Lothar al Franței

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Lothar
Lothaire-Face.jpg
Date personale
Născut 941
Laon, Franța Modificați la Wikidata
Decedat 2 martie 986
Laon, Franța Modificați la Wikidata
Părinți Ludovic al IV-lea al Franței
Gerberga de Saxonia Modificați la Wikidata
Frați și surori Carol de Lotharingia Inferioară
Matilda de Franța
Gerberga de Lorena Modificați la Wikidata
Căsătorit cu Emma a Italiei
Copii Ludovic al V-lea al Franței
Cetățenie Flag of France.svg Franța Modificați la Wikidata
Ocupație om politic Modificați la Wikidata
Apartenență nobiliară
Familie nobiliară Dinastia Carolingiană
Rege al Franței
(Francia Occidentală)
Domnie 10 septembrie 954 - 2 martie 986
Predecesor Ludovic al IV-lea
Succesor Ludovic al V-lea

Lothair (franceză Lothaire; latină Lothārius; 941 – 2 martie 986), uneori numit Lothair al III-lea[1] sau Lothair al IV-lea,[2] a fost rege carolingian al Franciei Occidentale din 10 septembrie 954 până la moartea sa.

Biografie[modificare | modificare sursă]

Născut la Laon la sfârșitul anului 941, a fost fiul cel mare al regelui Ludovic al IV-lea și Gerberga de Saxonia.[3] Și-a succedat tatăl la 10 septembrie 954 la vârsta de 13 ani și a fost încoronat la mănăstirea Saint-Remi de arhiepiscopul de Reims la 12 noiembrie în același an.[4]

Regina Gerberga a făcut un aranjament cu cumantul ei[5]Hugh cel Mare, Duce al francilor și Conte de Paris, care fusese un adversar al tatălui lui Lothar.[6] În schimb, pentru a susține domnia lui Lothar, Hugh a primit conducerea Ducatului de Aquitania și mare parte din Burgundia.[7] Lothar a moștenit un regat unde nobilii bogați dețineau domenii întinse, privilegii și autoritatea regelui era slabă.[8] Nobilii ca Hugh cel Mare și Herbert al II-lea, conte de Vermandois au reprezentat întotdeauna o amenințare voalată.[8]

În 955, Lothar și Hugh cel Mare au asediat și capturat orașul Poitiers. După moartea lui Hugh cel Mare în 956, Lothar, care avea numai 15 ani, a intrat sub tutela unchiului său matern Bruno, arhiepiscop de Koln. Sfătuit de Bruno, Lothar a mediat conflictul dintre fiii lui Hugh: Hugh Capet și Otto. Regele a acordat Parisul și titlul dux francorum lui Hugh Capet și lui Otto i-a acordat ducatul de Burgundia în 956.

Înrăutățirea relaților cu Sfântul Imperiu German[modificare | modificare sursă]

Tutela arhiepiscopului Bruno de Koln, care a durat până în 965, a orientat regatul francilor către o politică de supunere față de regatul Germaniei. În ciuda tinereții sale, Lothar a vrut să conducă singur și a întărit autoritatea sa asupra vasalilor. Această dorință de politică independentă a dus la o deteriorare a relațiilor dintre rege și rudele sale materne și o luptă cu regatul Germaniei. În ciuda acestui fapt, Lothar a dorit să păstreze, cel puțin aparent, legăturile sale cu împăratul Otto I prin căsătoria în 966 cu Prințesa Emma a Italiei, singura fiică a împărătesei Adelaide de Burgundia (soția lui Otto I)[9] din prima ei căsătorie cu regele Lothar al II-lea, membru al dinastiei Bosonid.[3]

În 962 Balduin al III-lea de Flandra, fiu, co-domnitor și moștenitor al lui Arnulf I, a murit iar Arnulf a lăsat moștenire Flandra lui Lothar. După decesul lui Arnulf în 965, Lothar a invadat Flandra și a capturat mai multe orașe însă în cele din urmă a fost respins de către susținătorii lui Arnulf al II-lea.

