Aligatorul

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Aligatorul

Afișul românesc al filmului
Rating
Titlu originalAlligator
Genfilm cu monștri
comedie de groază
film științifico-fantastic  Modificați la Wikidata
RegizorLewis Teague[1][2]  Modificați la Wikidata
ScenaristJohn Sayles[*][[John Sayles (regizor de film american)|​]]  Modificați la Wikidata
Povestire deJohn Sayles
Frank Ray Perilli⁠(d)
ProducătorBrandon Chase
Robert S. Bremson
StudioAlligator Inc.[3]
DistribuitorGroup 1 Films[4]
Director de imagineJoseph Mangine
MontajLarry Brock
Ron Medico
MuzicaCraig Huxley[*][[Craig Huxley (American child actor, innovator, and musician)|​]]  Modificați la Wikidata
DistribuțieRobert Forster⁠(d)
Robin Riker⁠(d)
Michael V. Gazzo[4]
Premiera  (1980-11-14) (LA)  (1981-06-05) (NYC)[4]
Durata94 minutes[4]
Țara Statele Unite ale Americii  Modificați la Wikidata
Filmat înLos Angeles  Modificați la Wikidata
Locul acțiuniiChicago  Modificați la Wikidata
Limba originalălimba engleză  Modificați la Wikidata
Buget1.750.000 $ (estimat)
Încasări6.459.000 $
Urmat deAlligator II – The Mutation[*][[Alligator II – The Mutation (film din 1991 regizat de Jon Hess)|​]]  Modificați la Wikidata
Prezență online
Modifică date / text Consultați documentația formatului

Aligatorul (în engleză Alligator) este un film de groază cu nuanțe satirice din 1980, regizat de Lewis Teague după un scenariu scris de John Sayles⁠(d).[3][5] Scenariul filmului exploatează legenda urbană a crocodilului din canalizare⁠(d),[6][7] care a apărut în anii 1950.[8] Rolurile principale au fost interpretate de actorii Robert Forster⁠(d), Robin Riker⁠(d) și Michael V. Gazzo.[5] Filmul conține, de asemenea, o apariție a actriței Sue Lyon în ultimul ei rol pe ecran.

Filmul, a cărui acțiune are loc într-un oraș din Statele Unite ale Americii, prezintă operațiunea de urmărire și capturare a unui aligator gigantic, care trăiește de ani de zile în rețeaua de canalizare a orașului și îi ucide pe oamenii întâlniți în preajma sa.[9] Aligatorul fusese aruncat în toaletă, atunci când era doar un pui, și suferise mutații în urma ingerării unor hormoni de creștere.[7][9][10]

Realizat într-o perioadă caracterizată prin apariția a numeroase filme cu monștri, în care omul devine adesea victima „răzbunării naturii”, Aligatorul conține numeroase asemănări cu „blockbuster”-urile Fălci (1975) și Piranha (1978) și se remarcă prin scenariul de bună calitate al lui John Sayles și prin regizarea iscusită de către Lewis Teague.[11] Criticii de film au evidențiat că Aligatorul respectă formula specifică a filmelor cu monștri, dar se ridică la un nivel mai înalt prin umorul său de bună calitate[9][12] și prin introducerea unor elemente de critică socială.[13]

O continuare intitulată Alligator II: The Mutation⁠(d) a fost lansată direct în format video în 1991.[5] În ciuda titlului, acest film nu are aceleași personaje și nici aceiași actori ca filmul original, iar acțiunea este în esență asemănătoare cu cea a primului film.[14] Un joc de societate inspirat de acest film a fost distribuit de Ideal Toy Company⁠(d) în 1980.[15][16]

Rezumat[modificare | modificare sursă]

Atenție: urmează detalii despre narațiune și/sau deznodământ.

În 1968 o adolescentă aflată în vacanță împreună cu familia ei în Florida cumpără un pui de aligator american de la o fermă de crocodili.[9][12] După ce familia se întoarce acasă, tatăl ursuz al fetei, care suferă de fobie de animale, aruncă imediat aligatorul, pe care fata îl numise Ramón, în vasul de toaletă al familiei și îl trimite astfel în rețeaua de canalizare al orașului.[9][12]

Doisprezece ani mai târziu, în 1980,[12] aligatorul supraviețuiește hrănindu-se cu animale de companie moarte, care sunt aruncate în rețeaua de canalizare.[9][17] Unele animale fuseseră folosite de compania locală Slade Pharmaceutical pentru testarea unei formule experimentale[9][17] destinate să crească producția de carne din fermele agricole, fiind injectate cu hormoni de creștere.[7] Compania abandonase, între timp, acest proiect de cercetare, deoarece hormonii injectați creșteau nu doar dimensiunile, ci și metabolismul animalului, făcându-l să dobândească un apetit insațiabil.[4][8] Puiul de aligator ingerase în cursul anilor cantități mari din hormonul de creștere, suferind mutații și devenind un monstru de 10-11 m[7][9][10] asemănător cu crocodilii masivi din Cretacicul târziu care-i vânau pe dinozaurii de dimensiuni mici.[7]

