Umor
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Umorul (lat. humor = umezeală) are un caracter specific prin soluţii neaşteptate, caraghioase poate produce ilaritate. Persoanele cu umor sunt acele persoane care prin comportare sau verbal prin anumite contexte declanşează râsul. Simţul umorului este influenţat de tradiţiile, cultura, istoria unui popor, sau diferă după poziţia pe scara ierarhiei sociale. Umorul diferă de asemenea după anumite perioade istorice, multe glume din trecut nemaifiind actuale, au pierdut efectul de a produce hazul. Umorul poate fi usturător prin satiră, ironie, batjocură, cinic, sau blând binevoitor, plin de înţelegere, autocritic.
Cuprins |
[modifică] Definiţii ale umorului
- O definiţie pragmatică a umorului, ar fi tot ceea ce produce râsul este umor, acesta poate să fie un râs despre alte persoane, despre sine însuşi haz de necaz, râsul putând avea un caracter binevoitor, sau caustic, ucigător, distructiv.
- Umorul mai poate fi de un caracter literar, subtil, fin, care poate trece neobservat pe moment sau de anumite persoane lipsite de umor, sau anumite cunoştinţe.
In Germania umorul german de pe valea Rinului se împleteşte cu umorul evreiesc, fiind legate între ele fără a face putea distingere clară.
- Definiţia lui „Otto Julius Bierbaum” (scriitor german , 1865 - 1910) Umorul subliniază tăria şi slăbiciunea făcând totodată legătura între ele, umorul luând naştere în situaţiile de criză, neputinţă de a rezolva anumite probleme, râsul fiind provocat de soluţiile greşite de rezolvare a lor, păstrând mai departe voia bună şi optimismul.
- Sigmund Freud (1856–1939), psihoanalitic austriac, cacterizează umorul, precizând că râsul este o automângâiere şi că umorul nu este ceva care ne uşurează sufleteşte ca anecdotele sau glumele, ci umorul este ceva măreţ, înălţător o realizare deosebită a intelectului de triumf asupra narţismului a cărei trăsătură principală este producerea ilarităţii.
- Christopher Fry: "Umorul este refugiul din faţa deznădejdii"
- In anul 480 î.e.n. Xerxes I regele perşilor ameninţă in bătălia de la Thermopyle pe greci, eu am atâţi arcaşi că săgeţile lor vor întuneca soarele la care regele spartan Leonidas cu atât mai bine, atunci vom lupta în umbră, Leonidas va muri pe câmpul de luptă.
[modifică] Istoric
In viaţa culturală a grecilor antici au apărut reprezentaţii publice ca în teatru, la sărbători festive sau pe stradă, bărbaţi cu spiritul umorului care au începând să ironizeze imitând cetăţeni de vază ai oraşului, producând astfel ilaritate în rândul trecătorilor. Culegere scrisă de anecdote, a fost descoperită deja în anul 550 î.e.n. Filozofii mari din antichitate ca Platon, Aristoteles şi Pythagoras au căutat limitarea râsului grosolan în favoarea ironiei cultivate, fine, subtile.
In dreptul roman era categoric interzis ironizarea şi facerea de râs a patricienilor romani, astfel Cicero era prevăzător cu glumele sale moderate, care putea determina sfârşitul carierei de orator, pe când umorul în comediile lui Plautus era mai apropiat de popor glumele sale având mai mult un caracter de carnaval.
In Evul Mediu şi perioada Renaşterii umorul este treptat îndepărtat de la curţile monarhilor şi de biserică. Funcţia bufonului de la curtea regelui pierde din importanţă, râsul era considerat în mănăstire ca un lucru obscen, care împiedica tăcerea şi liniştea în meditare a călugărilor, cu toate acestea s-au găsit în biblioteci culegeri de anecdote.
Astfel în această perioadă umorul devine o cultură a poporului de rând, care este prezentat prin carnavaluri, bâlciuri. Există culegeri de glume usturătoare, cu replici scurte din popor la adresa celor excentrici, culese din birturi, sau alte locuri de adunare a mulţimii.
In timpul reformaţiei bisericii, umorul a fost din nou folosit ca muniţie pentru sprijinirea principiilor ideologice şi căutând să-şi facă adversarul de râs, aceasta fiind însă făcută cu oarecare măsură, o discuţie teologică controversată fiind faptul dacă cumva în timpul său Isus a râs.
In timpul iluminismului (sec.XVII-XVIII) umorul a fost tratat la început ca un act greşit, nedemn faţă de seriozitate şi argumentaţia logică. Râsul de aceea în adunarea naţională franceză era interzis, fiind apoi treptat tot mai des folosit în discreditarea adversarului politic.
In Germania în timpul anului 1819 şi a Revoluţiei din 1848 a avut loc o adevărată explozie a numărului de caricaturi, satire, foiletoane umoristice, cu toate măsurile Cenzurii de la Karlsbad (1819), mişcarea democrată critică aristrocraţia şi absolutismul. Prin parlamentarii care erau aleşi ca reprezentanţi ai poporului are loc o apropiere între umorul popular şi cel al claselor superioare, acestea influenţându-se reciproc.
[modifică] Umorul poate fi:
- verbal
- banc, anecdotă
- gluma
- poanta
- non-verbal
- anti-umor ("bancuri seci")