În 976 frații Reginar al IV-lea de Mons și Lambert I de Leuven, după ce au fost deposedați de moștenirea paternă de către împăratul Otto al II-lea, au făcut o alianță cu Charles (fratele mai mic al regelui Lothar) și cu Otto de Vermandois și au pornit cu o armată împotriva trupelor imperiale. A avut loc la Mons o mare bătălie, al cărei rezultat a rămas nedecis.[10][11] Deși în secret Lothar a încurajat acest război el nu a intervenit direct pentru a-și ajuta fratele.

În 977, Charles a acuzat-o pe regina Emma de adulter cu episcopul Adalberon de Laon. Sinodul de la Sainte-Macre condus de arhiepiscopul Adalberon de Reims a avut loc la Fismes pentru a discuta situația; din cauza lipsei de dovezi, atât regina cât și episcopul au fost absolviți, iar Charles, care a susținut zvonurile, a fost trimis în exil de către fratele său.

Împăratul Otto al II-lea a făcut greșeala de a reacorda comitatul de Hainaut lui Reginar al IV-lea și Lambert I și l-a numit pe Charles Duce de Lotharingia Inferioară. Recompensând pe cel care a pus la îndoială onoarea soției regelui francilor, era o jignire adusă regelui însuși.[12]

Războiul și reconcilierea cu Sfântul Imperiu German[modificare | modificare sursă]

În august 978 Lothar a organizat o expediție în Lorena însoțit de Hugh Capet în care au preluat controlul asupra orașului Aachen însă nu l-au putut captura pe Otto al II-lea sau pe Charles. Lothar a devastat palatul imperial de la Aachen timp de trei zile și a inversat direcția vulturului de bronz al lui Charlemagne cu fața către est în loc de vest.[13]

Drept represalii, Otto al II-lea, însoțit de Charles al Lotharingiei de Jos, a invadat Franța în octombrie 978 și a devastat Reims, Soissons și Laon.[14] Lothar a reușit să scape de trupele imperiale însă Charles a fost proclamat rege al francilor[15] la Laon de către episcopul Dietrich I de Metz, o rudă a împăratului Otto I. Armata imperială a avansat spre Paris, unde a înfruntat armata lui Hugh Capet. La 30 noiembrie 978, Otto al II-lea și Charles, neputând să cucerească Parisul, au renunțat la asediu și s-au retras. Armata regală condusă de Lothar i-a urmărit și i-a învins în timp ce traversau Aisne; armata a reușit să recupereze Laon, forțându-l pe Otto al II-lea să fugă și să se refugieze la Aachen, împreună cu Charles.

În regatul franc, retragerea grăbită a împăratului Otto al II-lea a avut un impact considerabil și mult timp evocat ca o mare victorie a Lothar.[16]

Lothar a vrut să contracareze ambițiile fratelui său Charles și a decis să calce pe urmele tatălui său pentru a asigura succesiunea regatului pentru propriul său fiu. La 8 iunie 979, Prințul Ludovic a fost încoronat ca rege junior (iunior rex) însă acesta nu și-a asumat puterea până la decesul lui Lothar în 986.

După aceasta, Lothar a început să se apropie de Sfântul Imperiu German. Episcopii de Reims și Laon, și Casa de Ardennes erau susținătorii acestei apropieri. În iulie 980 Lothar și Otto al II-lea s-au întâlnit la Margut-sur-Chiers la frontiera franco-germană și au încheiat un tratat de pace. Ca parte a acordului, Lothar a renunțat la Lotharingia, permițându-i lui Otto al II-lea să-și îndrepte atenția spre Italia bizantină, pe care voia să o cucerească. Această pace a fost percepută negativ de roberțieni, care au fost excluși din negocieri. Pacea de la Margut a condus regatul franc să fie inclus în orbita ottoniană, și, în consecință, a slăbit influența roberțienilor în cadrul guvernului regal în favoarea nobilimii din Lotharingia.[17] Temându-se să nu fie prins între regele carolingian și ottonian, Hugh Capet a plecat la Roma în 981 pentru a-l contacta pe Otto al II-lea cu scopul de a crea o alianță. Atunci, Lothar a dat ordinul de a fi capturat la întoarcere.[18]

