în 1965 au fost comise primele acte de terorism ale mişcării Fatah^[4]. Guvernele arabe au adoptat în diplomaţie un ton anti-israelian mai militant, probabil şi datorită presiunii palestiniene. Scopul acţiunilor militare israeliene împotriva Siriei trebuie văzut şi din perspectiva acestei evoluţii, Siria fiind în aceea perioadă principalul susţinător al intereselor palestiniene.

În concepţia lui Rabin în calitate de comandant al Statului Major al armatei israeliene, securitatea Israelului nu putea fi garantată decât printr-un acord de pace la care să adere toate statele arabe. În lipsa unui asemenea acord, Rabin şi Statul Major se considerau îndreptăţiţi să extindă spaţiul controlat de Israel la nord până la cursul râului Litani (de pe teritoriul actual al Libanului de sud), la est până pe valea Iordanului şi la sud până la Canalul Suez, pentru a asigura apărarea statului Israel. Se pare că premierul Levi Eshkol nu a fost convins decât de extinderea până la Litani, datorită importanţei strategice a râului ca resursă hidrografică^[5]. În orice caz, acest plan nu ar fi putut fi pus în aplicare fără sprijin internaţional. Într-o situaţie în care nici măcar suportul militar american nu era o certitudine, după cum se dovedise în Criza Suezului^[6], este deci puţin probabil ca Statul Major israelian să fi iniţiat cu de la sine putere ocuparea Cisiordaniei şi a Peninsulei Sinai^[5]. În orice caz, în realitatea instituţională din Israel, nu armata ci guvernul civil este factorul care a luat deciziile politice şi strategice. Israelul nu a efectuat mişcări de trupe în acest sens, dar mobilizarea forţelor de rezervişti putea fi efectuată în scurt timp.

Totuşi, la 13 mai 1967, Uniunea Sovietică îşi avertizează aliaţii de la Cairo şi Damasc asupra iminenţei unei invazii israeliene în Siria. Avertismentul se baza pe informaţiile serviciilor secrete şi îşi găsea o anumită justificare atât prin ameninţările Israelului la adresa partidului Baath cât şi prin două incidente militare. La 13 noiembrie 1966, armata israeliană a atacat satul cisiordanian Samu sub motivul urmăririi adepţilor mişcării Fatah. La data de 7 aprilie 1967, aviaţia israeliană a doborât şase avioane militare de tip MIG din aviaţia militară a Siriei.

Ca urmare a avertismentului sovietic, începând din 14 mai 1967, Egiptul a mobilizat unităţi de luptă în Peninsula Sinai, după ce obţinuse fără mari împotriviri de la O.N.U. retragerea trupelor UNEF (United Nations Emergency Force). Aceste forţe internaţionale supravegheaseră până atunci respectarea acordului de încetare a ostilităţilor provocate de Criza Suezului din 1956^[7]. Prin evacuarea UNEF-ului s-au creat zone de tangenţă directă între cele două armate, care puteau duce în scurt timp la o invazie egipteană a Israelului. Această demonstraţie de forţă a Egiptului era în primul rând un avertisment la adresa Israelului, dar implicit avea şi scopul de a convinge Iordania să adopte o poziţie mai fermă în acest conflict.

Israelul s-a văzut astfel pus în situaţia pe care a încercat să o evite în 1956, fiind obligat să accepte prezenţa militară egipteană în apropierea graniţelor sale. Temerile Israelului privind securitatea sa s-au materializat la 17 mai 1967, când două avioane egiptene de supraveghere, decolate din Iordania, au zburat deasupra reactorului atomic de la Dimona, fără a putea fi oprite de unităţile anti-aeriene israeliene. În urma acestui act de agresiune, guvernul israelian a luat în considerare eventualitatea unui atac aerian al Egiptului împotriva centralelor atomice israeliene precum şi justificarea unui asemenea atac pe plan internaţional. În aceste circumstanţe, guvernul israelian a ordonat armatei mobilizarea forţelor de rezervă.

