Isus cel istoric

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Page d'aide sur l'homonymie Acest articol se referă la Isus din Nazaret privit din punct de vedere istoric. Pentru Isus privit din punct de vedere teologic vezi Isus din Nazaret.

Sintagma Isus cel istoric se referă la studiile istorice asupra persoanei lui Isus din Nazaret, adică la Isus privit și studiat din punct de vedere istoric, ca persoană în carne și oase care a existat în mod real.

Isus sau Iisus (în aramaică ישוע, Ieșu, în ebraică יֵשׁוּעַ‎, Ieșua arhaic Iehoșua, grecizat Ἰησοῦς, Iesous, latinizat Iesus; n. ca. 4 î.e.n.,[1][2][3] probabil Nazaret[4][5][6][7] — d. ca. 30 e.n.[1], Ierusalim) a fost un predicator evreu din Galileea, Iudeea, care a trăit în timpul ocupației romane a Israelului și care a fost crucificat la Ierusalim în jurul anului 30, sub guvernarea lui Ponțiu Pilat.[8][9][10]

Chestiuni metodologice[modificare | modificare sursă]

David Strauß în 1874
Statuia lui Ernest Renan în piața orașului Tréguier

Existența istorică a lui Isus ca persoană reală este separată de orice discuție religioasă privind dumnezeirea lui Isus și de orice aspecte teologice referitoare la natura lui Isus de a fi atât uman cât și divin.[11]

Deoarece istoricii lucrează cu naturalism metodologic, miracolele și alte fenomene supranaturale nu pot fi niciodată considerate drept evenimente istorice reale.[12] De aceea, dumnezeirea lui Isus, nașterea sa miraculoasă, virginitatea perpetuă a Mariei nu pot fi niciodată afirmate ca fapte reale de către istorici. Ele pot fi crezute în mod subiectiv de credincioși ca fiind adevărate, dar nu sunt fapte obiective, deși pot face parte din istoria ideilor și credințelor religioase. Aceste credințe nu sunt însă lipsite de relevanță în stabilirea faptelor istorice obiective, ele fiind evaluate în mod critic drept posibile motivații de deformare a faptelor istorice petrecute în mod real, după cum reiese mai jos.

Viața lui Isus de David Friedrich Strauss[modificare | modificare sursă]

Cartea lui Strauss Das Leben Jesu, kritisch bearbeitet (Viața lui Isus, examinată critic, 1835) a făcut furori. Carl August von Eschenmayer a scris o trecere în revistă a cărții, pe care a numit-o „iscariotismul zilelor noastre” (trecere în revistă pe care Strauss a caracterizat-o drept 'odraslă a căsătoriei legitime dintre ignoranța teologică și intoleranța religioasă, având binecuvântarea filosofiei somnambule'). Contele de Shaftesbury a numit traducerea ei din 1846 de către Marian Evans „cea mai pestilențială carte vomitată vreodată dintre fălcile iadului”. Când Strauss a fost ales pentru catedra de teologie de la Universitatea din Zürich, numirea a provocat atât scandal încât autoritățile au decis să-l pensioneze înainte de a-și începe funcția.

Ceea ce făcea Das Leben Jesu să fie atât de controversată era caracterizarea de către Strauss a elementelor miraculoase din evanghelii drept „mitice”. Cartea lui Strauss a încheiat o perioadă în care cercetătorii s-au luptat cu natura miraculoasă a Noului Testament în conformitate cu vederile raționale ale Epocii Luminilor. Un grup consta din „raționaliști”, care găseau explicații logice și raționale pentru evenimentele aparent miraculoase; celălalt grup, „supranaturaliștii”, apărau acuratețea istorică a povestirilor biblice și a elementului de intervenție divină directă. Strauss a destrămat caracterul istoric al „întâmplărilor” și le citește doar la nivel mitic. Prin „mitic” voia să spună că ele nu sunt nici adevărate, nici false din punct de vedere istoric, ci transmit învățături teologice. Mergând din miracol în miracol, el le vedea drept produsul folosirii surselor evreiești referitoare la Mesia de către biserica primară, pentru a reda ideea că Isus era într-adevăr Mesia. Cu timpul, cartea a deschis o nouă epocă în analiza textologică și istorică a dezvoltării creștinismului.

Albert Schweitzer scria în Căutarea lui Isus cel istoric (1906; traducere engleză 1910) că argumentele lui Strauss „au scris certificatele de deces pentru o întreagă serie de explicații care, la prima vedere, au cu toate aparența de a fi vii, dar care nu sunt de fapt așa.” El adăuga că există două mari perioade de cercetare academică în căutarea lui Isus cel istoric, și anume „perioada dinainte de David Strauss și perioada de după David Strauss”. Marcus Borg susținea că „detaliile argumentelor lui Strauss, folosirea de către el a filosofiei hegeliene și chiar definirea de către el a mitului nu au avut un impact durabil. Dar susținerile sale de bază — că multe narațiuni din evanghelice au caracter mitic și că 'mitul' nu poate fi pur și simplu echivalat cu 'falsul' — au devenit parte din cercetarea standard. Ceea ce era extrem de controversat în vremea lui Strauss a devenit azi o unealtă care e parte integrantă din aparatul cercetătorilor biblici.”[13]

Viața lui Isus de Ernest Renan[modificare | modificare sursă]

De-a lungul vieții sale, Ernest Renan a fost vestit pentru a fi autorul enorm de popularei cărți Viața lui Isus (Vie de Jésus, 1863).[14] Această carte a fost prima oară tradusă în limba engleză în 1863 de către Charles E. Wilbour și a fost în mod repetat retipărită în ultimii 145 ani.[15] Cartea lui Renan a fost copleșită cu elogii ironice și critici de Albert Schweitzer în cartea sa Căutarea lui Isus cel istoric.

Aserțiunile controversate ale cărții au fost că viața lui Isus trebuie descrisă la fel ca viața oricărei altei persoane istorice și că Biblia poate și trebuie să fie obiect al aceleiași examinări critice la care sunt supuse alte documente istorice. Aceste aserțiuni au cauzat oarece scandal și au atras furia multor creștini.[16][17][18][19]

Izvoare biblice[modificare | modificare sursă]

Pilat din Pont și Isus

Credința și tradiția creștină spun că Isus a înviat și s-a înălțat la ceruri, revenind alături de Dumnezeu Tatăl. După ce s-ar fi înălțat în cer, discipolii i-au răspândit învățăturile, ceea ce a dus la formarea celei de-a doua mari religii monoteiste universale: creștinismul.

Principalele surse ce descriu viața lui Isus sunt evangheliile canonice ale Noului Testament. Cele patru evanghelii din canonul Noului Testament sunt scrieri pseudonime, autorii lor sunt anonimi, fiind atribuite în mod tradițional (dar inexact) lui Matei, Marcu, Luca și Ioan.[20][21][22][23][24][25][26][27][28][29][30] Mai mult, cele patru evanghelii canonice nu au fost scrise de martori direcți la evenimentele relatate și nici măcar nu susțin că ar fi fost scrise de martori direcți la acele evenimente.[23][24]

Conform credinței și tradiției religioase creștine, Isus Hristos este Mesia (unsul lui Dumnezeu) prevestit de profeții evrei ai Vechiului Testament. Atât că din punct de vedere al studiilor biblice nu e deloc evident că Vechiul Testament ar fi proorocit vreodată ceva despre Isus,[31] iar puținele potriveli dintre biografia lui Isus din Noul Testament și imaginea lui Mesia din Vechiul Testament au fost inventate de creștinii deja convinși că Isus era Mesia.[31] Alte potriveli provin din interpretarea drept proorocii ale unor versete care nu constituie profeții, sau ale unor versete care sunt proorocii, dar nu pomenesc cuvântul Mesia.[31]

„Evreii care îl așteptau pe Mesia erau convinși că el va fi un personaj măreț și dinamic care va executa voința lui Dumnezeu aici pe pământ, cum ar fi să-i înlăture de la putere pe inamicii lui Dumnezeu într-un măreț tur de forță. A fost Isus așa? El a fost tocmai pe dos — mai degrabă decât să fie un războinic puternic care să alunge romanii din Țara Făgăduită, Isus a fost un predicator itinerant care s-a nimerit să încalce legea și a fost torturat și crucificat cu duritate de către dușmanii lui Dumnezeu. El s-a aflat cel mai departe de a fi Mesia.

Încerc să exemplific studenților mei reacția instinctivă a celor mai mulți evrei din primul secol cărora li se spunea că Isus a fost Mesia. Închipuiți-vă că cineva v-ar spune că David Koresh a fost atotputernicul Fiu al lui Dumnezeu, Mântuitorul lumii. David Koresh? Individul din Waco care a fost omorât de FBI? Da, el este Domnul universului! Mă-ndoiesc.[32]
Bart D. Ehrman, The lost Gospel of Judas Iscariot: a new look at betrayer and betrayed

Soteriologia creștină învață că răstignirea și moartea lui Isus, ca ofrandă rituală, urmată de Înviere și de Înălțarea la cer, au răscumpărat păcatele lumii, făcând posibilă mântuirea. Mama lui Isus este Maria, iar despre tatăl său creștinismul susține că este Dumnezeu Tatăl.

Sfântul Pavel credea că Sfântul Iosif l-a conceput pe Isus,[33] „Iosif «nu a cunoscut-o pe» Maria «până când ea a dat naștere unui fiu»” (ea nu a rămas virgină, conform Sfântului Matei).[34]

Evangheliile lui Matei și Luca, precum și Evanghelia după Toma menționează ca loc al nașterii orașul Bethleem Efrata (Mt 1-2, Lc 1-2). În general, istoricii consideră așezarea Nazaret ca locul nașterii sale,[4][5][6] aceasta fiind localitatea prezentată de autorii evangheliilor sinoptice drept „domiciliu al familiei sale” (Mc 6,1; Mt 13,54; Lc 2,39). O ipoteză este că mama lui Isus, pentru a ascunde rușinea produsă de sarcina nedorită, a fost trimisă într-o localitate apropiată, Betleemul Galileei (a nu se confunda cu Betleemul Iudeei).[6][35] Betleemul Iudeei nu poate fi luat în seamă din lipsă de dovezi arheologice că ar fi fost locuit în timpul lui Isus.[36]

Pentru aproape toate confesiunile creștine (cu excepția unitarienilor, martorilor lui Iehova și mormonilor), Isus Hristos este una dintre cele trei persoane sau ipostaze ale Sfintei Treimi, celelalte două fiind Dumnezeu Tatăl și Sfântul Duh. Cele trei ipostaze ar avea aceeași substanță, cea a Dumnezeului unic, conform unor dogme care nu sunt acceptate de toți creștinii.