Aligatorul începe să-i pândească și să-i devoreze pe muncitorii pe care îi întâlnește în canalizare, iar apariția în bazinele de filtrare a unor părți ale corpului îl atrage pe ofițerul de poliție David Madison, care, după un caz terminat prost în Saint Louis, a dobândit reputația că partenerii săi au un sfârșit tragic.[3][9][18] În timp ce David lucrează la acest nou caz, șeful său, Clark, îl prezintă erpetoloagei Marisa Kendall, femeia care, în adolescență, cumpărase aligatorul.[17] David și Marisa colaborează la această investigație și devin ulterior iubiți.[11]

Reputația lui David ca partener-ucigaș este confirmată atunci când aligatorul îl înhață pe tânărul polițist Kelly, care îl însoțește pe David în canalizare în căutarea unor indicii.[3][17] Nimeni nu crede povestea lui David, din cauza lipsei cadavrului și parțial a intervenției magnatului local, care a sponsorizat experimentele ilegale de creștere și vrea să împiedice ancheta.[3][17] Această situație se schimbă atunci când reporterul de tabloid Thomas Kemp pătrunde el însuși în canalizare și, sacrificându-și propria viață, furnizează dovezi fotografice ale fiarei.[3][17] Povestea atrage rapid atenția publicului și este organizată o vânătoare a monstrului de către întregul oraș.[3]

După ce poliția încearcă fără succes să scoată aligatorul din canalizare și să-l captureze,[3][10] primarul îl suspendă din funcție pe David[11] și solicită intervenția unei echipe SWAT.[8][19] Aligatorul scapă de urmăritori și iese la suprafață,[7][17] omorând mai întâi un ofițer de poliție[3] și apoi un băiat care, în timpul unei petreceri, este aruncat în piscina în care se ascundea aligatorul.[4][8]

Urmărirea aligatorului continuă și este angajat un vânător de animale mari, colonelul Brock, pentru a ucide animalul care amenința viața locuitorilor.[17][20] Eforturile municipalității eșuează încă o dată: Brock este ucis în timp ce urmărea fiara într-o suburbie a orașului,[8][11][21] polițiștii acționează haotic și cad ei înșiși victime, iar aligatorul ajunge la o petrecere de nuntă din înalta societate găzduită la conacul lui Slade; printre cei uciși se află însuși Slade, primarul orașului și omul de știință angajat de Slade pentru realizarea experimentelor hormonale.[8][11][17][21] În cele din urmă, aligatorul se întoarce singur în canalizare, unde este așteptat de David, care detonează câteva bare de dinamită și astfel ucide fiara.[11][17] În timp ce David și Marisa se îndepărtează de explozie, un alt pui de aligator cade prin canalul de scurgere în canalizare, făcând posibilă o repetare a acestui ciclu.[8][19]

Distribuție[modificare | modificare sursă]

Context istoric[modificare | modificare sursă]

Anii 1970 au fost caracterizați, potrivit istoricilor de film, prin apariția a numeroase filme cu monștri, în care omul devine adesea victima „răzbunării naturii”.[11] Unele filme apărute în acei ani prezintă comportamentul agresiv al animalelor față de oameni în urma încălcării echilibrului ecologic prin folosirea unor substanțe dăunătoare precum otrăvurile sau pesticidele: invazia unor iepuri mutanți în Night of the Lepus (1972), atacul mai multor specii de animale asupra membrilor unei familii americane în Frogs (1972), agresivitatea letală a unor șobolani uriași în The Food of the Gods (1976), invazia unor tarantule gigantice într-o zonă rurală în Kingdom of the Spiders (1977) și atacul unor furnici mutante în Empire of the Ants (1977).[11]

Lansarea în 1980 a filmului Aligatorul în care un crocodil monstruos din rețeaua de canalizare provoacă teroare într-un oraș american a reprezentat o prelungire în deceniul următor a temei „răzbunării naturii” din zilele sale de glorie ale cinematografiei horror.[11] În ciuda faptului că a fost realizat cu buget redus și a considerării sale de către unii critici ca o imitație ieftină a filmelor Fălci (1975) și Piranha (1978), filmul se remarcă prin scenariul de bună calitate al lui John Sayles și prin regizarea iscusită de către Lewis Teague (care a continuat să exploateze această temă și în filmele sale ulterioare, în special în Cujo (1983)).[11] Asemănările cu filmele Fălci și Piranha au fost intenționate, potrivit regizorului Teague,[19] mai ales datorită faptului că scenaristul John Sayles era autorul scenariului filmului Piranha, care apăruse cu doi ani mai înainte.[23]

Filmul regizat de Lewis Teague conține o mare parte a elementelor horror tipice filmelor cu animale agresive din anii 1970: realizarea unor experimente ilegale de o companie interesată doar de propriul profit, existența a numeroase cadre filmate din perspectiva aligatorului, încercările eșuate ale militarilor (sau, în acest caz, ale trupelor SWAT) de capturare sau ucidere a fiarei, masacrul prezentat în mod explicit și „cârligul” obligatoriu pentru o continuare viitoare.[19]