La 22 mai 1967, Nasser a continuat politica de provocare beligerantă prin blocarea Strâmtorii Tiran pentru transportul naval israelian. Această blocadă maritimă a restabilit starea de fapt care în 1956 a dus la conflictul cu Israelul. De asemenea, Nasser a supraestimat puterea militară a Egiptului şi a considerat că Israelul este incapabil să pornească un război pe două fronturi fără sprijinul efectiv al S.U.A., care din 1965 era implicată militar în conflictul din Vietnam. Se pare că şi în cadrul Statului Major egiptean au existat forţe care au promovat o exacerbare a conflictului cu Israelul. Aceste forţe elaboraseră planurile unei operaţiuni militare de ocupare a Deşertului Negev, pentru a asigura legătura teritorială cu Iordania^[5]. Aceste planuri au fost respinse de Nasser,care se considera un reprezentant al forţelor "progresiste" din lumea islamică şi se arăta critic faţă de "forţele reacţionare" din Iordania, Arabia Saudită şi Iran. Prin blocarea strâmtorii Tiran, Nasser a câştigat o imensă popularitate în lumea arabă. Devenit protagonistul propagandei anti-israeliene, Nasser a reuşit să atragă Iordania în coaliţia sa, pentru a convinge apoi Arabia Saudită să susţină, cu unele rezerve, cauza egipteană. Ca om politic mai degrabă moderat^[8], Nasser s-a lăsat antrenat de dinamica acestei propagande şi a încurajat mass-media să răspândească lozinci care anunţau distrugerea iminentă a Israelului. În general, Occidentul a respins cu indignare formulele propagandei arabe iar sloganul "Aruncaţi-i pe evrei în mare", care nu a fost exprimat politic, ci în cadrul unor comentarii satirice din presă^[9]. Acest gen de propagandă s-a dovedit a fi dezastruos pentru imaginea arabilor pe plan mondial, discreditând cauza palestiniană în special în Europa^[10].

Statul Major General al Armatei Israeliene a încercat să convingă guvernul israelian de necesitatea unei reacţii militare la blocarea Strâmtorii Tiran. Se pare că acest incident a surprins armata israeliană, deoarece serviciile secrete nu reuşiseră să recunoască o finalitate în acţiunile de multe ori contradictorii iniţiate de Nasser. Premierul Eshkol a căutat în continuare o soluţionare a crizei pe cale diplomatică. Pe plan internaţional, se întrevedea o atitudine critică faţă de blocarea strâmtorii, dar, iniţial, atât Washington-ul cât şi Londra s-au exprimat împotriva unui război cauzat de această blocare. De Gaulle a mers chiar mai departe şi a declarat minstrului de externe israelian Abba Eban că Franţa se va opune părţii care va declanşa războiul. Deşi preşedintele Johnson a asigurat Israelul de sprijinul american, Nasser a interpretat aceste reacţii diplomatice drept o încurajare a politicii sale axate pe o confruntare menită să slăbească nu numai Israelul, ci şi Arabia Saudită şi Iordania ca aliaţi ai S.U.A. De aceea, Nasser a refuzat toate propunerile care vizau găsirea unui compromis cu privire la blocarea Strâmtorii Tiran. Nu mai era demult vorba doar de interesele Israelului sau ale Egiptului, ci de chestiunea controlului asupra rezervelor de petrol şi a potenţialului financiar din Orientul Mijlociu. O implicare a S.U.A. sau a Marii Britanii în conflict de partea Israelului ar fi determinat o mai mare popularitate a nasserismului în lumea arabă şi implicit creşterea credibilităţii Uniunii Sovietice în regiune^[5].