Izvoare extrabiblice[modificare | modificare sursă]

Lipsa de relatări extrabiblice din epoca în care se pretinde că a trăit Isus Hristos, fac istoricitatea personajului nesigură[37][38] pentru o minoritate de istorici.[39] Majoritatea istoricilor care au studiat acest subiect consideră indubitabilă existența lui Isus ca persoană istorică.[39]

Bart Ehrman, istoric al Noului Testament, afirmă că niciun izvor istoric păgân din primul secol al erei noastre nu scrie nimic despre Isus.[40] Există pasaje păgâne (greco-romane) care se referă la creștinism, prezente în operele a trei mari scriitori necreștini de la sfârșitul secolului I e.n. și începutul secolului al II-lea – Tacit, Suetoniu și Pliniu cel Tânăr. Totuși ele sunt în general referiri la creștinii timpurii și nu la Isus ca persoană istorică. Tacit în Anale, scrise în jurul anului 115, îl menționează pe Christus, fără prea multe detalii istorice. Există o referință obscură la un lider evreu numit „Chrestus” în Suetoniu. Conform lui Suetoniu, cap. 25, s-au produs la Roma, în timpul domniei împăratului Claudius, în jurul anului 50 „tulburări persistente... instigate de Chrestus”.[41][42] Mențiunea din Faptele Apostolilor spune despre asta „După aceea [Pavel] a plecat din Atena și s-a dus la Corint. Acolo a întâlnit un iudeu; îl chema Acuila, era născut în Pont și venise de curând din Italia, împreună cu soția lui, Priscila (pentru că împăratul Claudiu poruncise ca toți iudeii să plece din Roma).”

Charles Guignebert (profesor de istoria creștinismului la Sorbona), în timp ce respingea ideea că Isus n-ar fi existat, afirma „toate așa-numitele izvoare istorice păgâne și iudaice, nu ne oferă nicio informație credibilă despre viața lui Isus, nici măcar nu ne asigură că el ar fi trăit vreodată.”[43][44]

Ehrman rezumă problema surselor păgâne din secolul al II-lea astfel: Suetonius este prea ambiguu pentru a fi de folos, Pliniu arată ce credeau creștinii despre Isus, iar Tacit redă ce știau despre Isus înalții funcționari romani.[45] Despre Testimonium Flavianum al lui Josephus, Ehrman afirmă că prezintă doar o importanță marginală în problema existenței istorice a lui Isus.[45] Despre Talmud, Ehrman susține că nu conține mărturii istorice despre Isus.[45]

Tacit[modificare | modificare sursă]

Tacit (56 - 117 e.n, chestor, pretor, consul, senator, istoric roman) scrie în Anale:[46]

„Dar nici efort uman, nici mărinimia împăratului, nici înduplecarea zeilor nu a pus capăt scandaloasei idei potrivit căreia incendiul ar fi fost ordonat. De aceea, ca să pună capăt zvonului, Nero a aruncat vina pe alții și i-a pedepsit în cele mai neobișnuite feluri pe cei urâți pentru faptele lor rușinoase, pe care mulțimea îi numea « creștini ». Fondatorul acestui nume, Hristos, a fost executat de procuratorul Ponțiu Pilat în timpul domniei lui Tiberiu. Ținută în frâu pentru un timp, superstiția mortală a erupt nu numai în Iudeea, originea acestui rău, ci și în orașul [Roma], unde toate lucrurile oribile și rușinoase se întâlnesc unul cu altul și câștigă adepți. De aceea, cei care au recunoscut că au aderat la creștinism au fost arestați, apoi, pe baza informațiilor date de ei, o mare mulțime a fost osândită, nu atât pentru crima de a fi pus foc, cât pentru ura față de rasa umană. Sfârșitului lor a fost adăugată derâderea: acoperiți cu piei de animale sălbatice, erau sfâșiați până la moarte de câini; sau erau crucificați, iar când ziua se termina li se dădea foc ca să servească în chip de torțe.”

Unii afirmă că textul reprezintă o interpolare, aducând următoarele argumente:

Prima menționare a acestui pasaj ar fi apărut în secolul al XV-lea, deși până atunci o serie lungă de istorici creștini au abordat perioada persecuției creștinilor sub Nero. Dar Tertulian, Lactanțiu, Severus, Eusebiu din Cezareea și Augustin nu fac nicio referință la pasaj.

Alții afirmă însă că Sulpicius Severus (363 - 420 d. Hr.), aristocrat și senator roman, dedicat ulterior unei cariere ecleziastice, a reprodus aproape cu exactitate fraza în cauză (nemenționându-l însă pe Tacit), evident înainte de secolul al XV-lea.[47] Aceiași autori subliniază că lipsa menționării acestui pasaj de către apologeții creștini timpurii este un argument al tăcerii, care nu ar indica în mod direct că pasajul nu a existat în timpurile lor. Se argumentează de exemplu că nici Pliniu cel Bătrân (23 - 79 e.n.) nu-l citează pe Strabon (64 î.e.n - 23 e.n), ceea ce nu duce la concluzia că Strabon nu ar fi autorul lucrării Geographia[48].

O posibilă explicație a tăcerii ar fi că apologeții timpurii au evitat menționarea faptului că creștinii au fost acuzați de a fi dat foc Romei, ca să nu stârnească formularea unor învinuiri noi din partea celor care combăteau creștinismul, și anume că creștinii ar fi fost într-adevăr autorii incendiului și că ar fi avut obiceiul să incendieze orașe.

Pe de altă parte, referitor la tăcerea lui Tertulian, în lucrarea lui Apologeticus toate citatele din Tacit provin din lucrarea lui Tacit Istoriile și niciunul din Anale, ceea ce ar putea sugera că Tertulian nu dispunea de lucrarea Anale.

În ceea ce privește tăcerea lui Eusebiu (episcop al Cezareei, Palestina), se argumentează că, fiind vorbitor de elină (lucrările lui sunt scrise în elină), este posibil să nu fi fost familiar cu scrierile lui Tacit, scrise în latină.

Un alt argument în favoarea ideii că pasajul ar fi o interpolare este că vorbește despre un Hrist, care înseamnă Mântuitor, fără a preciza care anume: prin Hrist nu se face precizarea dacă este vorba de un oarecare Isus. Un contraargument ar fi că, oricum, fiind vorba de Hristosul creștinilor, identificarea sa ca Isus este evidentă, din moment ce creștinii mărturisesc că au un Mântuitor unic, pe Isus Hristos. Se mai argumentează că Tacit, chiar dacă ar fi cunoscut numele Isus, nu l-ar fi menționat în text, deoarece el arată că denumirea „creștin” provine de la Hristos.

Se mai argumentează (de data aceasta renunțându-se la ideea că pasajul ar fi o interpolare) că, atunci când tratează istoria personajului întemeietor, Hristos, Tacit o face reluând ce spuneau creștinii despre el, însă nu din cercetare proprie sau surse oficiale, întrucât comite eroarea de a-i atribui lui Ponțiu funcția de procurator, în timp ce el a fost prefect.[49]

Un contraargument susține că, dimpotrivă, nimic din text nu permite să se ajungă la această interpretare. De remarcat că Tacit este considerat cel mai de frunte istoric al Romei, egalul - dacă nu superiorul - lui Tucidide; Encyclopædia Britannica opinează că el „se situează fără tăgadă în cel mai înalt loc printre oamenii literelor din toate timpurile”. Tacit era un cercetător meticulos, care consulta frecvent documentele scrise și surse multiple. Astfel, se argumentează că atunci când face o afirmație care nebazată pe vreo sursă documentară, ci pe auzite și alegații, Tacit indică acest lucru folosind cuvintele dicunt sau ferunt, ceea ce nu se întâmplă în acest pasaj în care prezintă execuția lui Hristos din timpul guvernării lui Pilat drept un fapt.

Prezentarea lui Pilat ca procurator și nu prefect[49] este într-adevăr o greșeală, deși una minoră (argumentează unii), devreme ce abia după anul 44 d. Hr., după moartea regelui Irod-Agrippa I, guvernatorii romani ai provinciei au avut titlul de procuratori, în locul aceluia de prefecți, în uz până în anul 41 d. Hr. (Pilat din Pont și-a încheiat cariera de prefect în anul 36 d. Hr.).[50][51]

Majoritatea specialiștilor consideră autentic pasajul. În plus stilul și conținutul capitolului este tipic pentru Tacit, pasajul se încadrează bine în context, iar pasajul reprezintă încheierea necesară întregii discuții despre incendierea Romei[52]. Ceea ce ar explica faptul că acest pasaj nu este înlăturat din nicio ediție modernă a Analelor lui Tacit. De exemplu R. E. Van Voorst a observat că ar fi fost improbabil ca niște creștini să fi interpolat ulterior „astfel de remarci care defăimează creștinismul”.[53] John P. Meier susține că nu există vreo dovadă istorică sau arheologică pentru a susține că un scrib ar fi introdus pasajul în text.[54]

Specialiștii nu au căzut de acord despre ce dovedește acest pasaj, deoarece Tacit nu divulgă sursa acestor informații.[55]

  • Descrierea peiorativă a reprimării creștinismului (de exemplu numindu-l superstiție) arată că ar fi improbabil să fie bazat pe afirmații pe care creștinii le-ar fi făcut față de Tacit.
  • Despre Tacit se știe că s-a bazat pe multe surse anterioare, care sunt acum pierdute, pentru a scrie Analele și ar fi putut folosi surse oficiale din arhivele romane în acest caz; totuși dacă Tacit ar fi copiat din surse oficiale, unii specialiști s-ar aștepta ca el să-l fi etichetat corect pe Pilat drept prefect și nu drept procurator.[56]

Bart D. Ehrman scria: „Relatarea lui Tacit confirmă ceea ce știm din alte surse, și anume că Isus a fost executat la ordinul guvernatorului roman al Iudeii, Ponțiu Pilat, in timpul domniei lui Tiberiu.”[57] Într-adevăr, Charles Guignebert a argumentat „Atât timp cât există posibilitatea ca [Tacit să fi oferit pur și simplu ecoul a ceea ce afirmau creștinii], pasajul rămâne lipsit de valoare”.[58] R. T. France conchide că pasajul lui Tacit este la modul cel mai optimist o repetare a ceea ce auzise de la creștini.[59][60]

Gerd Theissen și Annette Merz conchid că Tacit ne oferă o descriere a prejudecăților în vogă despre creștinism și prea puține detalii precise despre „Christus” și creștinism (a căror sursă rămâne neclară): Christus era un evreu și un infractor executat de Ponțiu Pilat; el a întemeiat o nouă mișcare religioasă în Iudeea care era numită creștinism, iar aceasta s-a răspândit prin toată Roma în timpul domniei lui Nero.[61]

Pliniu cel Tânăr[modificare | modificare sursă]

Pliniu cel Tânăr (cca. 61 - cca. 112), guvernatorul provincial al Pontului și Bitiniei, i-a scris Împăratului Traian în jurul anului 112, referitor la cum trebuie să procedeze cu creștinii, care refuzau cultul imperial al adorării împăratului, adorându-l in schimb pe „Christus”.