Producție[modificare | modificare sursă]

Scenariu[modificare | modificare sursă]

Aligatorul a fost produs de compania Alligator Inc.,[3] după un scenariu alcătuit de John Sayles pe baza unei povestiri scrise împreună cu Frank Ray Perilli, și a fost regizat de Lewis Teague.[3][9] Producătorul Brandon Chase, proprietarul companiei Group One Production, intrase în anii 1970 în posesia unui scenariu intitulat Alligator, pe care l-a trimis apoi regizorului Lewis Teague.[8][19] Scenariul era destul de prost, susține Peter Smokler, directorul de imagine al echipei a doua a filmului, iar Teague i-a transmis producătorului că este interesat să regizeze filmul numai în cazul rescrierii scenariului.[19] În urma obținerii acordului necesar, Teague l-a contactat pe scenaristul John Sayles,[8][19] cu care colaborase recent la filmul The Lady in Red (1979), produs de compania New World Pictures.[8][13] Regizorul i-a dat câteva îndrumări cu privire la povestea care urma să stea la baza filmului (existența unui secret bântuitor în trecutul personajului principal, care trebuie să-și învingă mai întâi demonii săi interiori pentru a putea învinge aligatorul), iar Sayles a îmbunătățit substanțial scenariul[8][19] pe parcursul unei călătorii cu avionul către Tokyo, unde urma să participe la un festival de film.[8]

Scenariul filmului a exploatat legenda urbană a prezenței unor reptile în canalizările marilor orașe.[7][10] Această legendă urbană a apărut în anii 1950 la New York, când populația a început să cumpere pui de aligator pentru a-i dărui copiilor.[8] Puii de aligator nu aveau o viață lungă, nefiind îngrijiți cu destulă grijă, și s-a răspândit legenda că unii au fost aruncați în vasul de toaletă.[8] Sayles și-a imaginat că aligatorul ajuns în canalizarea orașului s-a hrănit cu resturi alimentare provenite în urma tratării unor animale cu hormoni de creștere și a atins dimensiuni gigantice și un apetit foarte mare.[10] Potrivit unui articol publicat la 17 mai 1980 în revista Box Office, scenariul atribuia în faza inițială mărimea și apetitul aligatorului hrănirii cu zahăr dextrorotator (substanță asemănătoare malțului), care fusese deversat în canalizare de o fabrică locală de bere.[23][24]

John Sayles a dus genul filmului cu monștri la un alt nivel prin introducerea unor elemente de critică socială.[13] „Am început să mă gândesc la el ca la o boală socială. Și, la fel ca majoritatea bolilor sociale, nimeni nu le acordă atenție până când nu ajung la clasa mijlocie-superioară. Cât timp aligatorul mănâncă oameni săraci, este ceva precum «Nu este atât de râu, verișorul tău a fost mâncat», dar când el ajunge în cele din urmă în suburbii abia atunci echipa SWAT intervine”, a explicat Sayles modul în care a gândit desfășurarea acțiunii.[13] Astfel, crocodilul iese la suprafață într-un cartier ghetou, se deplasează într-un cartier al clasei mijlocii și ajunge în suburbiile populate de oameni bogați.[10] Limitările bugetului au impus eliminarea unor scene care arătau deplasarea aligatorului prin oraș.[10] Sayles a fost nevoit să scrie patru finaluri alternative, la cererea producătorilor care doreau să folosească crocodilul gigant în scopuri publicitare, și să decidă uciderea animalului într-o explozie convențională.[10]

Pregătiri[modificare | modificare sursă]

Producătorii filmului au fost Brandon Chase (prod.), Robert S. Bremson (prod. executiv) și Tom Jacobson (prod. asociat).[3] Producătorul Brandon Chase afirma într-un articol publicat la 10 ianuarie 1977 în ziarul Los Angeles Times că scenariul avea la bază mărturiile lucrătorilor companiei de canalizare din New York că ar fi găsit aligatori în rețeaua subterană a orașului.[25] Filmul se afla atunci în faza de pregătire, iar producătorul anunța că bugetul alocat era de 1,8 milioane de dolari,[25] pentru ca într-un articol publicat la 18 mai 1978 în revista The Hollywood Reporter să se precizeze că bugetul filmului era de 2 milioane de dolari.[26]

