Spațiu

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Acest articol se referă la conceptul de spațiu din fizică și interpretările sale filozofice. Pentru alte sensuri, vedeți Spațiu (dezambiguizare).

În filozofie și fizică categoria spațiului exprimă ordinea, poziția, distanța, mărimea, forma și întinderea obiectelor coexistente în lumea reală.

Proprietățile spațiului[modificare | modificare sursă]

Proprietățile (presupuse) ale spațiului au fost un subiect controversat al învățaților tuturor timpurilor. Ele variază în funcție de gradul de dezvoltare a cunoștințelor acumulate de omenire de-a lungul diverselor perioade istorice.

  • Spațiul este considerat azi o categorie filozofică ce desemnează forme obiective și universale de existență a materiei în mișcare. Unitatea cu materia determină caracterul infinit al spațiului și eternitatea timpului.
  • Are trei dimensiuni bidirecționale, spre deosebire de categoria înrudită a timpului, care are o singură dimensiune și se scurge într-o singură direcție - numai înainte.
  • Atomiștii antici (Democrit și Epicur) considerau spațiul ca un receptacul vid și infinit al atomilor materiali.
  • Aristotel considera că spațiul este suma locurilor pe care le ocupă corpurile și că atât materia cât și spațiul ar fi finite.
  • Concepția atomistă despre spațiu și timp (care stă și la baza geometriei lui Euclid) a fost dezvoltată în filozofia modernă de către Newton. Pentru Newton spațiul și timpul sunt absolute, obiective și universale, deci independente de materia în mișcare.
  • Engels consideră că formele de bază ale oricărei existențe sunt spațiul și timpul și că o existență în afara timpului este o absurditate tot atât de mare cât și una în afara spațiului.
  • Filozofi ca Berkeley, Hume, Mach, Bergson neagă obiectivitatea spațiului și timpului, punându-le în dependență de conștiința omului sau ca forme subiective ale trăirilor sale subiective.
  • Kant consideră că cele două categorii sunt forme apriorice ale sensibilității umane.
  • Hegel consideră spațiul și timpul ca fiind două categorii ale ideii absolute.
  • Constituirea geometriilor neeuclidiene de către Lobacevski, Bolyai, Gauss, Riemann a contribuit la formarea concepției după care proprietățile geometrice spațiale nu sunt pretutindeni aceleași, fiind determinate de proprietățile fizice. Spațiul este deci neomogen și anizotrop.
  • Teoria relativității lui Einstein (numită și teoria fizică a spațiului și timpului) a demonstrat că proprietățile spațio-temporale (lungimea corpurilor și durata evenimentelor) depind de viteza de deplasare a sistemelor materiale și că structura sau proprietățile continuului spațio-temporal variază în funcție de concentrarea maselor substanței și de intensitatea câmpului gravitațional generat de către acestea.

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • Dicționar enciclopedic român - Editura Politică, București, 1966

Vezi și[modificare | modificare sursă]