„Cei care negau că ar fi sau că ar fi fost creștini atunci când invocau zeii prin cuvintele repetate după mine, făceau rugăciuni și ofereau vin și tămâie imaginii dumneavoastră, imagine care am ordonat să fie adusă în acest scop împreună cu statuile zeilor și care în plus îl blestemau pe Hristos — lucru despre care se spune că niciunul din cei cu adevărat creștini nu poate fi silit să-l facă — aceștia am gândit că pot fi eliberați. Alții din cei numiți de informator au declarat că erau creștini, dar apoi au negat, susținând că au fost astfel dar au încetat să mai fie astfel, unii în urmă cu trei ani, alții în urmă cu mulți ani, chiar și cu douăzecișicinci de ani în urmă. Toți aceștia s-au închinat la imaginea dumneavoastră, la statuile zeilor și l-au blestemat pe Hristos.[62]

Charles Guignebert, care nu avea îndoieli că Isus a trăit în secolul I în Galileea, respinge scrisoarea drept izvor istoric: „Numai cea mai mare credulitate ar putea considera această aserțiune drept dovadă pentru istoricitatea lui Isus.”[63]

Suetoniu[modificare | modificare sursă]

Gaius Suetoniu Tranquillus (c. 69140) a scris următoarele în a sa lucrare Viețile celor doisprezece Cezari, referindu-se la răscoale care au izbucnit în comunitatea evreiască de la Roma în timpul domniei împăratului Claudius:

„Deoarece evreii se țineau în mod constant de a face tulburări, instigați fiind de Chrestus, el [Claudius] i-a expulzat pe ei din Roma.[64]

Evenimentul a fost consemnat în Faptele Apostolilor 18:2-31. Termenul Chrestus apare de asemenea în unele texte ulterioare referitoare la Isus, iar Robert Graves,[65] printre alții,[66] o consideră drept variantă a cuvântului Hristos sau cel puțin o rezonabilă eroare de scriere. Pe de altă parte, cuvântul Chrestus era un nume destul de comun, în special pentru sclavi, însemnând bun sau util.[67] Cu privire la persecutarea evreilor în vremea la care se referă pasajul, Jewish Encyclopedia afirmă: „... în anii 49–50, ca urmare a disensiunilor dintre ei cu privire la venirea lui Mesia, le-a fost interzis să mai participe la servicii religioase. Liderii acestei controverse și mulți alți cetățeni evrei au părăsit orașul”.[68]

Altă posibilitate referitoare la de ce Chrestus nu ar fi fost aceeași persoană cu Hristos se bazează pe faptul că Suetoniu se referă la evrei și nu la creștini în acest pasaj, chiar dacă în a sa lucrare Viața lui Nero el demonstrează că era la curent cu existența acestei secte. O soluție a acestei probleme se află totuși în faptul că creștinii timpurii nu se distanțaseră de originea lor evreiască.[69][70][71] Chiar trecând cu vederea aceste obiecții, pasajul acesta oferă prea puține informații despre Isus însuși.[57]

Josephus[modificare | modificare sursă]

Bust atribuit lui Josephus

Josephus (37 - 100 e.n, supraviețuitor al conflictului romano-iudeu, devenit cetățean roman, istoric evreu) scrie în lucrarea sa Antichități iudaice[72] (21 volume, terminată în ultimul an al domniei împăratului Domițian):

„Și acum Cezar, auzind de moartea lui Festus, l-a trimis pe Albinus în Iudeea, ca procurator. Dar regele l-a destituit pe Iosif din funcția de mare preot, și l-a investit ca succesor pe fiul lui Ananus, pe care-l chema tot Ananus. Relatarea spune că acest Ananus senior se dovedise a fi un om foarte norocos pentru că avea cinci fii, care toți au deținut funcția de mare preot, funcție pe care el însuși o deținuse mult timp, situație nemaiîntâlnită în cazul niciunui alt mare preot al nostru. Dar acest Ananus junior, care, după cum spusesem mai înainte, a primit marea preoție, era un om îndrăzneț din fire și foarte insolent; făcea parte de asemenea din tabăra Saducheilor, care sunt foarte rigizi în a-i judeca pe încălcătorii de lege, cei mai rigizi dintre toți iudeii, așa cum am văzut; de aceea, când Ananus se văzuse ajuns în această poziție, gândi că acum are ocazia [să-și exercite autoritatea]. Festus era mort, iar Albinus era pe drum; așa că a convocat sanhedrinul judecătorilor, și l-a adus în fața lor pe fratele lui Isus, care era numit Hristos, și al cărui nume era Iacob și pe alții [sau pe tovarășii lui]; și, după ce a formulat acuzații împotriva lor ca fiind călcători ai legii, i-a dat să fie pietruiți: dar în ceea ce-i privește pe cei mai cinstiți dintre cetățeni, sensibili la încălcări ale legii, nu le-a plăcut ceea ce se făcuse; ei au trimis [solie] la rege [Agrippa], dorind să-l roage să îi transmită lui Ananus ca să nu mai acționeze în acest fel, pentru că ceea ce făcuse nu se putea justifica; unii dintre ei au plecat să-l întâlnească pe Albinus, el călătorind de la Alexandria, și l-au informat că Ananus a comis o ilegalitate convocând sanhedrinul fără consimțământul lui.”

Unii consideră că pasajul conține o interpolare: „care era numit Hristos”. Aceasta ar schimba total natura și valoarea relatării, dacă ar fi interpolare; unii comentatori nu o consideră autentică. Specialiștii în general au considerat însă pasajul de mai sus drept autentic[73].

Alt pasaj, denumit Testimonium Flavianum din aceeași scriere a lui Flavius Josephus vorbește de „Hristos”, însă este considerat drept interpolare din cauza limbajului (conține cuvinte nefolosite de Josephus și care în plus ar indica că Josephus ar fi fost creștin, ceea ce nu corespune realității). Însă un studiu recent argumentează că o variantă în limba greacă a acestei propoziții exista în sec. al IV-lea: „Se credea despre el că era Hristosul”[74]. Astfel, se presupune că textul original conținea o referință la Hristos, care mai târziu a fost exagerată de copiști, rezultând forma actuală.

Despre Flavius Josephus se presupune că a scris acest fragment, numit Testimonium Flavianum, care este subiectul unor dezbateri între istorici. Astfel, Louis H. Feldman a numărat 87 de articole pe această temă, scrise între 1937 și 1980, „a căror covârșitoare majoritate contestă integral sau parțial autenticitatea acestuia”.[75] Totuși dr. Géza Vermes arată că o examinare amănunțită a pasajului demonstrează că în cea mai mare parte este limbajul tipic al lui Josephus, ceea ce nu numai că susține ipoteza că Josephus a scris despre Isus, ci și ajută la stabilirea părților din fragment ce pot fi considerte autentice.[76]

Origene remarcase că Josephus nu credea că Isus ar fi Hristosul.[77] Cercetătorii care cred că Testimonium Flavianum este autentic nu sunt numeroși,[78] însă cei mai mulți cercetători cred că unele cuvinte din fragment au fost scrise de Josephus,[79] deoarece redactarea este parțial în stilul lui Josephus.[80] Shlomo Pines și alți câțiva cercetători au afirmat că versiunea Testimoniului, scrisă în sec. X de un istoric arab, Agapius din Manbij, se apropie mai mult de ce a scris Josephus, similitudinile dintre pasaje indicând că un autor creștin a eliminat mai târziu tonul circumspect al lui Josephus, făcând și interpolări.[81]

Alții au afirmat că textul lui Agapius este sigur o parafrază după Testimonium din traducerea siriacă a lui Eusebiu din Cezareea a lucrării Historia ecclesiastica și că Testimoniul siriac al lui Mihail Siriacul, care de asemenea provine din Historia Ecclesiastica în siriacă, împreună cu traducerea latină a lui Ieronim sunt cele mai importante mărturii ale pasajului lui Josephus despre Isus.[82]

Mara bar Sarapion[modificare | modificare sursă]

Mara (fiul lui Sarapion) a fost un filosof stoic din provincia romană Siria.[83][84] Cândva între 73 e.n. și secolul al III-lea, Mara a scris o scrisoare fiului său (de asemenea numit Sarapion) care ar putea conține o referință timpurie necreștină la crucificarea lui Isus.[83][85][86]

Scrisoarea se referă la nedreptățile comise față de „trei oameni înțelepți”: uciderea lui Socrate, arderea lui Pitagora și executarea „regelui înțelept” al evreilor.[83][84] Autorul explică: în toate aceste cazuri nedreptățile au rezultat în pedepse viitoare trimise de Dumnezeu celor responsabili pentru ele și că atunci când înțelepții sunt oprimați, nu doar că înțelepciunea lor va triumfa în cele din urmă, dar Dumnezeu îi pedepsește pe opresorii lor.[86]

Scrisoarea nu include teme creștine și se presupune că autorul ei era un păgân.[84][85] Unii cercetători văd referirile la executarea „regelui înțelept” al evreilor drept o referire timpurie la Isus.[83][84][85] Criteriile care susțin originea necreștină a scrisorii includ observația că „regele evreilor” nu era un titlu creștin și că premiza ei că Isus trăiește in continuare prin înțelepciunea învățăturilor sale e în contradicție cu ideea că Isus continuă să trăiască prin înviere.[85][86]

Cercetători cum ar fi Robert Van Voorst nu au dubii că referința la executarea „regelui evreilor” se referă la moartea lui Isus.[86] Alții, cum ar fi Craig A. Evans nu acordă importanță scrisorii, date fiind datarea ei incertă și posibila ambiguitate a referinței cuprinse în ea.[87]

Alții[modificare | modificare sursă]

Thallus, despre care se știu prea puține, a scris o istorie a războiului troian în 109 î.e.n., conform lui Eusebiu. Nu dispunem de nicio operă a lui Thallus. Există o referință la faptul că Thallus a scris despre evenimente ulterioare anului 109 î.e.n. Iulius Africanus, scriind în jurul anului 221 e.n., în timp ce scrie despre crucificarea lui Isus îl menționează pe Thallus astfel:

„Asupra întregii lumi s-a abătut un întuneric înfricoșător, iar stâncile și multe zone din Iudeea și alte regiuni s-au prăbușit. Acest întuneric este numit de Thallus, în a treia sa carte a Istoriei, drept o eclipsă de Soare (mi se pare mie că fără temei).[88]
—Iulius Africanul

Lucian din Samosata, un satirist din Siria din al doilea secol al erei noastre, scrie în limba greacă:

„Creștinii, vedeți voi, adoră un bărbat până în ziua de azi — un distins personaj care a inițiat noile lor ritualuri, fiind crucificat pe chestia asta… Vedeți voi, aceste creaturi rătăcite încep prin a crede total convinși că sunt mereu nemuritori, ceea ce explică disprețul lor pentru moarte și sacrificarea lor voluntară, lucruri des întâlnite printre ei, iar apoi sunt convinși de dătătorul lor de lege că sunt frați între ei, începând cu momentul convertirii, renegând zeii Greciei și adorându-l pe înțeleptul lor crucificat, trăind după legile sale.[89]
—Lucian

Celsus scria în jurul anului 180 o carte contra creștinilor, care este azi cunoscută numai datorită respingerii ei scrisă de către Origen. Se pare că Celsus îl acuza pe Isus de a fi un scamator și un vrăjitor[90] și este citat de Origen ca afirmând că Isus era „un simplu muritor”.[91] F. F. Bruce observa că Celsus, în încercarea sa de a-l discredita pe Isus, a încercat să-i explice miracolele mai degrabă decât să susțină că ele nu au avut loc niciodată.[92] După Celsus și Toledot Yeshu, tatăl lui Isus ar fi Iosif Pandera, identificat cu persoana istorică a soldatului roman de origine feniciană Tiberius Iulius Abdes Pantera, a cărui statuie se află la Karl-Gelb-Museum din Bad Kreuznach.[93]

Faptele lui Pilat zice despre sine că ar fi un document oficial scris de Pilat, un raport al evenimentelor din Iudeea către împăratul Tiberiu (ar fi fost astfel printre commentarii principis). El este comunicat de Iustin Martirul și Filozoful, în a sa Primă Apologie (c. 150) lui Antoninus Pius, Marcus Aurelius și Lucius Verus. El afirma că pretențiile proprii asupra crucificării lui Isus și a unor miracole puteau fi probate prin a verifica documentele oficiale, și anume „Faptele lui Ponțiu Pilat”.[94] Cu excepția lui Tertullian, niciun alt scriitor bisericesc nu a mai menționat lucrarea respectivă, iar Tertullian afirma că Tiberiu a dezbătut detaliile vieții lui Isus în fața Senatului roman, eveniment confirmat de Eusebiu din Cezareea[95] și de asemenea susținut de traducerea din Apologia lui Tertullian a scriitorului britanic William Reeve.[96] Există un apocrif târziu cu acest nume și deși se crede în general că acesta a fost inspirat de referirea lui Iustin la el (datând prin urmare ulterior Apologiei sale) este posibil ca Iustin să fi menționat acest text, deși asta ar data lucrarea neobișnuit de devreme, prin urmare nu este o identitate ușor de stabilit.[97]

Teorii asupra lui Isus cel istoric[modificare | modificare sursă]

Cercetătorii îl văd pe Isus cel istoric ca fondatorul și liderul unei mișcări de restaurație din cadrul iudaismului. Ei văd o continuitate între mișcarea pornită de Isus și religia care va ajunge să se definească drept Biserica creștină.

Printre cercetările contemporane se află așa-numita „a treia căutare” a lui Isus cel istoric. Reprezentanți importanți ai acestei căutări sunt E.P. Sanders, Geza Vermes, Gerd Theissen și John Dominic Crossan. În cercetare s-au conturat diverse curente, funcție de viziunea lor asupra ideii că Isus ar fi vestit Împărăția lui Dumnezeu ca venind iminent, o victorie pământească apocaliptică a lui Dumnezeu sau dimpotrivă ca ceva interior, care se manifestă în și prin credincioși. Ultima viziune, cea neapocaliptică era dominantă în cercetarea nord-americană.[98] Totuși, opera lui Bart Ehrman a argumentat că Isus era un evreu apocaliptic.[99] Acum acest punct de vedere este foarte popular în America de Nord.

Profet apocaliptic[modificare | modificare sursă]

Albert Schweitzer, istoric, teolog, misionar, medic, umanitarist

Evangheliile îl prezintă pe Isus drept profet apocaliptic, fiind descris de el însuși și de alții drept Fiul Omului - tradus ca Fiul Omenirii - și ca aducând restaurarea Israelului.[98] Isus ca Fiul lui Dumnezeu, o etichetă folosită de el însuși și de alții, trebuia să domnească peste acest regat ca Domnul celor Doisprezece Apostoli, ei fiind judecătorii celor douăsprezece triburi ale lui Israel.[100]

Albert Schweitzer a arătat că Isus a fost un profet apocaliptic, pregătindu-și neamul pentru apropiatul sfârșit al lumii. De fapt Schweitzer Îl vedea pe Isus drept un fals Mesia, a cărui etică era potrivită doar pentru scurtul timp dinaintea Apocalipsei.[101] Mulți istorici sunt de acord că Isus a fost un profet apocaliptic, cu precădere Paula Fredriksen, Bart Ehrman și John P. Meier. E. P. Sanders îl prezintă pe Isus ca așteptând să preia funcția de „vicerege” în Împărăția lui Dumnezeu, el fiind situat peste cei Doisprezece Ucenici, care vor judeca cele douăsprezece triburi, dar sub Dumnezeu.[100] El conchide însă că Isus pare să fi respins titlul de Mesia și consideră că nu e sigur că Isus s-a descris pe sine când se referea la venirea Fiului Omului pe norii cerurilor, în calitate de judecător divin, considerând că referințele biblice la Fiul Omului care suferă nu sunt autentice.[100]

Înțelept[modificare | modificare sursă]

John Dominic Crossan, cercetător al religiei, istoric, fost preot catolic

Acest punct de vedere era odată cel mai popular în cercetarea nord-americană, și anume că Isus nu profețea o Apocalipsă iminentă.[98]

Istoricii asociați cu Jesus Seminar, cum ar fi John Dominic Crossan, aderă în mod obișnuit la acest punct de vedere. Ei resping ideea că Isus ar fi fost apocaliptic, afirmând că regatul prezis era deja prezent și accesibil tuturor evreilor. Crossan subliniază că mișcarea lui Isus nu avea un conducător, cum avea mișcarea lui Ioan Botezătorul care-l alesese pe Ioan drept conducătorul lor.[102] Pentru Crossan, Isus chema oamenii să Îl imite și călătorea ca predicator ambulant.[102] Eshatologia lui Isus este una de acțiune personală și transformare socială, ca cea a lui Gandhi, mai degrabă decât să fie apocaliptică.[102] Acești cercetători explică afirmații eshatologice ale lui Isus ca fiind adaosuri ulterioare făcute de creștini la textele biblice, cel mai probabil ele fiind făcute de adepții lui Ioan Botezătorul (care profețea într-adevăr o apocalipsă iminentă), adepți care s-au alăturat ceva mai târziu mișcării lui Isus.[103]

Marcus Borg consideră că trei cincimi până la trei sferturi din cercetătorii nord-americani angajați în mod activ în cercetări asupra lui Isus nu mai acceptă punctul de vedere apocaliptic.[104] Mai mulți alți autori afirmă: consensul în literatura teologică de azi este că Isus nu considera Împărăția lui Dumnezeu drept un viitor eveniment apocaliptic, ci ca o mișcare către o eshatologie etică fără sfârșit.[105][106]

Fiul lui Dumnezeu[modificare | modificare sursă]

N.T. Wright la o conferință din decembrie 2007

Anumiți cercetători, cum ar fi N. T. Wright (Episcop de Durham) și Luke Timothy Johnson, apără istoricitatea viziunii tradiționale asupra lui Isus ca Fiul lui Dumnezeu care a murit pentru păcatele noastre. Ei cer ca cercetătorii să fie mai atenți cu ceea ce afirmă că ei cunosc despre antichitate, și nu văd o problemă în a accepta relatările tradiționale despre evenimente miraculoase, cum ar fi Învierea lui Iisus, care nu pot fi nici confirmate nici respinse de metoda istorică.[107]

Isus drept personaj al unui mit[modificare | modificare sursă]

Bruno Bauer, istoric, filosof

Existența lui Isus ca persoană istorică reală a fost pusă la îndoială de unii cercetători ai Bibliei și de unii istorici: printre primii dintre ei au fost Constantin-François Volney și Charles François Dupuis în secolul al XVIII-lea și Bruno Bauer în secolul al XIX-lea. Fiecare dintre aceștia susținea că Isus a fost un personaj în care au fuzionat mitologii anterioare, iar Volney credea că amintiri confuze ale unei persoane istorice obscure, existente în mod real, au fost integrate în mitologia solară deja existentă.[108][109]

Viziunile cercetătorilor care respingeau complet istoricitatea lui Isus au fost rezumate în lucrarea lui Will Durant Caesar and Christ, publicată în 1944. Respingerile lor erau bazate pe susținerea că nu au existat martori direcți, lipsa de dovezi arheologice, faptul că lucrările antice nu-l menționează pe Isus și asemănări între creștinism și religiile și mitologiile din vremea respectivă.[110]

Mai recent au fost discutate argumente pentru anistoricitatea lui Isus de către George Albert Wells, Earl Doherty (The Jesus Puzzle, 1999), Timothy Freke și Peter Gandy (The Jesus Mysteries) și de Robert M. Price, ideea fiind popularizată la începuturile secolului XXI de către scriitori reprezentând mișcarea Noul ateism.

Cercetarea acceptată pe larg nu numai că respinge teza mitului,[111] dar și identifică defecte metodologice serioase în această abordare.[112][necesită citare] Ca atare, profesorul de teologie James Dunn descrie teza lui Isus drept mit ca „o teză complet decedată”.[113] Lucrul nu este de mirare din moment ce majoritatea istoricilor care studiază viața lui Isus ca persoană istorică sunt teologi creștini.[114]

„Asta nu înseamnă ceea ce se susține atât de adesea, cu regularitate alarmantă, și anume că Isus n-ar fi existat niciodată. El a existat cu siguranță, așa cum aproape orice cercetător competent al antichității, creștin sau necreștin, este de acord, bazându-se pe dovezi clare și sigure. Dar la fel ca majoritatea persoanelor care au trăit și murit în primul secol, nu apare în documentele poporului roman.[39]
—Bart D. Ehrman, Forged: Writing in the Name of God—Why the Bible’s Authors Are Not Who We Think They Are.