Filmul a avut totuși un buget redus în comparație cu necesitățile reale, ceea ce a făcut ca producătorii să nu-și poată permite să confecționeze un aligator gigantic la fel de realist precum rechinul din Fălci (1975), care a costat 500.000 de dolari.[9][12] Brandon Chase a construit un model ușor din cauciuc și Styrofoam pe un cadru interior din ratan, dar, cum acesta începuse să se dezintegreze ca urmare a abandonării timp de câțiva ani într-o magazie, a contactat o companie specializată în efecte speciale pentru a-l reconstrui.[8][27] Modelul avea o greutate de 150 de livre (aprox. 68 kg) și a fost confecționat de compania Stansbury din lemn de ratan, fiind acoperit cu latex și vopsit manual.[28] Carcasa din cauciuc era de patru ori mai groasă decât cea originală, fiind făcută să reziste până la sfârșitul filmărilor.[8] Modelul era foarte greu și trebuia manevrat de doi bărbați care urmau să se afle în interiorul său cu picioarele așezate în poziția picioarelor aligatorului.[27][28] Producătorii se gândiseră inițial să folosească patru jucători de fotbal american, care să manevreze fiecare câte un picior al modelului, dar în final au fost angajați doi bărbați foarte solizi care abia puteau să miște modelul.[8] Bryan Cranston a lucrat ca asistent pentru efecte speciale la acest film și a fost însărcinat cu realizarea și trucarea „pântecelui aligatorului” pentru finalul filmului.[29]

Spre deosebire de majoritatea filmelor cu buget redus, Aligatorul a avut parte de un colectiv de actori valoroși.[8] Cap de listă este Robert Forster⁠(d), care a fost nominalizat la Premiul Oscar pentru cel mai bun actor în rol secundar pentru interpretarea personajului Max Cherry în filmul Jackie Brown (1997) al lui Quentin Tarantino.[8] Distribuirea lui Forster în rolul detectivului Madison a fost o altă condiție pusă de Teague, care colaborase anterior cu actorul în filmul The Lady in Red (1979).[8] Foster era un actor versatil care a obținut rar rolurile potrivite și a conferit credibilitate personajului laconic și sceptic pe care l-a interpretat;[19] el a oferit, în plus, câteva idei care au fost incluse în scenariu.[8] Distribuția este formată și din alți actori talentați precum Robin Riker⁠(d) (care a avut aici singura sa colaborare semnificativă la un film horror), Michael V. Gazzo (interpretul mafiotului Frank Pentangeli în Nașul: Partea a II-a), Sydney Lassick⁠(d) (cunoscut din filmul Zbor deasupra unui cuib de cuci), Henry Silva⁠(d) (o figură cunoscută a filmelor de categoria B) și Dean Jagger⁠(d) (câștigător al Premiului Oscar pentru cel mai bun actor în rol secundar pentru rolul său din Twelve O'Clock High).[8]

Producătorii au căutat mai multe locuri de filmare și au decis în cele din urmă ca filmările să aibă loc în diferite spații din California și Midwest.[30]

Filmări[modificare | modificare sursă]

Regizorul Lewis Teague considera că mitul prezenței crocodililor în rețeaua de canalizare era amuzant și a dorit să imprime filmului o tentă umoristică: „Motivul pentru care am spus «Da!» Aligatorului este că am crezut întotdeauna că mitul existenței aligatorilor în canalizarea New York-ului este amuzant. Așa că am vrut să fac un film amuzant. Am încercat să creez câteva momente înspăimântătoare, dar filmul a fost intenționat în primul rând să fie amuzant”.[3]

Acțiunea filmului începe în Florida[10] și se desfășoară în mare parte într-un oraș american tipic[10] (care pare a fi uneori Chicago,[5][10] iar alteori Detroit sau Los Angeles),[9] dar este presupusă a avea loc în statul Missouri.[9] Atunci când tânăra Marisa se întoarce acasă, împreună cu familia, din vacanța lor în Florida, trec pe lângă o pancartă pe care scrie „Welcome to Missouri”.[10] Mai târziu, o prezentatoare de știri menționează că Marisa este „originară din orașul nostru”, ceea ce înseamnă că acțiunea are loc într-un oraș din Missouri, altul decât St. Louis.[31]

Filmările au avut loc în orașul Los Angeles și în împrejurimi și s-au desfășurat în perioada 30 aprilie – 9 iulie 1980.[4][32] Au fost folosite două echipe de filmare:[27] o echipă principală coordonată de Joseph Mangine[3] și o echipă secundară condusă de Peter Smokler.[27] Din cauza bugetului redus, generatorul folosit de echipa a doua era de proastă calitate și s-a defectat adesea în timpul filmărilor, iar reflectoarele chiar s-au spart la un moment dat, făcând ca filmările să fie realizate în întuneric.[27]

Ca urmare a faptului că aligatorul din cauciuc nu putea reproduce întocmai mișcările unui aligator viu,[27] producătorii au decis să combine secvențele cu „un model lung de 30 de picioare (9 m), care să fie controlat de la distanță și să se miște liber” cu imagini în care să apară un aligator viu; aceste cadre au fost îmbinate în faza de montaj.[24] Aligatorul viu, care era numit „Big Al” de către proprietarii săi, avea o lungime de 19 picioare (aprox. 5,80 m) și, după ce a fost tranchilizat și înfășurat într-o pânză permanent umedă, a fost transportat cu un camion de la o rezervație sălbatică din Louisiana până la Los Angeles.[24] Cum aligatorul nu era prea receptiv la indicațiile regizorale, au fost folosiți în alte secvențe pui de aligator pe un platou miniatural sau chiar un cap și o coadă reală de aligator care erau manevrate prin intermediul unei mașinării.[8][27]