Nemulţumit de atitudinea expectativă a occidentului şi a guvernului Eshkol, generalul Ariel Sharon nu a ezitat să vorbească despre eventualitatea unui puci^[5]. După aderarea Arabiei Saudite la coaliţia egipteano-iordaniană, guvernul israelian a fost supus unei mari presiuni din partea armatei şi a opoziţiei interne de dreapta, care au cerut luarea de măsuri urgente împotriva ameninţărilor militare şi a poziţionării strategice provocatoare a Egiptului. Cu scopul de ajunge la o coaliţie internă, guvernul israelian a fost dizolvat de Levi Eshkol pe data de 1 iunie 1967. Premierul Eshkol a alcătuit după aceea un Guvern al Unităţii Naţionale, în care Moshe Dayan a fost ministru al Apărării şi conducătorul blocului de opoziţie de dreapta Gahal, Menachem Begin, a fost numit ministru fără portofoliu. Cei doi politicieni au susţinut în mod deschis o expansiune teritorială a statului Israel, mai ales în zona Cisiordaniei^[5].

Pe data de 4 iunie 1967, consilierul preşedintelui american în chestiuni de securitate a semnalizat printr-un memorandum aprobarea unei acţiuni militare israeliene. În aceeaşi zi, având în vedere avantajul strategic obţinut de Egipt prin blocarea strâmtorii Tiran, guvernul israelian a hotărât începerea ofensivei militare împotriva coaliţiei arabe.^[5].

[modifică] Cronologia conflictului militar

5 iunie - Forţele aeriene israeliene bombardează simultan începând de la ora 7.45 unsprezece baze aeriene egiptene, distrugând astfel o mare parte din aviaţia militară a Egiptului.

6 iunie - Trupele israeliene ocupă Fâşia Gaza. Unităţi israeliene de tancuri pătrund în Peninsula Sinai.

7 iunie - Israelul cucereşte malul stâng al Iordanului şi partea de est a Ierusalimului, care va fi anexată Israelului pe data de 27 iunie 1967.

8 iunie - Tancurile israeliene ajung până la Canalul Suez, deşi forţele egiptene erau mult superioare numeric celor israeliene în această zonă de conflict. Egiptul capitulează.

9 iunie - Forţele armate israeliene atacă Siria şi cuceresc după lupte grele mare parte din Platoul Golan, inclusiv oraşul Quneitra (Al Qunaytirah'). Gamal Abdel Nasser, preşedintele Egiptului, îşi declară demisia, dar îşi va retrage peste o zi această declaraţie, în urma demonstraţiilor masive în favoarea sa.

10 iunie - Încetarea ostilităţilor. După război Israelul domină un teritoriu de aproape patru ori mai mare decât la începutul războiului. 400.000 palestinieni se refugiază în Iordania.

[modifică] Războiul din perspectiva internaţională

După blocarea Strâmtorii Tiran de către Egipt, armata şi guvernul israelian au ajuns să aibă opinii diferite în privinţa soluţionării conflictului. Ca urmare, Ministrul de externe Abba Eban a făcut vizite la Paris şi Washington. Generalul de Gaulle a declarat cu acea ocazie că Franţa se va opune oricărei părţi care va declanşa războiul.

Guvernele Marii Britanii şi S.U.A. au condamnat blocarea strâmtorii şi au propus, ca acţiune internaţională de valoare simbolică, organizarea unei "Regate a Mării Roşii", un fel de demonstraţie pentru libertatea căilor maritime din Golful Aqaba. Preşedintele Lyndon B. Johnson a declarat la 26 mai 1967 că, deşi prefera o soluţionare politică a conflictului, S.U.A. nu va lăsa singur Israelul atâta timp cât acesta nu va lua decizii de unul singur: "Israel will not be alone unless it decides to go alone"^[11]. Odată eşuată iniţiativa pentru "Regata Mării Roşii", atât guvernul american cât şi cel britanic au întrevăzut pericolul blocării Canalului Suez şi deci al circuitului transportului de petrol. În plus, Marea Britanie se temea în caz de război de o devalorizare a lirei sterline ca urmare a unei eventuale retrageri de capital arab din băncile britanice.