Alte păreri[modificare | modificare sursă]

Lev Tolstoi (scriitor, teolog, anarhist) la tinereţe, maturitate, bătrâneţe

Sunt multe alte interpretări despre Isus. Cele mai importante sunt cele care îl văd drept revoluționar,[115] profet al schimbării sociale și mistic spiritual, de ex. Marcus Borg. De fapt, una din critici este că această căutare a lui Isus cel istoric este că fiecare generație îl vede pe Isus conform emoțiilor morale din epoca respectivă.[necesită citare]

Constantin Brunner îl prezintă drept o întrupare a geniului.[116] Morton Smith a argumentat că Isus ar fi cel mai bine înțeles ca magician, o viziune bazată pe prezentarea lui Isus în sursele evreiești ulterioare acestuia.[117] În lumina reprezentărilor talmudice ale unor figuri evreiești ca Hanina ben Dosa și Honi Desenatorul de Cercuri, Geza Vermes îl vede pe Isus drept om sfânt, pios și carismatic, ceea ce se numește de obicei „hasid”.[118] Marxiștii îl văd pe Isus ca precursor al comunismului, deoarece conform cu Faptele Apostolilor 2:44 și Faptele Apostolilor 4:32-5:12 apostolii au fondat o societate comunistă.[115] Faptul că apostolii au fondat o societate bazată pe comunism voluntar (un fel de falanster avant la lettre) este confirmat de istorici și teologi care nu au fost comuniști.[119][120][121][122][123][124] Lev Tolstoi îl vedea pe Isus drept precursor al anarhismului creștin; deși Tolstoi nu a utilizat termenul de „anarhism creștin” în Împărăția lui Dumnezeu e înlăuntrul vostru, recenziile cărții publicate în 1894 au folosit acest termen.[125]

Un articol din anul 2012 a propus ideea că Avraam, Moise, Isus și apostolul Pavel au avut probleme psihiatrice asociate cu simptomele din spectrul psihozelor.[126]

Metode de cercetare[modificare | modificare sursă]

Istoricii și cercetătorii Bibliei analizează evangheliile canonice, Talmudul, Evanghelia după Evrei, evangheliile gnostice, scrierile lui Josephus și alte documente antice pentru a încerca să-l găsească pe Isus cel istoric. Au fost dezvoltate o serie de metode pentru a analiza critic aceste surse:

Vechimea[modificare | modificare sursă]

Istoricii preferă cele mai vechi izvoare despre Isus, de regulă ei tinzând să ignore sursele scrise la mai mult de un secol de la moartea lui Isus.[127]

Criteriul deosebirii[modificare | modificare sursă]

Mai clar descris drept criteriul rușinii, el afirmă că afirmațiile contrare sau neasemănătoare scopurilor autorului sunt cele mai de încredere. De exemplu, primii creștini nu ar fi pretins despre Isus că el ar fi fost crucificat dacă acest lucru nu s-ar fi petrecut în mod real, deoarece crucificarea era o pricină de rușine.[128]

Criteriul atestării independente[modificare | modificare sursă]

Când două sau mai multe surse independente prezintă istorisiri asemănătoare, este aproape cert că această relatare precede surselor respective. Atestarea multiplă nu e același lucru cu atestarea independentă, de exemplu Matei și Luca au folosit Evanghelia după Marcu drept sursă, de aceea o relatare prezentă în cele trei evanghelii este de fapt atestată într-o singură sursă independentă.[127][129]

Congruența culturală (credibilitatea contextuală)[modificare | modificare sursă]

O sursă este mai credibilă dacă relatarea are sens în contextul a ceea ce cunoaștem despre cultura în care se desfășoară evenimentele relatate. [130] De exemplu, unele afirmații din Evanghelia după Toma au sens în contextul credințelor gnostice din al doilea secol, dar nu în contextul creștinismului primului secol, deoarece se consideră că gnosticismul a apărut în al doilea secol al erei noastre.[131][132]

Criterii lingvistice[modificare | modificare sursă]

Anumite concluzii pot fi derivate din analiza lingvistică a evangheliilor. Dacă un dialog are sens numai în greacă (limba sursei scrise), este foarte probabil că autorul relatează fapte diferite de evenimentele istorice, cum ar fi dialogul între Isus și Nicodim din Evanghelia după Ioan capitolul al III-lea, care are sens doar în greacă dar nu și în aramaică.[130] Conform lui Bart Ehrman, acest criteriu este inclus în criteriul credibilității contextuale, spre exemplu în contextul lor istoric Isus și Nicodim ar fi discutat în aramaică.[130]

Scopurile autorului[modificare | modificare sursă]

Acest criteriu este reversul criteriului deosebirii. Atunci când textul servește scopurile autorului său sau ale redactorului său, el este suspect.[133] Spre exemplu, mai multe fragmente din evanghelii, cum ar fi Masacrul pruncilor, relatează viața lui Isus ca împlinire a profețiilor, aceasta în viziunea multor cercetători reflectând mai degrabă dorințele autorului decât realitatea istorică.[134][135][136]

Critica acestor metode[modificare | modificare sursă]

Marcus Borg vorbind în capela Colegiului Mansfield

De la începutul anilor '80, cercetători asociați cu „A treia căutare a lui Isus cel istoric”[137] — incluzându-i pe Géza Vermes, Ben Meyer, John Riches, Anthony Harvey, Marcus Borg, E.P. Sanders și N.T. Wright — au argumentat că aceste criterii ale autenticității sunt mult prea stricte.[138]

O variantă sarcastică a acestei teze este critica următoare:

„Să sărim peste câteva milenii. Joeismul este încă o religie dominantă, deși a dezvoltat unele aspecte murdare iar unii oameni, în special intelectualii, au început să conteste istoria oficială a joeismului. Nemulțumirea a crescut până acolo încât liderii joeiști din Joeville nu mai pot controla ceea ce oamenii gândesc despre Joe. Urmează o bătălie intelectuală în care partizanii libertății atacă tocmai istoricitatea și acuratețea documentelor oficiale referitoare la Joe. Se întreprinde o căutare a lui «Joe, cel real și istoric». Unii cercetători au chiar curajul de a afirma că acele copii ale mărturiilor joeiste care le-au parvenit nu sunt conforme cu originalul, că ele ar fi fost măsluite de liderii joeismului de-a lungul anilor pentru a le face să pară că susțin linia oficială a partidului joeist. Deoarece nimeni dintre aceștia nu văzuse vreodată copii întocmai cu aceste documente, se aruncă dubiul asupra fidelității lor. Apoi cineva descoperă într-o zi niște documente vechi, uitate, datate din secolele primare ale mișcării joeiste. Acestă descoperire, dintr-un loc misterios numit Gan Dammahi atrage pe plan mondial atenția luptătorilor pentru libertatea intelectuală, care arată că tabloul lui Joe din aceste documente antice este foarte diferit de povestea oficială a joeismului. Alte descoperiri urmează și apar multe copii ale documentelor originare, documente pe care joeiștii primari încercaseră să le distrugă. Oprimarea primară de către joeism a altor grupuri care-l urmau pe Joe este dată în vileag drept măsluire a jocurilor. «Joe cel real» se dovedește a fi un simplu moralist rustic care a spus ocazional povești și a pronunțat anecdote enigmatice, un om cu ambiții politice grandioase. Dar un lucru este sigur, Joe, la modul în care e prezentat de joeism, este o înșelătorie iar joeismul este sortit pieirii.[139]
—Dr. Rodney J. Decker, The Rehabilitation of Heresy: “Misquoting” Earliest Christianity: Part 1