Muzica a fost compusă de Craig Hundley.[3] Durata filmului este de 89 de minute,[3] 92 de minute[9] sau, după altă sursă, de 94 de minute.[4]

Lansare[modificare | modificare sursă]

Aligatorul a fost lansat la 14 noiembrie 1980 în Los Angeles, după cum reiese din formularul de înscriere la Premiile Academiei Americane de Film,[4] fiind distribuit de compania Group 1 International Distribution Organization.[3] Producătorul a vândut drepturile de difuzare la televiziune pentru o mare sumă de bani, așa că nu a depus prea mare efort pentru organizarea unei campanii de marketing care să contribuie la creșterea vânzărilor de bilete la cinematografe.[33] Lipsa recenziilor critice în presă l-a îngrijorat pe regizorul Lewis Teague, care s-a deplasat la New York pentru a organiza o vizionare în avanpremieră pentru criticii de film de acolo.[33] Recenziile lui Vincent Canby și ale celorlalți critici au fost aproape toate favorabile, spre uimirea cineastului care nu se aștepta ca filmul să placă la atât de multă lume.[33] Prima vizionare publică a filmului la New York a avut loc abia la 5 iunie 1981, când filmul a fost lansat simultan în cinematografele Cinerama, Broadway și West 47th Street într-o versiune cu durata de 92 de minute.[9]

Revista Daily Variety a raportat în ediția sa din 20 noiembrie 1981 că doi scenariști (David Weinstein și Wahid Bocter) au intentat un proces la Tribunalul Superior din Los Angeles, cerând despăgubiri de 700.000 de dolari pentru „încălcarea contractului implicit” prin folosirea neautorizată a unor idei proprii din scenariile lor intitulate Jaws Three – Networks Two și See You Later, Alligator.[34] Compensația solicitată era defalcată astfel: 100.000 de dolari pentru ideile lor folosite în scenariul lui Sayles, 300.000 de dolari pentru filmul final realizat „într-o manieră insipidă și nepotrivită” și 300.000 de dolari pentru faptul că nu au fost menționați pe genericul filmului.[34] Decizia judecătorilor nu a fost dezvăluită în presă.[34]

Filmul a fost distribuit apoi și în alte țări, printre care Australia (22 ianuarie 1981), Suedia (1 aprilie 1981), Japonia (4 aprilie 1981), Italia (mai 1981), Republica Federală Germania (8 mai 1981), Țările de Jos (27 mai 1981), Coreea de Sud (20 iunie 1981), Mexic (30 iulie 1981), Peru (6 august 1981), Columbia (26 august 1981), Portugalia (17 septembrie 1981), Argentina (15 octombrie 1981), Uruguay (3 decembrie 1981), Brazilia (8 martie 1982), Franța (16 iunie 1982), Danemarca (17 septembrie 1982) ș.a.[35]

Difuzarea filmului în România a avut loc abia la începutul anilor 1990; presa menționează că filmul a rulat în cinematografe încă în septembrie 1991.[36]

Recepție[modificare | modificare sursă]

Aprecieri critice[modificare | modificare sursă]

Filmul a avut parte de recenzii mixte spre pozitive atât în perioada lansării, cât și după lansare. Criticul Vincent Canby de la The New York Times a scris o recenzie pozitivă a filmului, scriind că „suspansul său este adesea la fel de autentic ca ingeniozitatea sa și cunoașterea pătrunzătoare a clișeelor pe care le folosește”.[9] Aligatorul respectă formula specifică a filmelor cu monștri și o condimentează cu mult umor de bună calitate, compensând într-o oarecare măsură lipsurile cauzate de lipsa banilor.[9][12] Jim Knipfel de la site-ul Den of Geek a acordat filmului 4,5 din 5 stele, numindu-l „inteligent și stilat”.[23] Criticul Kim Newman de la revista Empire a lăudat scenariul „inteligent”, „interpretările solide, efectele speciale eficiente” și „regia energică de categoria B”, susținând că filmul „oferă un divertisment de modă veche cu nuanțe comice și satirice”.[21] Cu toate acestea, Roger Ebert a dat filmului doar una din patru stele, sugerând că ar fi cel mai bine să „aruncați acest film în toaletă pentru a vedea dacă se transformă și el în ceva mare și înfricoșător”.[37] Pe de altă parte, istoricul de film Leonard Maltin a dat filmului 3 din 4 stele posibile și a scris: „Dacă trebuie să faci un film despre un aligator uriaș [...], acesta este modul în care trebuie să procedezi – cu un simț al umorului care să contrabalanseze violența așteptată și sperieturile autentice. [...] Nu pierdeți mesajul din scena finală”.[5]