După implicarea Arabiei Saudite în conflict şi dizolvarea guvernului Eshkol, Statele Unite au renunţat probabil la opţiunea de rezolvare pe cale paşnică a conflictului şi au lăsat mână liberă Israelului. Vizita lui Meir Amit, şeful Mossad-ului la Washington pe 31 mai 1967, a avut un rol hotărâtor în schimbarea atitudinii Statelor Unite faţă de Israel. Acesta a convins atât conducerea CIA cât şi pe Secretarul pentru Apărare, Robert McNamara, de valabilitatea teoriei lui Eisenhower despre efectul de domino în zona arabă^[12]. La 3 iunie 1967 Secretarul de Stat american Dean Rusk a recunoscut printr-o circulară expediată ambasadelor americane din Orientul Mijlociu imposibilitatea unei reconcilieri între ideea de "Război Sfânt" propagată de statele arabe şi "psihologia apocaliptică" israeliană, anunţând faptul că S.U.A. nu va mai împiedica o acţiune militară a Israelului^[5]. A doua zi, la 4 iunie 1967, această poziţie a devenit publică prin memorandumul în care Walt W. Rostow, consilier de securitate la Casa Albă, expunea eventualele consecinţe ale unui atac israelian. Conform prognozelor lui Rostow, chiar şi statele arabe "moderate" ar fi preferat ca Israelul şi nu o forţă străină regiunii să învingă Egiptul. Perspectivele Orientului Mijlociu erau puse în relaţie cu dezvoltarea economică şi cu o intensificare a colaborării interregionale. În document a fost menţionată şi necesitatea rezolvării problemei refugiaţilor palestinieni ca o condiţie a acceptării statului Israel de către arabi. Totuşi, memorandumul lui Rostow a determinat o radicalizare a partidelor de stânga din lumea arabă^[13], care îşi vedeau acum confirmate teoriile de conjuraţie ale forţelor "imperialiste" şi "sioniste" care fuseseră lansate odată cu intensificarea colaborării militare dintre Israel şi S.U.A. din timpul administraţiei Kennedy.

Poziţia U.R.S.S. a fost ambiguă înainte de izbucnirea războiului, probabil datorită unei disensiuni în cadrul Biroului Politic al C.C. Au existat atât demersuri pentru atragerea S.U.A. în conflictul din Orientul Mijlociu, prin avertismentele date Egiptului, cât şi împotriva escaladării situaţiei la graniţa dintre Siria şi Israel^[14]. După izbucnirea războiului, statele Pactului de la Varşovia cu excepţia României, au condamnat agresiunea israeliană.

Poziţia României, care întreţinea relaţii politice şi diplomatice cu Israelul şi adoptase în 1965 aşa-numita "Declaraţie de independenţă" în politica externă, a fost interpretată de Uniunea Sovietică drept o sfidare. Uniunea Sovietică a explicat poziţia României prin interesul acesteia ca Israelul şi S.U.A. să susţină candidatura lui Corneliu Mănescu la preşedenţia Adunării Generale a O.N.U.. După Războiul de Şase Zile Israelul a iniţiat deschiderea unei linii diplomatice cu R. P. Chineză prin intermediul României. Pentru România începea o perioadă de îmbunătăţire a relaţiilor cu occidentul.^[15].

[modifică] Note

[modifică] Bibliografie

• Şerban Cioculescu: Războiul de Şase Zile, în: Magazin istoric mai 2007, p. 38-39.
• Dan Diner: Warten auf den siebten Tag, în: Neue Zürcher Zeitung (NZZ), 2.6.2007 (online).
• Henry Laurens: ''Erreurs tactiques, choc de stratégies, în: Le Monde diplomatique, iunie 2007 (online).
• Helmut Mejcher: Der arabische Osten im zwanzigsten Jahrhundert 1914-1985, în: Ulrich Haarmann (ed.): Geschichte der arabischen Welt, München 1987, p. 432-501.
• Michael B. Oren: Six Days of War. June 1967 war and the making of the modern Middle East, Oxford : Oxford University Press, 2002.

[modifică] Pagini externe

• en Războiul de Şase Zile în MSN-Encarta