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ a b Sanders, E.P. (1993:11,249) The Historical Figure of Jesus. London: Allen Lane Penguin Press. ISBN 978-0-7139-9059-1.
  2. ^ Potrivit papei Benedict al XVI-lea, Iisus s-a născut de fapt cu câțiva ani înaintea datei de referință folosite în prezent, cel mai probabil între 6-4 î.Hr. - Papa Benedict al XVI-lea ȘOCHEAZĂ: Iisus s-a născut mai devreme, calendarul creștin este greșit!, 22 noiembrie 2012, Cristina Botezatu, Evenimentul zilei
  3. ^ Nick Squires - Jesus was born years earlier than thought, claims Pope, The Telegraph, 21 noiembrie 2012
  4. ^ a b Savage, M.J.; Toy, Crawford H. (2003) [1893]. „The Man of Nazareth” (în engleză). Jesus and Modern Life. Kessinger Publishing. p. 26. http://books.google.nl/books?id=6ABz68PrAEYC&pg=PA26&dq=jesus+born+in+nazareth&hl=nl&sa=X&ei=SvASUfWYC4ua0QX-4oDQDQ&ved=0CEMQ6AEwAw#v=onepage&q=jesus%20born%20in%20nazareth&f=false. Accesat la 7 februarie 2013 
  5. ^ a b Strauss, David Friedrich (2009) [1836]. „Birth and Earliest Events of the Life of Jesus” (în engleză). The Life of Jesus, Critically Examined. New York: Cosimo, Inc. p. 188. ISBN 978-1-61640-317-1. http://books.google.nl/books?id=XQxn-pk2dAMC&pg=PA188&dq=jesus+born+in+nazareth&hl=nl&sa=X&ei=kfQSUcSdMqKI0AXOyIGIDQ&sqi=2&ved=0CDUQ6AEwAQ#v=onepage&q=jesus%20born%20in%20nazareth&f=false. Accesat la 7 februarie 2013 
  6. ^ a b c Isbouts, Jean-Pierre (2008). „Two. Herod and the Birth of Jesus” (în engleză). Young Jesus: Restoring the "Lost Years" of a Social Activist and Religious Dissident. New York: Sterling Publishing Co. Inc. p. 60. ISBN 978-1-4027-5713-6. http://books.google.nl/books?id=XInl7BpDQvwC&pg=PA60&dq=jesus+born+in+nazareth&hl=nl&sa=X&ei=LfcSUbmdC-G60QX9lYGIDA&ved=0CFcQ6AEwBzgK#v=onepage&q=jesus%20born%20in%20nazareth&f=false. Accesat la 7 februarie 2013 
  7. ^ Papa Benedict al XVI-lea a confirmat nașterea lui Isus la Nazaret, vezi LUMEA CREŞTINĂ, ÎN ŞOC! TOT ceea ce ştiai despre NAŞTEREA MÂNTUITORULUI este ERONAT! ADEVĂRUL DESPRE IISUS, spus chiar de Papă! Libertatea, 15 iulie 2013.
  8. ^ Jesus Remembered by James D. G. Dunn 2003 ISBN 0-8028-3931-2 page 339
  9. ^ Brown (1994) p. 964
    Carson (1992) et al., pp. 50–56.
    Crossan (1993), pp. xi–xiii.
    Fredriksen (1999), pp. 6–7, 105–10, 232–34, 266.
    Meier (1991), pp. 68, 146, 199, 278, 386.
    Meier (1994), pp. 12–13.
    Vermes (1973), p. 37.
    Maier, Paul L. (1991). Kregel. pp. 1, 99, 121, 171 
    Wright, N. T. (1998). HarperCollins. pp. 32, 83, 100–102, 222 
    Witherington III, Ben. pp. 12–20 
  10. ^ Robert E. Van Voorst states that biblical scholars and classical historians regard theories of non-existence of Jesus as effectively refuted. Van Voorst, Robert E (2000). Jesus Outside the New Testament: An Introduction to the Ancient Evidence. Eerdmans Publishing. ISBN 0-8028-4368-9 page 16
  11. ^ Jesus-God and Man by Wolfhart Pannenberg 1983 ISBN 0-664-24468-8 page 316
  12. ^ Ehrman, Bart; William Lane Craig (28 martie 2006). „William Lane Craig and Bart Ehrman "Is There Historical Evidence for the Resurrection of Jesus?"”. College of the Holy Cross, Worcester, Massachusetts: bringyou.to. http://www.bringyou.to/apologetics/p96.htm. Accesat la 11 august 2010. „Historians can only establish what probably happened in the past, and by definition a miracle is the least probable occurrence. And so, by the very nature of the canons of historical research, we can't claim historically that a miracle probably happened. By definition, it probably didn't. And history can only establish what probably did.” 
  13. ^ Marcus Borg, David Friedrich Strauss:Miracles and Myth.
  14. ^ English translation of Vie de Jésus at LEXILOGOS.COM
  15. ^ În momentul adăugării acestei referințe pe Wikipedia în limba engleză, WorldCat raporta 115 ediții diferite ale cărții în 1426 de biblioteci distincte.
  16. ^ Jules Théodose Loyson Une prétendue Vie de Jésus, ou M. Ernest Renan, historien, philosophe et poëte (Paris, Douniol, 1863)
  17. ^ Augustin Cochin Quelques mots sur la Vie de Jésus de M. Ernest Renan (Paris, Douniol, 1863)
  18. ^ Instruction pastorale de Monseigneur l'évêque de Nîmes au clergé de son diocèse contre un ouvrage intitulé "Vie de Jésus" par Ernest Renan (1863)
  19. ^ Mai multe cărți de Henri-Joseph Crelier au titluri polemice care-l menționează pe Renan.
  20. ^ E. P. Sanders, The Historical Figure of Jesus, (Penguin, 1995) page 63 - 64.
  21. ^ Bart D. Ehrman (2000:43) The New Testament: a historical introduction to early Christian writings. Oxford University Press.
  22. ^ Bart D. Ehrman (2005:235) Lost Christianities: the battles for scripture and the faiths we never knew Oxford University Press, New York.
  23. ^ a b Bart D. Ehrman (2004:110) Truth and Fiction in The Da Vinci Code: A Historian Reveals What We Really Know about Jesus, Mary Magdalene, and Constantine. Oxford University Press.
  24. ^ a b Bart D. Ehrman (2006:143) The lost Gospel of Judas Iscariot: a new look at betrayer and betrayed. Oxford University Press.
  25. ^ Geoffrey W. Bromiley (1995:287) International Standard Bible Encyclopedia: K-P MATTHEW, GOSPEL ACCORDING TO. Wm. B. Eerdmans Publishing. Citat: „Matthew, like the other three Gospels is an anonymous document.”
  26. ^ Donald Senior, Paul J. Achtemeier, Robert J. Karris (2002:328) Invitation to the Gospels Paulist Press.
  27. ^ Keith Fullerton Nickle (2001:43) The Synoptic Gospels: an introduction Westminster John Knox Press.
  28. ^ Ben Witherington (2004:44) The Gospel code: novel claims about Jesus, Mary Magdalene, and Da Vinci InterVarsity Press.
  29. ^ F.F. Bruce (1994:1) The Gospel of John Wm. B. Eerdmans Publishing.
  30. ^ Patrick J. Flannagan (1997:16) The Gospel of Mark Made Easy Paulist Press
  31. ^ a b c Ehrman, Bart (2010). „Who Invented Christianity? A Suffering Messiah”. Jesus, Interrupted: Revealing the Hidden Contradictions in the Bible (And Why We Don't Know About Them). HarperCollins e-books. pp. 228–236. ISBN 9780061173943 
  32. ^ Ehrman, Bart (2006). „Jesus, Judas, and the Twelve in the Gospel of Judas” (în engleză). The lost Gospel of Judas Iscariot: a new look at betrayer and betrayed. New York: Oxford University Press. p. 124. ISBN 978-0-19-531460-1. http://books.google.nl/books?id=cydzZdO58nMC&pg=PA124&dq=ehrman+david+koresh&hl=nl&ei=NJJMTIPRCpX94Abk-6SaDA&sa=X&oi=book_result&ct=result&resnum=1&ved=0CCsQ6AEwAA#v=onepage&q&f=false. Accesat la 25 iulie 2010. „This is because — as I indicated in an earlier chapter — Jews who were expecting a messiah were certain that he would be a great and dynamic figure who would execute God's will here on earth, such as by overthrowing God's enemies in a mighty act of power. And was Jesus like this? Quite the opposite — rather than being a powerful warrior who drove the Romans out of the Promised Land, Jesus was an itinerant preacher who had gotten on the wrong side of the law and been unceremoniously tortured and crucified by the enemies of God. He was the furthest thing imaginable from a messiah. I try to illustrate to my students the kind of gut reaction most first-century Jews had to this claim that Jesus was the messiah. Imagine that someone were to tell you that David Koresh was the almighty Son of God, the Savior of the world. David Koresh? The guy at Waco who was killed by the FBI? Yup: he's the Lord of the universe! Yeah, right.” 
  33. ^ Coogan, Michael (octombrie 2010) (în engleză). God and Sex. What the Bible Really Says (ed. 1st). New York, Boston: Twelve. Hachette Book Group. p. 38. ISBN 978-0-446-54525-9. http://books.google.com/?id=2_gPKQEACAAJ&dq=god+and+sex. Accesat la 5 mai 2011 
  34. ^ Coogan (2010:39)
  35. ^ Bruce D. Chilton 'Recovering Jesus' Mamzerut', in: James H. Charlesworth (ed.), Jesus and Archaeology. 2006, p. 84-110; aici 95-96. Cf. Bruce Chilton, 'The Mamzer Jesus and His Birth'.
  36. ^ Vezi Aviram Oshri de la Institutul Arheologic Israelian, 'Where was Jesus born', Archaeology 58.6 (2005), Rezumat.
  37. ^ Jesus wrote nothing, and the lack of contemporary accounts of his ministry makes the "historical Jesus" hard to be sure of. The Holy Scriptures of the Christian faith were composed after his death. The four Gospels, accounts of the life of Jesus, the Acts of the Apostles (a history of the early church), a series of pastoral letters to young churches by Paul and others, and an Apocalypse describing the end of all things came to be accepted by the end of the fourth century as a divinely inspired "New Testament" to be added to the Old Testament of the Jewish Scriptures to form the Bible. The Bible has always been used as authority, taken literally by fundamentalists but in most centuries figuratively interpreted as a means of resolving apparent contradictions within it and using it to answer questions it does not directly address. - Christianity, G. R. Evans, New Dictionary of the History of Ideas, Ed. Maryanne Cline Horowitz. Vol. 1. Detroit: Charles Scribner's Sons, 2005. p324-326.
  38. ^ Historians know this information not because a single Roman or Jewish historian left a record of any sort before Jesus’ death, but because stories cherished by Jesus’ immediate followers, quotations of his sayings and parables, and ponderings of the meaning of his divine and human character inspired his followers, or disciples, to produce four documents called “gospels,” which were transmissions of “good news” about him. Three of them, called Matthew, Mark, and Luke, were edited into the forms contained in the modern Bible, probably a generation after his death. - Jesus Christ. International Encyclopedia of the Social Sciences, Martin E. Marty, Ed. William A. Darity, Jr.. Vol. 4. 2nd ed. Detroit: Macmillan Reference USA, 2008. p186-189.
  39. ^ a b c Ehrman, Bart D. (februarie 2011). „8. Forgeries, Lies, Deceptions, and the Writings of the New Testament. Modern Forgeries, Lies, and Deceptions. The Death Sentence of Jesus Christ.” (în engleză) (EPUB). Forged: Writing in the Name of God—Why the Bible’s Authors Are Not Who We Think They Are. (ed. First Edition. EPub). New York: HarperCollins e-books. p. 285. ISBN 978-0-06-207863-6. http://www.scribd.com/doc/55685655/Forged. Accesat la 2 septembrie 2011. „This does not mean, as is now being claimed with alarming regularity, that Jesus never existed. He certainly existed, as virtually every competent scholar of antiquity, Christian or non-Christian, agrees, based on clear and certain evidence. But as with the vast majority of all persons who lived and died in the first century, he does not appear in the records of the Roman people.” 