Istoricul de film John Kenneth Muir, specializat în filmele de groază și autor al mai multor antologii, a considerat că Aligatorul este un film plăcut de vizionat ca urmare a subiectului captivant, a umorului de bună calitate și a prezenței unor scene de acțiune realizate cu îndemânare,[19] notându-l cu trei stele și jumătate din maxim patru.[3] „Filmul este atât înfricoșător, cât și amuzant. [Realizatorii] se concentrează cu înțelepciune mai degrabă pe amenințarea cauzată de creatură decât pe imaginile modelului lor. Suspansul este bine gestionat, iar dialogul ingenios [...] reflectă scepticismul participanților”, scria criticul Darrell Moore.[38] Alți critici specializați în filmele horror precum Chas Balun și Stephen Jones au susținut că, în ciuda faptului că este un film de categoria B, Aligatorul rămâne în memoria publicului prin momentele de suspans și prin umorul negru.[8]

Unii critici consideră că Aligatorul este, alături de filme precum Grizzly (1976), Orca (1977) și Piranha (1978), o „imitație” făcută pentru a profita de succesul filmului Fălci (1975),[6][23][39][40] al cărui principal antagonist este un mare rechin alb, devorator de oameni, urmărit pentru a fi capturat sau ucis de trei tipuri de persoane: un polițist, un om de știință și un vânător.[39] Aligatorul este vânat aici de aceleași trei tipuri de persoane și, la fel ca în cazul filmului Fălci, există un primar tipic care minimalizează gradul de pericol și permite astfel instaurarea unui regim de teroare în oraș.[19] Istoricul de film Jack Ryan a susținut într-un studiu monografic dedicat scenaristului John Sayles că „Aligatorul parodiază Fălci, precum și Them! (1954) și chiar Piranha”.[6] Într-un discurs ținut în anul 2019 în fața invitaților de la Los Angeles Press Club, cineastul Quentin Tarantino a spus că personajul David Madison (interpretat de Robert Forster) a inspirat personajul Max Cherry (interpretat tot de Forster) din filmul său Jackie Brown (1997).[41]

Enciclopedia cinematografică germană Lexikon des internationalen Films descrie astfel acest film: „Un aligator gigant crește în rețeaua de canalizare a unui oraș, deoarece mănâncă câini infectați cu hormoni de creștere. Monstrul amenință viața cetățenilor până când un inspector de poliție îl doboară cu o încărcătură de dinamită. Un film de groază construit și pus în scenă într-un mod stereotip, a cărui perspectivă critică temporală este suprapusă de efecte superficiale de divertisment”,[42] în timp ce criticul revistei germane Cinema din Hamburg consemnează că „în ciuda unor clișee, regizorul Lewis Teague oferă un agreabil film eco-horror, condimentat cu un strop de ironie.”[43]

Filmul Aligatorul are în prezent un rating de aprobare de 80% pe site-ul agregatorului de recenzii Rotten Tomatoes, pe baza a 20 de recenzii, cu o medie ponderată de 6,20/10.[44] Nu există încă un consens critic cu privire la film.[44]

Premii[modificare | modificare sursă]

Aligatorul a fost nominalizat în 1981 la premiul Saturn pentru cel mai bun scenariu decernat de Academy of Science Fiction, Fantasy and Horror Films, pe care l-a obținut filmul The Ninth Configuration (1980), regizat de William Peter Blatty,[45] și în 1982 la Marele Premiu al Festivalului de Film Fantastic de la Avoriaz (Franța), pe care l-a obținut filmul Mad Max 2 (1981), regizat de George Miller.[46] În anul 2008 el a fost nominalizat la Premiul Saturn pentru cea mai bună lansare pe DVD a unui film clasic⁠(d), pe care l-a obținut filmul The Monster Squad (1987), regizat de Fred Dekker.[47]

În plus, potrivit unei informații comunicate la 18 septembrie 1980 de revista The Hollywood Reporter, filmul lui Lewis Teague a obținut „Premiul de merit” al Asociației Internaționale a Herpetologilor.[48]

Continuare[modificare | modificare sursă]

O continuare intitulată Alligator II: The Mutation⁠(d) a fost regizată de Jon Hess și lansată direct în format video în 1991.[5][33] Rolurile principale au fost interpretate aici de Dee Wallace Stone și Joseph Bologna.[33] Lewis Teague a afirmat că i s-a propus să regizeze continuarea, dar condițiile puse de el (scrierea scenariului de către John Sayles și distribuirea lui Robert Forster în rolul principal) nu au fost acceptate de producători deoarece erau prea costisitoare.[8] În ciuda titlului, acest film nu are aceleași personaje și nici aceiași actori ca filmul original, iar acțiunea este în esență asemănătoare cu cea a primului film.[14]

Majoritatea criticilor au scris recenzii negative, în care au reproșat continuării că are o acțiune aproape identică și efecte speciale mai puțin impresionante în comparație cu filmul original. Într-o recenzie a filmului original, criticul Kim Newman revista Empire a consemnat că „Alligator II: The Mutation este mai mult un remake neinspirat decât o continuare”.[21] Almar Haflidason de la rețeaua de știri BBC Online a scris că filmului îi lipsea „inteligența și mai ales spaimele originalului”.[49] Leonard Maltin l-a descris mai simplu ca „stupid și plictisitor” și i-a oferit calificativul minim: „BOMB”.[5]