Familie[modificare | modificare sursă]

Împreună cu soția sa Emma a Italiei, Lothar a avut doi fii:

  • Ludovic al V-lea (966/67 – 22 mai 987), succesor al tatălui său ca rege.[3]
  • Otto (c. 970 – 13 noiembrie înainte de 986)

Lothar a avut și doi fii nelegitimi cu sora contelui Robert:[19]

  • Arnulf (înainte de 967 – 5 martie 1021), arhiepiscop de Rheims.[20]
  • Richard (d. după 991).[3]

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Jarrett Jonathan (2011). „Caliph, King, or Grandfather: Strategies of Legitimization on the Spanish March in the Reign of Lothar III”. The Mediaeval Journal 1 (2): 1–22. doi:10.1484/j.tmj.1.102535. 
  2. ^ He was the fourth Lothair to rule in the former Carolingian empire (after Lothair I, Lothair II of Lotharingia and Lothair II of Italy), but only the third to rule over part of what became France.
  3. ^ a b c d Detlev Schwennicke, Europäische Stammtafeln: Stammtafeln zur Geschichte der Europäischen Staaten, Neue Folge, Band II (Marburg, Germany: J. A. Stargardt, 1984), Tafel 1
  4. ^ The Annals of Flodoard of Reims, 916–966, eds & trans. Steven Fanning: Bernard S. Bachrach (New York; Ontario, Can: University of Toronto Press, 2011), p. 60
  5. ^ Following the death of his second wife Eadhild in early 937, Hugh the Great married thirdly between 9 May and 14 September of that year with Hedwig of Saxony, Gerberga's younger sister. This marriage finally produced for Hugh the longed-needed heirs: three sons (Hugh, Otto and Eudes-Henry) and two daughters (Beatrix and Emma).
  6. ^ The Annals of Flodoard of Reims, 916–966, eds & trans. Steven Fanning: Bernard S. Bachrach (New York; Ontario, Can: University of Toronto Press, 2011), p. xix
  7. ^ Bourchard, Constance Brittain (1999). „Burgundy and Provence: 879-1032”. în Reuter, Timothy; McKitterick, Rosamond; Abulafia, David. The New Cambridge Medieval History: Vol. III, c.900 - c.1024. III (ed. first). Cambridge: Cambridge University Press. pp. 328–345, page 336. ISBN 0521364477  Volume III, Table of Contents
  8. ^ a b George Holmes, The Oxford Illustrated History of Medieval Europe (Oxford; New York: Oxford University Press, 1988), p. 163
  9. ^ Jim Bradbury, The Capetians: Kings of France, 987-1328, (London: Hambledon Continuum, 2007), p. 42
  10. ^ Jean Le Mayeur: La gloire belgique: poème national en dix chants... online, Valinthout and Vandenzande, 1830, p. 304.
  11. ^ Lecouteux 2004, p. 11.
  12. ^ Sassier 1995, p. 162.
  13. ^ Sassier 1995, p. 163.
  14. ^ Pierre Riché, The Carolingians; A Family Who Forged Europe, trans. Michael Idomir Allen (Philadelphia: University of Pennsylvania Press, 1993), pp. 276-77
  15. ^ Thérèse Charmasson, Anne-Marie Lelorrain, Martine Sonnet: Chronologie de l'histoire de France, 1994, p. 90 online.
  16. ^ Sassier 1995, p. 165.
  17. ^ Sassier 1995, p. 168.
  18. ^ Sassier 1995, p. 169.
  19. ^ Christian Settipani: La Préhistoire des Capétiens, 1993, p. 333.
  20. ^ Eleanor Shipley Duckett, Death and life in the tenth century (Ann Arbor: University of Michigan Press, 1967), p. 118.