  40. ^ Ehrman, Bart D. (2009). „5. Liar, Lunatic, or Lord? Finding the Historical Jesus. Our Early Sources of Information about Jesus. Other Sources for Reconstructing the Life of Jesus.”. Jesus, Interrupted: Revealing the Hidden Contradictions in the Bible (And Why We Don't Know About Them). HarperCollins, USA. p. 148. ISBN 978-0-06-186327-1. http://recovery.recoveringfundamentalists.com/files/pdf/JesusInterrupted.pdf. „...if Jesus lived and died in the first century (death around 30CE), what do the Greek and Roman sources from his own day through the end of the century (say, the year 100) have to say about him? The answer is breathtaking. They have absolutely nothing to say about him. He is never discussed, challenged, attacked, maligned, or talked about in any way in any surviving pagan source of the period. There are no birth records, accounts of his trial and death, reflections on his significance, or disputes about his teachings. In fact, his name is never mentioned once in any pagan source. And we have a lot of Greek and Roman sources from the period: religious scholars, historians, philosophers, poets, natural scientists; we have thousands of private letters; we have inscriptions placed on buildings in public places. In no first-century Greek or Roman (pagan) source is Jesus mentioned.” 
  41. ^ G. R. S. Mead : Did Jesus Live 100 B.C.? pp. 50–51
  42. ^ Gnosis.org
  43. ^ Jesus by Ch. Guignebert (Translated from the French by S. H. Hooke, Samuel Davidson Professor of Old Testament Studies, University of London), University Books, New Yory, 1956, p22.
  44. ^ Weaver, Walter P. (1999). The historical Jesus in the twentieth century, 1900–1950. Volume 1. Continuum International Publishing Group. p. 174. ISBN 1563382806. http://books.google.com/?id=1CZbuFBdAMUC&pg=PA174&lpg=PA174. Accesat la 25 august 2009 
  45. ^ a b c Ehrman, Bart D. (2012). „Chapter Two”. Did Jesus Exist?:The Historical Argument for Jesus of Nazareth. HarperCollins, USA. ISBN 978-0-06-220460-8. „At the end of the day, I think we can discount Suetonius as too ambiguous to be of much use. Pliny is slightly more useful in showing us that Christians by the early second century knew of Christ and worshipped him as divine. Tacitus is most useful of all, for his reference shows that high-ranking Roman officials of the early second century knew that Jesus had lived and had been executed by the governor of Judea. That, at least, is a start. ... As a result, even though both the mythicists and their opponents like to fight long and hard over the Testimonium of Josephus, in fact it is only marginally relevant to the question of whether Jesus existed.” 
  46. ^ cartea 15, capitolul 44
  47. ^ Robert van Voorst, Jesus Outside the New Testament, pp. 42-43
  48. ^ Strabon nemenționat de Pliniu cel Bătrân
  49. ^ a b Herry Vardaman, A New Inscription Which Mentions Pilate as "Prefect," în: Journal of Biblical Literature 81 (1962) 70-71.
  50. ^ Alan Ralph Millard, Discoveries from Bible Times: Archaeological Treasures Throw Light on the Bible, p. 224.
  51. ^ en:List of Hasmonean and Herodian rulers#Roman Prefects
  52. ^ Robert van Voorst, Jesus Outside the New Testament, p. 42-43
  53. ^ Robert E. Van Voorst (2000). Jesus Outside the New Testament: An Introduction to the Ancient Evidence. Wm. B. Eerdmans. p. 43. ISBN 0802843689  Vezi și criteriul rușinii.
  54. ^ Meier, John P., A Marginal Jew: Rethinking the Historical Jesus, Doubleday: 1991. vol 1: p. 168-171.
  55. ^ F.F. Bruce, Jesus and Christian Origins Outside the New Testament, (Grand Rapids: Eerdmans, 1974) p. 23
  56. ^ Theissen and Merz p.83
  57. ^ a b Ehrman, The New Testament: a historical introduction to the early Christian writings, p. 212.
  58. ^ Jesus, University Books, New York, 1956, p.13
  59. ^ France, RT (1986). Evidence for Jesus (Jesus Library). Trafalgar Square Publishing. pp. 19–20. ISBN 0340381728 
  60. ^ De exemplu R. T. France scrie „Scurta mențiune din Analele lui Tacit xv.44 menționează doar titlul lui, Christus, și executarea lui în Iudeea la ordinul lui Ponțiu Pilat. Nici nu ar exista vreun motiv ca să credem că Tacit își bazează mențiunea pe informații din surse independente — este ceea ce creștinii ar fi afirmat la Roma la începutul secolului al doilea... Nicio altă referire clară la Isus făcută de păgâni nu poate fi datată înainte de 150 d.Hr., iar în acea vreme este mai probabil să fie propagandă creștină decât confirmare independentă.” The Gospels As Historical Sources For Jesus, The Founder Of Christianity, Truth Journal Leaderu.com
  61. ^ Theissen, Gerd; Merz, Annette (1998). The historical Jesus: a comprehensive guide. Minneapolis: Fortress Press. p. 83. ISBN 9780800631222. http://books.google.com/?id=3ZU97DQMH6UC&pg=PA83 
  62. ^ Pliny to Trajan, Letters 10.96–97
  63. ^ Jesus, by Ch. Gugnebert, Professor of History of Christianity in the Sorbonne, Translated from the French by S. H. Hooke, Samuel Davidson Professor of Old Testament Studies in the University of London, University Book, New York, 1956, p. 14
  64. ^ Iudaeos, impulsore Chresto, assidue tumultuantes Roma expulit; Uchicago.edu
  65. ^ Vezi traducerea lui din Suetoniu, Claudius 25, în Cei doisprezece Cezari (Baltimore: Penguin, 1957) și introducerea sa p. 7, cf. p. 197
  66. ^ Francois Amiot, Jesus A Historical Person p. 8; F. F. Bruce, Christian Origins p. 21
  67. ^ R. T. France. The Evidence for Jesus. (2006). Regent College Publishing ISBN 1-57383-370-3. p. 42
  68. ^ Jewish Encyclopedia: Rome: Expelled Under Tiberius. http://jewishencyclopedia.com/view.jsp?artid=352&letter=R&search=Sejanus#1006. 
  69. ^ Suetonius, Nero 16
  70. ^ Vezi discutat pe larg în Van Voorst (2000) p. 29–39.
  71. ^ Doherty (1999) p. 203.
  72. ^ http://www.gutenberg.org/files/2848/2848-8.txt
  73. ^ Louis H. Feldman, Josephus's Interpretation of the Bible (Hellenistic Culture and Society), p. 152 („The word does appear in the much-disputed Testimonium Flavianum (Ant. 18.63) pertaining to Jesus, as well as in the passage (Ant. 20.200), generally regarded as genuine, pertaining to James, brother of Jesus, "who was called the Christ".”). Feldman este un exeget al lui Flavius Josephus și professor of classics la Yeshiva University.
  74. ^ Alice Whealey (dr. în istorie medievală, la univ. Berkeley).
  75. ^ Louis H. Feldman, „Josephus” Anchor Bible Dictionary, vol. 3, p. 430.
  76. ^ Vermes, Géza (1987), The Jesus notice of Josephus re-examined. În: Journal of Jewish Studies
  77. ^ Origen Commentary on Matthew 10.17; Against Celsus 1.47
  78. ^ i.e. Daniel-Rops, Silence of Jesus' Contemporaries p. 21 și G. R. Habermas, The Historical Jesus p. 193
  79. ^ John Drane, Introducing the New Testament (San Francisco: Harper and Row, 1986) p. 138; John P. Meier., A Marginal Jew (Anchor Bible Reference Library, 1991) v.1; James H. Charlesworth, Jesus Within Judaism (Garden City: Doubleday, 1988) p. 96
  80. ^ Henri Daniel-Rops, Silence of Jesus' Contemporaries p. 21; J. N. D. Anderson, Christianity: The Witness of History (London: Tyndale, 1969) p. 20; F. F. Bruce, New Testament Documents: Are They Reliable? (Grand Rapids, Eerdmans, 1967) p. 108
  81. ^ F. E. Peters, Judaism, Christianity, and Islam, vol. 1, p. 149
  82. ^ Alice Whealey, The Testimonium Flavianum in Syriac and Arabic. În: New Testament Studies, 54.4 (2008).
  83. ^ a b c d The Cradle, the Cross, and the Crown: An Introduction to the New Testament by Andreas J. Köstenberger, L. Scott Kellum 2009 ISBN 978-0-8054-4365-3 page 110
  84. ^ a b c d Evidence of Greek Philosophical Concepts in the Writings of Ephrem the Syrian by Ute Possekel 1999 ISBN 90-429-0759-2 pages 29-30
  85. ^ a b c d Studying the Historical Jesus: Evaluations of the State of Current Research edited by Bruce Chilton, Craig A. Evans 1998 ISBN 90-04-11142-5 pages 455-457
  86. ^ a b c d Jesus outside the New Testament: an introduction to the ancient evidence by Robert E. Van Voorst 2000 ISBN 0-8028-4368-9 pages 53-55
  87. ^ Jesus and His Contemporaries: Comparative Studies by Craig A. Evans 2001 ISBN 978-0-391-04118-9 page 41
  88. ^ Julius Africanus, Extant Writings XVIII in Ante-Nicene Fathers, ed. A. Roberts and J. Donaldson (Grand Rapids: Eerdmans, 1973) vol. VI, p. 130. Citat: „On the whole world there pressed a most fearful darkness; and the rocks were rent by an earthquake, and many places in Judea and other districts were thrown down. This darkness Thallus, in his third book of History, calls (as appears to me without reason) an eclipse of the sun.<”
  89. ^ Lucian, The Death of Peregrine, 11–13 in The Works of Lucian of Samosata, translated by H. W. Fowler (Oxford: Clarendon, 1949) vol. 4, citat: „The Christians, you know, worship a man to this day — the distinguished personage who introduced their novel rites, and was crucified on that account… You see, these misguided creatures start with the general conviction that they are immortal for all time, which explains the contempt of death and voluntary self-devotion which are so common among them; and then it was impressed on them by their original lawgiver that they are all brothers, from the moment that they are converted, and deny the gods of Greece, and worship the crucified sage, and live after his laws.”
  90. ^ Morton Smith, Jesus the Magician: Charlatan or Son of God? (1978) pp. 78–79.
  91. ^ Celsus the First Nietzsche
  92. ^ Bruce, F.F. (1981). The New Testament Documents: Are They Reliable?. InterVarsity Press. ISBN 978-0-8028-2219-2. http://books.google.com/?id=mtyPMWgtKLMC&printsec=frontcover&dq=the+new+testament+documents#v=onepage&q&f=false 
  93. ^ van Amerongen (red.), Martin; Guépin, J.P. (1989). „De meest waarschijnlijke vader van Jezus” (în olandeză). Sceptici over de Schrift. Baarn: Anthos. pp. 17–36. ISBN 90-6074-297-4. „TIB(erius) IVL(ius) ABDES PANTERA, SIDONIA, ANN(orum) LXII(sexaginta duorum), STIPEN(diorum) XXXX(quadraginta), MILES EXS COH(orte) i(prima) SAGITTARIORUM H(ic) S(itus) E(st)” 
  94. ^ Justin Martyr, First Apology 48
  95. ^ Eusebius Chronicles l. 1. 1:258, 259, Eusebius, Ecclesiastical History, l.2. c 2. 1:111
  96. ^ Reeve, William (1709 (reprinted in 1889)). Tertullian: The Apology, translated by William Reeve. Griffith, Farran, Okeden & Welsh Newberry House. ISBN 978-1-148-03413-3. http://www.tertullian.org/articles/reeve_apology.htm 
  97. ^ for a discussion, see Daniel-Rops, Silence of Jesus' Contemporaries, p. 14
  98. ^ a b c Theissen, Gerd and Annette Merz. The historical Jesus: a comprehensive guide. Fortress Press. 1998. translated from German (1996 edition)
  99. ^ The Historical Jesus/course guidebook The Teaching Company chapters 14 and 15 pp. 88–98
  100. ^ a b c Sanders, E. P. The historical figure of Jesus. Penguin, 1993. Chapter 15, Jesus' view of his role in God's plan.