Versiuni pe suporturi video[modificare | modificare sursă]

O versiune a filmului pe suport DVD a fost lansată de compania Digital Entertainment la 5 septembrie 2002.[50] Compania Anchor Bay Entertainment⁠(d) a lansat apoi în februarie 2003 în Regatul Unit al Marii Britanii un DVD cu continuarea Alligator II: The Mutation (1991), care conține o discuție cu regizorul Lewis Teague și cu actorul Robert Forster, traileruri și biografii ale lui John Sayles, Lewis Teague și Robert Forster.[51]

Compania Lions Gate Entertainment a lansat la 18 septembrie 2007, pentru prima dată în Statele Unite ale Americii, o versiune a filmului pe DVD. Discul conține un nou transfer panoramic anamorf 16x9 din raportul original 1,78:1 și un nou mix de sunet Dolby Digital 5.1, în plus față de mixul mono original.[52] Sunt incluse, de asemenea, comentariul făcut de regizorul Lewis Teague și de vedeta Robert Forster, un filmuleț (17 min.) intitulat Alligator Author în care scenaristul John Sayles prezintă diferențele dintre povestea sa originală și scenariul final și trailerul cinematografic original.[52]

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ http://www.imdb.com/title/tt0080354/, accesat în   Lipsește sau este vid: |title= (ajutor)
  2. ^ http://www.interfilmes.com/filme_24995_Alligator.O.Jacare.Gigante-(Alligator).html, accesat în   Lipsește sau este vid: |title= (ajutor)
  3. ^ a b c d e f g h i j k l m n o p q r s t u v w x y z aa ab ac ad ae af en John Kenneth Muir, Horror films of the 1980s, McFarland & Company, Inc., Publishers, Jefferson, North Carolina, 2007, p. 56.
  4. ^ a b c d e f g h i j k l m n o p q r en Alligator în Catalogul Institutului American de Film
  5. ^ a b c d e f g en Leonard Maltin (ed.), Leonard Maltin's Movie Guide : The Modern Era, Plume, Penguin Publishing Group, New York, 2017, p. 26.
  6. ^ a b c en Jack Ryan, John Sayles, filmmaker : a critical study of the independent writer-director : with a filmography and a bibliography, McFarland, Jefferson, NC, 1998, pp. 41–42.
  7. ^ a b c d e f g en Doug Alderson, America's Alligator A Popular History of Our Most Celebrated Reptile, The Lyons Press, Guilford, 2020, p. 72.
  8. ^ a b c d e f g h i j k l m n o p q r s t u v w x y en Calum Waddell, Minds of Fear 30 Cult Classics of the Modern Horror Film, BearManor Media, Albany-Georgia, 2018. ISBN: 978-1-887664-30-1
  9. ^ a b c d e f g h i j k l m n o p q r s t u v w x y en Vincent Canby (). „The Screen: 'Alligator': Long in the Tooth”. The New York Times (C12, Section 3, Page 12, Column 3). NYTimes.com. Accesat în . 
  10. ^ a b c d e f g h i j k l en Jack Ryan, John Sayles, filmmaker : a critical study of the independent writer-director : with a filmography and a bibliography, McFarland, Jefferson, NC, 1998, p. 42.
  11. ^ a b c d e f g h i j en John Kenneth Muir, Horror films of the 1980s, McFarland & Company, Inc., Publishers, Jefferson, North Carolina, 2007, p. 57.
  12. ^ a b c d e f en Jack Ryan, John Sayles, filmmaker : a critical study of the independent writer-director : with a filmography and a bibliography, McFarland, Jefferson, NC, 1998, p. 43.
  13. ^ a b c d en Jack Ryan, John Sayles, filmmaker : a critical study of the independent writer-director : with a filmography and a bibliography, McFarland, Jefferson, NC, 1998, p. 41.
  14. ^ a b en David Wingrove (). Science Fiction Film Source Book⁠(d). Harlow: Longman. ISBN 0-582-89310-0. 
  15. ^ en „Alligator Game (1980)”, Board Game Geek, accesat în  
  16. ^ en „Alligator Game (1980) Found! Ebay purchase of the Year”, blog.mondotees.com, , arhivat din original la , accesat în  
  17. ^ a b c d e f g h i j k l en Jack Ryan, John Sayles, filmmaker : a critical study of the independent writer-director : with a filmography and a bibliography, McFarland, Jefferson, NC, 1998, p. 44.
  18. ^ en Jack Ryan, John Sayles, filmmaker : a critical study of the independent writer-director : with a filmography and a bibliography, McFarland, Jefferson, NC, 1998, pp. 43–44.