  101. ^ Bart D. Ehrman, MDiv, PhD. Historical Jesus. 'Apocaliptic Teachings of Jesus.' The Teaching Company, 2000, Lecture 15.
  102. ^ a b c Crossan, John Dominic. The essential Jesus. Edison: Castle Books. 1998.
  103. ^ Funk, Robert W., Roy W. Hoover, and the Jesus Seminar. The five gospels. HarperSanFrancisco. 1993.
  104. ^ Borg, Marcus J. Jesus in contemporary scholarship Continuum International Publishing Group, 1994. pg. 7 ISBN 1-56338-094-3, 9781563380945
  105. ^ Brown, Stephen / Bell, Jim / Carson, David. Marketing apocalypse: eschatology, escapology and the illusion of the end Routledge, 1996. Pg. 206-207 ISBN 0-415-14822-7, 9780415148221
  106. ^ Powell, Mark Allan. Jesus as a figure in history: how modern historians view the man from Galilee Westminster John Knox Press, 1998. pg. 173 ISBN 0-664-25703-8, 9780664257033
  107. ^ Meier 1994 v.2 ch. 17; Ehrman 1999 p.227-8
  108. ^ Van Voorst, p. 8 *Constantin-François Volney, Les ruines, ou Méditations sur les révolutions des empires (Paris: Desenne, 1791); traducerea engleză The Ruins, or a Survey of the Revolutions of Empires (New York: Davis, 1796). *C. F. Dupuis, Origine de tous les cultes (Paris: Chasseriau, 1794); traducerea engleză The Origin of All Religious Worship (New York: Garland, 1984). *Durant, Will. Caesar and Christ. New York: Simon and Schuster. 1972
  109. ^ Wells, G. A. "Stages of New Testament Criticism," Journal of the History of Ideas, volume 30, issue 2, 1969.
  110. ^ Durant 1944:553-7
  111. ^ Stanton, Graham. The Gospels and Jesus. Oxford University Press, 2002; publicată inițial 1989, p. 145. El scrie: „Azi aproape toți istoricii, indiferent dacă sunt sau nu creștini, acceptă faptul că Isus a existat și că evangheliile conțin destule dovezi solide, care trebuiesc evaluate și apreciate în mod critic.”
  112. ^ Wood, Herbert George (1934). Christianity and the Nature of History. Cambridge: Cambridge University Press. pp. xxxiii & 54. ISBN 9781001439921. http://books.google.com/?id=lhE8AAAAIAAJ 
  113. ^ J. G. D. Dunn, The Christ and the Spirit, Volume I: Christology, (Eerdmans / T & T Clark, 1998), page 191.
  114. ^ „My point in the book is to disabuse readers of the notion that Jesus scholars are scientists wearing white lab coats. Like everyone else, they want certain things to be true about Jesus and equally want certain others not to be true of him. I’m included in this (I really hope that I am right in believing that Jesus is both Messiah and Lord.) Will this shape my scholarship? Absolutely. How can it not? We should be okay with that.” Jesus is His Own Ideology: An Interview with Nick Perrin. http://trevinwax.com/2009/04/01/jesus-lost-in-transmission-an-interview-with-nick-perrin. 
  115. ^ a b K. Kautsky (1908) Foundations of Christianity, IV.II. 'Jesus as a rebel', Marxists.org.
  116. ^ Constantin Brunner, Our Christ: The Revolt of the Mystical Genius.
  117. ^ Mark Allan Powell, Jesus as a figure in history: how modern historians view the man from Galilee p.56; Morton Smith, Jesus the magician: charlatan or Son of God?
  118. ^ Ben Witherington, The Jesus quest: the third search for the Jew of Nazareth. p.108; Geza Vermes, Jesus the Jew: A Historian's Reading of the Gospels, Minneapolis, Fortress Press 1973.
  119. ^ Donald, Guthrie (1975). „3. Early Problems. 15. Early Christian Communism”. The Apostles. Grand Rapids, Michigan: Zondervan. p. 46. ISBN 0-310-254210-3. http://books.google.nl/books?id=uts4VTUm1iEC&pg=PA46&dq=apostles+communist+acts&hl=nl&sa=X&ei=HsW4UM-0IcK1hAeD6YCoDg&ved=0CDsQ6AEwBA#v=onepage&q=apostles%20communist%20acts&f=false 
  120. ^ Renan, Ernest (1869). „VIII. First Persecution. Death of Stephen. Destruction of the First Church of Jerusalem”. Origins of Christianity. II. The Apostles. New York: Carleton. p. 152. http://books.google.nl/books?id=knYRAAAAYAAJ&pg=PA152&dq=apostles+communist&hl=nl&sa=X&ei=wcW4ULPoN8LDhAeD-4CYAg&ved=0CD4Q6AEwBTgK#v=onepage&q=apostles%20communist&f=false 
  121. ^ Ehrhardt, Arnold (1969). „St Peter and the Twelve”. The Acts of the Apostles. Manchester: University of Manchester. The University Press. p. 20. ISBN 7190-0382-2. http://books.google.nl/books?id=kAbZAAAAIAAJ&pg=PA20&dq=apostles+communist+calvin&hl=nl&sa=X&ei=Lca4UMXPDtKGhQeGhIDADw&ved=0CC8Q6AEwAA#v=onepage&q=apostles%20communist%20calvin&f=false 
  122. ^ Boer, Roland (2009). „Conclusion: What If? Calvin and the Spirit of Revolution. Bible”. Political Grace. The Revolutionary Theology of John Calvin. Louisville, Kentucky: Westminster John Knox Press. p. 120. ISBN 978-0-664-23393-8. http://books.google.nl/books?id=HIeLYNEq6zsC&pg=PA120&dq=apostles+communist+calvin&hl=nl&sa=X&ei=Lca4UMXPDtKGhQeGhIDADw&ved=0CDIQ6AEwAQ#v=onepage&q=apostles%20communist%20calvin&f=false 
  123. ^ Halteman Finger, Reta (2007). „Reactions to Style and Redaction Criticism”. Of Widows and Meals. Communal Meals in the Book of Acts. Cambridge, UK: Wm. B. Eerdmans Publishing Co.. p. 39. ISBN 978-0-8028-3053-1. http://books.google.nl/books?id=Z2RVoa4_qX8C&pg=PA39&dq=apostles+communist+acts&hl=nl&sa=X&ei=XMe4UPXNNc-YhQf894HwBg&ved=0CDgQ6AEwAw#v=onepage&q=apostles%20communist%20acts&f=false 
  124. ^ Ellicott, Charles John; Plumptre, Edward Hayes (1910). „III. The Church in Jerusalem. I. Christian Communism”. The Acts of the Apostles. London: Cassell. http://books.google.nl/books?id=Htk8AAAAIAAJ&pg=PA11&dq=apostles+communist+acts&hl=nl&sa=X&ei=XMe4UPXNNc-YhQf894HwBg&ved=0CEQQ6AEwBw#v=onepage&q=apostles%20communist%20acts&f=false 
  125. ^ The review of reviews, Volume 9, 1894, p.306. http://books.google.co.uk/books?id=O40-YRkO0t8C&q=%22christian+anarchism%22&dq=%22christian+anarchism%22&lr=&as_drrb_is=b&as_minm_is=0&as_miny_is=&as_maxm_is=0&as_maxy_is=1900&as_brr=0&cd=6. Accesat la 20 aprilie 2010 
  126. ^ Murray, ED.; Cunningham MG, Price BH. (1). "The role of psychotic disorders in religious history considered". J Neuropsychiatry Clin Neuroscience 24 (4): 410–26. doi:10.1176/appi.neuropsych.11090214. PMID 23224447
  127. ^ a b Bart D. Ehrman, MDiv, PhD. Historical Jesus. 'Historical Criteria.' The Teaching Company, 2000, Lecture 9.
  128. ^ „Jesus Christ.” Cross, F. L., ed. The Oxford dictionary of the Christian church. New York: Oxford University Press. 2005
  129. ^ Ehrman, Bart D. (1 februarie 2011). „7. False Attributions, Fabrications, and Falsifications: Phenomena Related to Forgery. Fabrications Within the Canon. Plagiarism.” (în engleză) (EPUB). Forged: Writing in the Name of God—Why the Bible’s Authors Are Not Who We Think They Are. (ed. First Edition. EPub). New York: HarperCollins e-books. p. 275. ISBN 978-0-06-207863-6. http://www.scribd.com/doc/55685655/Forged. Accesat la 19 septembrie 2011. „In fact, it is everywhere recognized today that one of them was a source for the other two. Almost all scholars think that Mark was used by Matthew and Luke. Some scholars continue to hold to the view that Matthew was the source for Mark and Luke, but that is very much a minority position. In either case, we have one document that is taken over by others, frequently verbatim.” 
  130. ^ a b c Bart D. Ehrman, MDiv, PhD. Historical Jesus. 'More Historical Criteria.' The Teaching Company, 2000, Lecture 10.
  131. ^ Ehrman, Bart D. (1999). Jesus, apocalyptic prophet of the new millennium (ed. revised). Oxford; New York: Oxford University Press. pp. 75–78. ISBN 0195124731 
  132. ^ Ehrman, Bart D. (2009). „6. How We Got the Bible. Some Noncanoncial Scriptures. The Coptic Gospel of Thomas.”. Jesus, Interrupted: Revealing the Hidden Contradictions in the Bible (And Why We Don't Know About Them). HarperCollins, USA. p. 200. ISBN 978-0-06-186327-1. http://recovery.recoveringfundamentalists.com/files/pdf/JesusInterrupted.pdf  Cf. ibidem, cap. I, nota 9.
  133. ^ Funk, Robert W., Roy W. Hoover, and the Jesus Seminar. The five Gospels. Harper SanFrancisco. 1993. page 21.
  134. ^ Ehrman, Bart D. (2009). „3. A Mass of Variant Views. Some Key Differences between John and the Synoptic Gospels. Differences in Emphasis. The Virgin Birth and the Incarnation.”. Jesus, Interrupted: Revealing the Hidden Contradictions in the Bible (And Why We Don't Know About Them). HarperCollins, USA. p. 74. ISBN 978-0-06-186327-1. http://recovery.recoveringfundamentalists.com/files/pdf/JesusInterrupted.pdf 
  135. ^ Ibidem, p. 32
  136. ^ Ibidem, p. 235.
  137. ^ Witherington III, Ben (1995). The Jesus Quest: The Third Search for the Jew of Nazareth. Downers Grove, IL: InterVarsity Press. ISBN 0830818618. 
  138. ^ Boyd, Gregory A. (1995). Cynic Sage or Son of God: Recovering the Real Jesus in an Age of Revisionist Replies. Wheaton, IL: Victor Books/SP Publications. p. 47–48. ISBN 1564764486. 
  139. ^ Dr. Rodney J. Decker, „The Rehabilitation of Heresy: “Misquoting” Earliest Christianity: Part 1The Journal of Ministry and Theology JMAT 13:1, primăvara lui 2009, pp. 30-63. Citat: „Fast forward several millennia. Joeism is still a dominant religion, though it has developed some untidy edges and some people, especially the intelligentsia, have begun challenging the official Joeist history. Discontent has grown to such proportions that the Joeist leaders in Joeville can no longer control what people think about Joe. An intellectual battle ensues in which the advocates of freedom challenge the very historicity and accuracy of the official documents describing Joe. A search for the “real, historical Joe” is undertaken. Some scholars even have the audacity to claim that the copies of the Joeist records then in existence were not accurate, that they had been doctored by the leaders of Joeism over the years to make them appear to support the official Joeist party line. Since none have ever seen the original copies of these documents, doubt is cast on their reliability. And then one day someone discovers some old, forgotten documents that dated to the early centuries of the Joeist movement. This discovery at a mysterious place called Gan Dammahi draws worldwide attention as the intellectual freedom fighters point out that the picture of Joe in these ancient documents is quite different from the official story of Joeism. Other discoveries follow and many copies of the original documents that the early Joeists had tried to destroy turn up. Joeism’s early oppression of other groups who followed Joe is exposed as a fraud. The “real Joe” turns out to be a simple country moralist who told folksy stories and pronounced enigmatic anecdotes and who nurtured grandiose political ambitions. But one thing is sure, the Joe of Joeism is a fraud and Joeism is doomed.”

Legături externe[modificare | modificare sursă]