  19. ^ a b c d e f g h i j k en John Kenneth Muir, Horror films of the 1980s, McFarland & Company, Inc., Publishers, Jefferson, North Carolina, 2007, p. 58.
  20. ^ en John Kenneth Muir, Horror films of the 1980s, McFarland & Company, Inc., Publishers, Jefferson, North Carolina, 2007, pp. 56–57.
  21. ^ a b c d en Kim Newman (). „Alligator Review”. Empire. Accesat în . 
  22. ^ a b c d e f g h i j k l m n o p q r s t u v w x y z aa ab ac ad ae af en „Alligator (1980) – Full Cast & Crew”, IMDb, accesat în  
  23. ^ a b c d en Jim Knipfel (). „Alligator (1980): Lookback and Review”. Den of Geek. Accesat în . 
  24. ^ a b c Informații extrase dintr-un articol publicat la 17 mai 1980 în revista Box Office.
  25. ^ a b Articol publicat la 10 ianuarie 1977 în ziarul Los Angeles Times.
  26. ^ Informație anunțată în numărul din 18 mai 1978 al revistei The Hollywood Reporter.
  27. ^ a b c d e f g en John Kenneth Muir, Horror films of the 1980s, McFarland & Company, Inc., Publishers, Jefferson, North Carolina, 2007, p. 59.
  28. ^ a b Informații publicate în numărul din 19 iunie 1978 al revistei The Hollywood Reporter.
  29. ^ en Bryan Cranston (). A Life in Parts. Simon and Schuster. p. 100. ISBN 978-1-4767-9385-6. 
  30. ^ Știre publicată în numărul din 6 februarie 1980 al revistei Daily Variety.
  31. ^ en Kevin Mcgue (). „Alligator Film Review”. A Life at the Movies. Arhivat din original la . Accesat în . 
  32. ^ Prima zi de filmare a avut loc la 30 aprilie 1980, după cum a fost anunțat într-o reclamă lansată în mai 1980, iar ultima zi de filmare a fost la 9 iulie 1980, potrivit unei știri publicate în numărul din 9 iulie 1980 al revistei The Hollywood Reporter.
  33. ^ a b c d e en John Kenneth Muir, Horror films of the 1980s, McFarland & Company, Inc., Publishers, Jefferson, North Carolina, 2007, p. 60.
  34. ^ a b c Știre publicată în numărul din 20 noiembrie 1981 al revistei Daily Variety.
  35. ^ en „Alligator (1980) – Release Info”, IMDb, accesat în  
  36. ^ ro ***, „Cinema”, în Cuvîntul Liber, Târgu Mureș, anul III, nr. 192, sâmbătă 28 septembrie 1991, p. 2.
  37. ^ en Roger Ebert (). „Alligator”. rogerebert.suntimes.com. Arhivat din original la . Accesat în . 
  38. ^ en Darrell W. Moore, The Best, Worst and Most Unusual Horror Films, Beekman House, New York, 1983, p. 60.
  39. ^ a b en John Kenneth Muir, Horror films of the 1980s, McFarland & Company, Inc., Publishers, Jefferson, North Carolina, 2007, pp. 57-58.
  40. ^ en Doug Alderson, America's Alligator A Popular History of Our Most Celebrated Reptile, The Lyons Press, Guilford, 2020, p. 75.
  41. ^ en „Here's Why Quentin Tarantino's Press Club Speech Mattered”, Los Angeleno, , arhivat din original la , accesat în  
  42. ^ de Aligatorul în Lexikon des Internationalen Films
  43. ^ de „Der Killer-Alligator”, cinema.de, accesat în  
  44. ^ a b en „Alligator (1980)”, Rotten Tomatoes, accesat în  
  45. ^ en „Saturn Awards (1981) – Awards”, IMDb, accesat în  
  46. ^ en „Avoriaz Fantastic Film Festival (1982) - Awards”, IMDb, accesat în  
  47. ^ en „Saturn Awards (2008) – Awards”, IMDb, accesat în  
  48. ^ Informație anunțată în numărul din 18 septembrie 1980 al revistei The Hollywood Reporter.
  49. ^ en „BBC – Alligator II – The Mutation SE DVD (1991)”. BBC Online. . Accesat în . 
  50. ^ en „Alligator (1980) – Lewis Teague”, AllMovie, accesat în  
  51. ^ en „Alligator II: The Mutation (1991) – Jon Hess, Jon D. Hess”, AllMovie, accesat în  
  52. ^ a b en „Alligator”, Dvdbeaver.com, accesat în  

Legături externe[modificare | modificare sursă]


v • d • m
Filme regizate de Lewis Teague
Anii 1970
Dirty O'Neil (1974)  • The Lady in Red (1979)
Anii 1980
Aligatorul (1980)  • Cujo (1983)  • Cat's Eye (1985)  • The Jewel of the Nile (1985)  • Collision Course (1989)
Anii 1990
Navy SEALs (1990)  • Wedlock (1991)  • The Dukes of Hazzard: Reunion! (1997)
Adus de la https://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Aligatorul&oldid=16068399